La 7 ani de patriarhat

la 7 ani de patriarhatAstăzi, 30 septembrie 2014, în mod liturgic și festiv, au fost sărbătoriți cei 7 ani de patriarhat ai Părintelui Patriarh Daniel. În numele Sfântului Sinod al Bisericii noastre, după Tedeum, cuvântul de felicitare a fost rostit de PS Sofronie al Oradiei. Și cuvântul rostit este acesta:

„„Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeșnic, şi luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 14-16).

Preafericirea Voastră, Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre,
distinși reprezentanți ai autorităților de stat,
Preacuvioși și Preacucernici Părinți, Preacuvioase Maici,
iubiți credincioși,
onorată asistență,

Se împlinesc șapte ani binecuvântați de când Duhul Sfânt și Sfântul Sinod, în numele clerului și poporului lui Dumnezeu din Preasfânta Biserică Ortodoxă Autocefală Română, l-a chemat la înalta slujire în demnitatea de Patriarh pe cel de-al șaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Dr. Daniel Ciobotea.

De atunci, se desfășoară neîncetat, în tot cuprinsul Bisericii noastre strămoșești, o liturghie solemnă, de amplă respirație și de mare anvergură, antrenând irezistibil, în vasta lucrare pastoral-misionară, teologică și culturală, filantropică și socială, ierarhii, clerul și poporul dreptcredincios, într-o continuă euharistie, având pecetea sintezei și înregistrând un dinamism unanim recunoscut.

Ne revine acum, nouă tuturor, nobila misiune de a aduce adâncă mulțumire și aleasă recunoștință la Tronul Preasfintei Treimi, pentru darul făcut Bisericii și Neamului, Ortodoxiei și Țării, prin persoana Preafericitului Părinte Daniel, Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, omul providențial chemat de Dumnezeu să împlinească înalta slujire de Întâistătător al Bisericii noastre strămoșești, la începutul celui de-al treilea mileniu creștin.

Personalitate binecunoscută a lumii creștine contemporane, ierarh apreciat în întreaga Biserică Ortodoxă, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel îmbină, într-o sinteză unică, profunzimea gândirii teologice cu pragmatismul misionar, călăuzind Biserica al cărei Întâistătător este cu limpezime de cristal și strălucire diamantină.

În toate dimensiunile lucrării pastorale, viața Bisericii înregistrează, sub arhipăstorirea Preafericirii Sale, o intensitate și vigoare nemaiîntâlnite, reflectând extraordinar dezvoltarea și experiența bimilenară a Ortodoxiei într-o expresie de mare actualitate, răspunzând nevoilor celor păstoriți, exigențelor lumii contemporane, așteptărilor umanității zilelor noastre, deloc puține și din ce în ce mai complexe.

Îmbinând zelul misionar cu cele mai noi tehnologii, adaptându-se neîntârziat la viteza ultimelor cuceriri, verificate prin prisma dreptarului imuabil, Preafericirea Sa a reușit să aducă echilibrul atât de necesar între adevărul nestrămutat al credinței și generoasa respirație a celor mai avansate descoperiri ale minții omenești, așezând într-un dialog inteligent teologia și știința, tezaurul gândirii patristice și eficiența împlinirilor practice, universul creștin atât de bogat și orizontul așteptărilor omului faptelor.

Și faptele sunt cele care vorbesc de la sine. Liturghia solemnă începută în urmă cu șapte ani reușește să uimească pe tot omul de bună credință, prin energia pilduitoare și temeinicia profundă, ancorate în aleasa pregătire teologică și bogata experiență pastorală, dobândită în timpul preafrumoasei slujiri arhipăstorești, exemplară și ea, în Arhiepiscopia Iașilor îndeosebi, în Mitropolia Moldovei și Bucovinei mai pe larg.

Numeroase proiecte începute la Iași și în Moldova continuă acum, dar pe o scară mult mai mare, în capitala României, în cuprinsul întregii țări, dar și peste hotare, de la cele mai apropiate până la cele mai îndepărtate comunități ortodoxe românești. La acestea se adaugă noi și noi proiecte, genial elaborate, după o solidă și, nu de puține ori, enciclopedică pregătire, iar apoi magistral aduse la lumină, puse în valoare, înfăptuite și oferite euharistic, într-o sinteză de excepție.

Așa s-au născut noi eparhii în țară și peste hotare, s-au ridicat și s-au sfințit sau se înalță și așteaptă veșmântul luminos al sfințirii noi și noi catedrale, biserici și mănăstiri, se înnoiesc sau se construiesc din nou reședințe eparhiale, case parohiale, așezăminte sociale, școli și centre pastoral-culturale, peste tot în Arhiepiscopia Bucureștilor și în celelalte eparhii ale Bisericii Ortodoxe Române, împlinindu-se astfel și dorințele, năzuințele pe care cei din vechime nu au mai apucat să le dăltuiască și cele mai noi necesități pastoral-misionare ale Bisericii, în centrul acestui fantastic elan ctitoricesc și prometeic efort stând visul întâiului Patriarh Român, Elie-Miron Cristea: Catedrala Mântuirii Neamului, ofrandă adusă Preasfintei Treimi, ca mulțumire pentru toate binefacerile revărsate cu îmbelșugare asupra poporului român și patriei sale, în curgerea bimilenarei sale istorii, de la predica Sfântului Apostol Andrei cel Întâichemat și până la făurirea statului național unitar, de al cărui fericit centenar ne apropiem vertiginos, ca recunoștință pentru tributul de sânge adus de eroii neamului în cursul tuturor războaielor, pentru înfăptuirea idealului național.

Punând la dispoziția istoricei și apostolicei Biserici Ortodoxe Române întregul aparat legislativ și administrativ temeinic diortosit și adaptat exigențelor pastorale actuale, printr-un demers strategic necesar și foarte binevenit, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oferit nu doar cadrul, ci și mijloacele și căile pentru ca liturghia solemnă continuă a Bisericii Române să se desfășoare după cele mai înalte standarde de calitate teologică și duhovnicească, practică și filantropică, într-un generos efort de slujire a aproapelui.

Formarea teologică, predarea religiei în școală, programele catehetice adresate copiilor și tinerilor, credincioșilor de toate vârstele, punerea la dispoziția tuturor celor însetați de cunoaștere sfântă a nesecatelor izvoare ale literaturii patristice, teologice și duhovnicești, prin ampla lucrare de editare a atâtor enciclopedii, colecții de scrieri din tezaurul vechii, dar și noii literaturi de specialitate, numeroasele publicații, cele vechi într-o nouă ținută și cu un conținut adecvat celor mai pretențioase standarde internaționale, altele noi și ireproșabile, dar, în mod cu totul deosebit, lucrarea unică misionară, de maximă și stringentă actualitate, a centrului de presă Basilica, prin toate componentele sale, radio, televiziune, agenția de știri, cotidianul Bisericii, biroul de presă, sunt tot atâtea căi providențiale prin care misiunea Bisericii ajunge în cele mai îndepărtate colțuri, înspre toate sufletele însetate de adevăr, doritoare de mântuire, într-un exercițiu neegalat de libertate duhovnicească, dublată de o senină responsabilitate.

Slujirea profetică și apostolică în noile timpuri de misiune a Bisericii, prin inteligența de excepție și dinamismul auroral imprimat de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel este un model unic, de la care se inspiră, pentru a putea răspunde cu promptitudine exigențelor misionare actuale, toți cei care-și aduc acum prinosul de recunoștință, mulțumind Preasfintei Treimi pentru darul făcut Bisericii Ortodoxe Române în persoana și prin lucrarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

Liturghia solemnă la a cărei protie slujește Întâistătătorul Bisericii strămoșești, antrenează în jurul Preafericirii Sale pe toți ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii noastre autocefale, pe toți sfințiții slujitori ai sfintelor noastre biserici și mănăstiri, pe monahii și monahiile care se roagă și muncesc, pe binecredincioșii creștini din țară și de peste hotare, din eparhiile, parohiile și așezămintele monahale ortodoxe românești, în sfântă comuniune cu Toți Sfinții, cu Sfinții Români, în rugăciune smerită pentru toți vrednicii noștri înaintași, mărturisitori statornici ai credinței noastre apostolice creștin-ortodoxe.

Puținele cuvinte de mai sus au încercat palid să reflecte măcar un crâmpei din lumina pe care Preafericirea Voastră o  răspândiți printre noi, cu bunătate și dreptate, cu eleganță și sobrietate, inteligent și eficient, discret și strălucitor deopotrivă, puternic și temerar, Părintele nostru atât de așteptat de poporul însetat de înțelepciune și doritor de mântuire, Arhipăstorul și Dascălul neamului la început de mileniu creștin, Profesorul conştiințelor noastre, Întâistătătorul nostru, al tuturor românilor ortodocși din țară și de peste fruntariile ei, la cârma navei sfinte, a Bisericii, spre limanul mântuirii, la protia liturghiei solemne pe care o săvârșiți cu timp și fără timp, la vremea slujirii Domnului și la vremea liturghiei de după liturghie, pe altarul inimii fratelui, omul contemporan dornic să se mântuiască, să știe, să cunoască. Și care știe și să se bucure, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. Pentru darul pe care, în urmă cu șapte ani, l-a oferit generos poporului Său, chemându-Vă la slujire exemplară și dăruire deplină.

În aceste clipe de aleasă bucurie duhovnicească și vie emoție, Preafericite Părinte Patriarh Daniel al României, Vă rugăm să primiți, ca simbol al recunoștinței noastre, din partea ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din partea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, un chivot special, lucrat în Atelierele Sfintei Patriarhii, Atelierele Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Preafericirea Voastră, chivotul Catedralei Mântuirii Neamului”.

chivotulParticipanții la acest eveniment au fost: „Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Înaltpreasfințitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, Înaltpreasfințitul Irineu, Mitropolitul Olteniei, Înaltpreasfințitul Petru, Mitropolitul Basarabiei și Exarhul Plaiurilor, Înaltpreasfințitul Serafim, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord, Înaltpreasfințitul Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale, Înaltpreasfințitul Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Înaltpreasfințitul Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, Înaltpreasfințitul Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, Înaltpreasfințitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Înaltpreasfințitul Timotei, Arhiepiscopul Aradului, Înaltpreasfinţitul Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, Preasfinţitul Corneliu, Episcopul Huşilor, Preasfințitul Lucian, Episcopul Caransebeșului, Preasfințitul Sofronie, Episcopul Oradiei, Preasfințitul Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, Preasfințitul Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Preasfințitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, Preasfințitul Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaților, Preasfințitul Visarion, Episcopul Tulcii, Preasfințitul Petroniu, Episcopul Sălajului, Preasfințitul Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei, Preasfințitul Daniil, Episcopul locțiitor al Daciei Felix, Preasfințitul Siluan, Episcopul Ortodox Român din Ungaria, Preasfințitul Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei, Preasfințitul Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei și Portugaliei, Preasfințitul Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, Preasfințitul Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei și Noii Zeelande, Preasfințitul Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, Preasfințitul Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal, Preasfințitul Andrei Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, Preasfințitul Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului, Preasfințitul Sofian Brașoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului, Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Preasfințitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, înconjurați de un sobor de preoți și diaconi”.

30 septembrie 2014Cuvântul de mulțumire al Patriarhului României la mesajul Sfântului Sinod a fost acesta:  „Mulţumim Preasfinţiei Voastre, Preasfinţite Părinte Episcop Sofronie pentru cuvintele frumoase pe care ni le-aţi adresat şi pentru activităţile pe care le-aţi enumerat, activităţi pe care noi le-am desfăşurat împreună cu Sfântul Sinod, împreună cu clerul, monahii şi monahiile şi credincioşii din toată Patriarhia Română.

Mai întâi, această realizare este rodul harului Preasfintei Treimi în Biserica lui Hristos din poporul român, de aceea dorim să aducem mulţumire, aşa cum s-a făcut şi în slujba de Te Deum, Preasfintei Treimi pentru toată această lucrare duhovnicească, o lucrare sfinţitoare, o lucrare înălţătoare în lumina Împărăţiei Cerurilor.

Dorim să mulţumim autorităţilor de stat care ne-au ajutat şi ne ajută mereu.

Mulţumim, de asemenea, colaboratorilor de la Cancelaria Sfântului Sinod, din Administraţia Patriarhală, din Arhiepiscopia Bucureştilor şi tuturor celor care, într-un fel sau altul, ne-au ajutat în această lucrare misionară deosebit de necesară astăzi.

Ne bucurăm că sunt prezenţi aici şi ierarhi din afara graniţelor ţării care sunt foarte activi, care au dezvoltat o mulţime de parohii noi şi mănăstiri.

Le mulţumim tuturor celor care de 7 ani încoace au adus un spor de bucurie în eparhiile nou înfiinţate, în parohiile nou înfiinţate şi, desigur, în instituţiile culturale, social filantropice pe care Biserica întreagă le preţuieşte şi prin care arată preţuirea faţă de poporul român.

7 ani au trecut repede. Azi dimineaţă am ascultat la Radio TRINITAS un fragment din cuvântarea de la intronizare şi am văzut că o parte din proiectele propuse atunci s-au realizat şi a început realizarea celui mai mare proiect anunţat atunci: Catedrala Mântuirii Neamului.

Este o lucrare foarte costisitoare şi în acelaşi timp foarte atrăgătoare pentru că deodată cu înălţarea ei ne înălţăm şi noi în demnitate, în demnitate de creştini ortodocşi şi în demnitate de popor creştin de la începutul naşterii sale în istorie. Această Catedrală va purta hramul Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor Români şi va avea ocrotitor pe Sf. Ap. Andrei cel întâi Chemat la Apostolie, Ocrotitorul României, un sfânt care este prăznuit în ajunul Zilei Naţionale, de 1 decembrie.

Deci, la 30 noiembrie serbăm pomenirea Sf. Apostol Andrei cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României şi la 1 decembrie ziua unităţii noastre naţionale.

Aceasta înseamnă că unitatea noastră spirituală a poporului român cultivată de Biserică a fost o temelie solidă pentru realizarea unităţii statale mai târziu, la 1 decembrie 1918.

Spiritualul este izvorul harului lui Dumnezeu, iar în lucrarea socială se arată harului lui Dumnezeu lucrător în faptele iubirii milostive. Această iubire milostivă a Preasfintei Treimi arătată nouă prin Crucea şi Învierea lui Hristos şi prin Înălţarea Sa la Ceruri este viaţa vieţii Bisericii.

În ziua de pomenire a Sfântului Grigorie Luminătorul, care a convertit un popor întreg la creştinism după ce a fost persecutat, este o zi în care noi simţim mai intens lumina harului lui Dumnezeu lucrător în Biserica Fiului Său, în Biserica Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Aceasta este lumina pe care o adunăm în suflet.

Nu luăm nimic din jurul nostru când trecem în lumea cerească, numai lumina rugăciunii, a pocăinţei şi a faptelor bune. Această lumină a harului lucrător în om este zestre noastră spirituală, de aceea în cărţile noastre se spune că drepţii ca luminătorii vor străluci în Împărăţia lui Dumnezeu.

Avem aici mulţimea sfinţilor ca luminători şi cu ajutorul lor şi prin lumina vieţuirii şi scrierilor şi faptelor lor ne îmbogăţim şi noi cu lumină duhovnicească neapusă, netrecătoare.

Dorim tuturor lumină multă în suflete, ajutor de la Dumnezeu în toată lucrarea cea bună şi să ne gândim nu atât de mult la ceea ce am făcut, pomenim aceasta doar pentru a mulţumim lui Dumnezeu, dar câte mai sunt de făcut când ne uităm în jurul nostru căci toate lucrurile începute trebuie terminate şi multe altele trebuie începute pentru a răspunde după cerinţele timpului de astăzi.

Ne gândim la oamenii din oraşe, dar în mod special la satele româneşti care îmbătrânesc, la o mulţime de copii care au nevoie de încurajare, mai ales la continuarea programului Hristos Împărtăşit Copiilor şi Alege Şcoala! şi alte programe ale Bisericii pentru încurajarea tineretului şi pentru a transmite tinerilor lumină din lumina lui Hristos şi iubire din iubirea Preasfintei Treimi”.

A fost o zi frumoasă, călduroasă, de marți.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [47]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a.

***

Capitolul II

4. Dar lumina luminează în întuneric și întunericul [tenebrae] pe ea nu a cuprins-o [non comprehenderunt]. Însă întunericul înseamnă mințile proaste ale oamenilor, desfigurate de lăcomie și întunecate de necredință.

Pentru ca să-i vindece și să-i însănătoșească pe aceștia, [de aceea] Cuvântul S-a făcut trup și a locuit între noi, [Cel] prin Care toate s-au făcut (In. 1, 1-14).

Deci luminarea [minții] [illuminatio] este împărtășirea noastră de Cuvânt[ul lui Dumnezeu], adică de acea Viață care este lumina oamenilor.

Pentru această împărtășire eram cu totul nevrednici și neputincioși, din cauza necurăției păcatelor. Prin urmare, trebuia să fim curățiți.

Mai mult, curățirea celor nedrepți și mândri este una [singură]: sângele Dreptului și smerenia lui Dumnezeu [humilitas Dei].

Ca să contemplăm pe Dumnezeu, [adică] ceea ce nu suntem prin fire, a trebuit să ne curățim prin El, [Care S-a] făcut ceea ce suntem noi prin fire și ceea ce nu suntem prin păcat.

Căci noi nu suntem Dumnezeu prin fire, [ci] noi suntem oameni prin natura [noastră], [iar] prin păcat nu suntem drepți. Și, astfel, Dumnezeu făcut om drept [homo justus], a mijlocit la Dumnezeu pentru omul păcătos. Căci nu se măsoară/ nu se potrivește păcătosul cu dreptul, ci om cu om se măsoară/ se potrivește.

Adăugând/ unind deci asemănării noastre umanitatea Sa, a șters neasemănarea [cu Dumnezeu a] nedreptății noastre. Și făcându-se părtaș firii noastre muritoare [mortalitatis nostrae], ne-a făcut pe noi părtași dumnezeirii Sale.

Căci moartea păcătosului, venită, după dreptate, din necesitatea osândirii [păcatului], a fost înlăturată prin moartea Celui Drept, venită din bunăvoința milostivirii [ex misericordiae voluntate] [Lui]. Din moment ce [moartea] Lui singură s-a măsurat/ s-a potrivit pentru [moartea] noastră îndoită[1].

Adică această asemănare sau unire sau înțelegere sau armonie [congruentia, sive convenientia, vel concinentia, vel consonantia] sau, dacă astfel este mai ușor de zis, ceea ce este unul pentru doi [quod unum est ad duo], în orice uniune, sau, dacă se poate spune mai bine, [această] aducere împreună/ cooptare [coaptatione] a creaturii, valorează cel mai mult.

armonianDar nu este acum locul [aici] ca să arătăm cât de mult înseamnă armonia dintre simplu și îndoit [consonantia simpli ad dupium][2], care se regăsește în noi în cel mai înalt grad [maxima], și astfel este așezată în noi în mod firesc. Desigur, de către cine, dacă nu de către Cel care ne-a creat?

Încât nici cei ignoranți/ needucați să nu poată să nu o simtă pe ea, fie că ei cântă, fie că îi ascultă pe alții.

Prin aceasta adică, vocile înalte și cele grave se armonizează [concordant], astfel încât oricine e în disonanță cu aceasta ofensează foarte mult nu numai știința [muzicală], în care cei mai mulți sunt necunoscători, ci chiar simțul auzului nostru.

Dar pentru ca să fie demonstrată aceasta, este nevoie de elaborarea unei predici lungi. Dar cel ce știe [să cânte] poate să o demonstreze de la el chiar urechii înseși, cu un intrument obișnuit [in regulari monochordo].

 *

Capitolul III

5. Cu adevărat, ceea ce rămâne în prezent, pe cât dă Dumnezeu, este să se spună detaliat în ce fel simplul/ simplitatea [simplum] Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos se armonizează cu îndoitul nostru/ dualitatea noastră [duplo nostro] și în ce mod cântă împreună spre mântuire[a noastră].

Cu siguranță, noi eram morți și cu sufletul și cu trupul – ceea ce niciun creștin nu pune la îndoială. Cu sufletul: din cauza păcatului. Cu trupul: din cauza pedepsei păcatului; și prin aceasta [eram morți] și cu trupul [tot] din cauza păcatului.

Dar oricare dintre lucrurile noastre – adică și sufletul [, cât] și trupul –, avea nevoie de doctorie și de înviere [medicina et ressurectione], ca să se reînnoiască spre bine [in melius renovaretur] ceea ce era schimbat în rău [deterius commutatum].

Însă moartea sufletului este necredința/ impietatea [impietas]. Iar moartea trupului, stricăciunea [corruptibilitas] prin care este făcut și sufletul să plece din trup.

Deci precum sufletul [moare când] e părăsit de Dumnezeu, așa și trupul moare când îl părăsește sufletul.

De unde [urmează că] aceea [moartea sufletului] se face prostește[3], [iar] aceasta [moartea trupului] în agonie.

Deci sufletul este înviat prin pocăință [per poenitentiam], iar în trupul încă muritor, reînnoirea vieții se începe de la credință, prin care [omul] se încrede „în Cel care îndreptează pe cel necredincios” (Rom. 4, 5). [Iar] omul interior se înnoiește din ce în ce mai mult, prin obiceiuri bune, este crescut și reîntărit din zi în zi (cf. II Cor. 4, 16).

Trupul [este] cu adevărat ca omul dinafară/ exterior [homo exterior]: cu cât mai mult durează această viață, cu atât mai mult se strică tot mai tare, fie datorită vârstei, fie prin boală, fie prin diferite suferințe, până când vine la cele de pe urmă [ad ultimam], care de către toți se cheamă: moarte.

Iar învierea lui [a trupului] este amânată pentru sfârșit[ul lumii], când și însăși îndreptarea noastră [justificatio nostra] se va împlini într-un mod inefabil.

Căci atunci „vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea pe El precum este” (I In. 3, 2).

Acum însă, până când trupul care se strică îngreuiază sufletul (cf. Înț. lui Sol. 9, 15) și toată viața omenească pe pământ este ispită [tentatio] (cf. Iov 7, 1)[4], nu se îndreptează înaintea Lui niciun [om] trăitor [pe pământ] (Ps. 142, 2), în comparație cu dreptatea întru care vom fi făcuți asemenea Îngerilor și slavei [dumnezeiești] care se va arăta în noi.

De ce însă să amintesc mai multe dovezi despre diferența dintre moartea sufletului și moartea trupului, când [Însuși] Domnul, într-o sentință evanghelică [sententia evangelica], a lăsat oricui să discearnă cu ușurință fiecare moarte, [acolo] unde a zis: „Lăsați morții să-și îngroape morții lor” (Mt. 8, 22)?

Adică era îngropat trupul mort, dar a vrut a se înțelege că cei care îl îngropau [sepultores], prin răutatea necredinței [per infidelitatis impietatem] [erau] morți în sufletul [lor].

Unii ca aceștia se ridică/ înviază când se spune: „Ridică-te, cel ce dormi, și înviază din morți, și te va lumina Hristos” (Efes. 5, 14).

Dar Apostolul detestă o anumită moarte, zicând despre văduvă: „care deci își petrece timpul în desfătări [in delici], este moartă [încă] trăind” [I Tim. 5, 6].


[1] A sufletului și a trupului.

[2] Sufletul nostru este simplu, dar natura noastră umană este îndoită/ duală: materială și spirituală.

[3] Din prostia și nepăsarea omului față de viața sa veșnică.

[4] În VUL: „militia est vita hominis super terram et sicut dies mercennarii dies eius” („[ca un] serviciu militar este viața omului pe pământ și precum zilele muncitorilor/ celor angajați [sunt] zilele lui”).

Predică la acoperământul Maicii Domnului [1 octombrie 2014]

vedenia Sfantului Andrei cel nebun pentru HristosIubiții mei[1],

praznicul de azi al Maicii Domnului este consecința unei vedenii.

Tocmai de aceea în icoana grecească de deasupra, una de secol XX[2], conținutul vedeniei e deasupra norilor slavei dumnezeiești. Pentru că iconograful, prin acei nori de lumină dumnezeiască, a vrut să ne spună că tot ceea ce vedem deasupra norilor iconizați e conținutul unei vedenii.

O vedenie avută în Biserică…

Și cel care a văzut-o este iconizat în partea dreaptă, jos, în veșmânt verde, cu pieptul dezgolit și cu barbă mare, albă…dimpreună cu tânărul cu care vorbește.

Sfantul Andrei si Sfantul EpifanieȘi de aici, din partea de jos, din partea smereniei…se vede vedenia de sus…și începe praznicul nostru!

Cine este văzătorul vedeniei?

Cine este cel care a văzut-o pe Maica lui Dumnezeu rugându-se pentru noi și acoperindu-ne cu acoperământul slavei sale?

Cui îi datorăm acest praznic plin de frumusețe și de bucurie dumnezeiască?

I-l datorăm Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos[3], pomenit pe 2 octombrie[4], care a adormit în anul 936 d. Hr.[5].

Și vedenia, pe cale de consecință, Sfântul Andrei a avut-o la sfârșitul secolului al 9-lea sau la începutul secolului al 10-lea d. Hr., la Constantinopol, în timpul împărăției lui Leon cel Înțelept[6], în Biserica Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne[7]|[8].

Leon VI Filosoful sau Înțeleptul a împărățit între 886-912[9] la Constantinopol. Tocmai de aceea am precizat și eu că vedenia a avut loc în sec. 9-10.

Iar Sfântul Andrei a văzut vedenia după privegherea nopții, într-o zi de duminică, pe 1 octombrie, la ceasul al 4-lea din noapte[10]

Și a văzut-o pe Maica Domnului, în vedenie, în acest fel: „stând în văzduh și rugându-se, strălucind ca soarele și acoperind poporul cu cinstitul său omofor”[11].

Văzând vedenia l-a întrebat pe ucenicul său, pe Sfântul Epifanie – adică pe tânărul iconizat lângă el – dacă o vede și el pe Maica Domnului. Și el i-a confirmat că o vede și că este înspăimântat de ceea ce vede[12].

vedeniaÎn partea de sus este…vedenia

Este darul lui Dumnezeu, primit de către Sfântul Andrei, cel urgisit de toți, pentru marea lui sfințenie.

Și în Biserică vedenia este fundamentală. Pentru că prin ea aflăm voia lui Dumnezeu.

Pentru că nu deducțiile noastre țin loc de revelație, ci revelația dumnezeiască este fundamentul teologiei noastre.

Maica lui Dumnezeu i s-a arătat Dumnezeiescului Andrei dimpreună cu mulți Sfinți și Îngeri, după cum vedem aici, însă între ei se distingeau Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Ioan Teologul[13].

În Icoana noastră ei sunt în dreapta Maicii Domnului. Primii de lângă ea. Dar vedem iconizați și Sfinți ierarhi în dreapta…pe când în stânga, cu coroană împărătească, e Sfântul Profet David, lângă el e Sfântul Apostol Pavel, în veșminte albastre cu tentă maronie și mulți alți Sfinți…pentru ca să ne arate că Maica Domnului este în mijlocul Sfinților și, dimpreună cu ei, ea este mijlocitoarea noastră cea fierbinte către Dumnezeu.

Însă văzătorul vedeniei, Sfântul Andrei, a devenit nebun pentru Hristos la cererea Domnului. Domnul i-a spus: „aleargă spre nevoința cea bună, gol să fii și nebun pentru Mine!”[14].

Și că El l-a chemat se vede din toate minunile pe care le-a făcut și din toate vedeniile pe care le-a avut.

În relație cu vedenia Sfântului Andrei, Mineiul pe octombrie [ed. BOR 1929] ne spune că acoperământul Maicii Domnului este „doctorie duhovnicească”[15] pentru noi, care ne vindecă de bolile sufletești[16]. Pentru că acoperământul sau omoforul pe care Sfântul Andrei l-a văzut în vedenie e, de fapt, tot harul pe care Maica Domnului ni-l dăruie prin rugăciunile sale către Prea Curata Treime, Dumnezeul nostru.

Prima cântare de la Vecernia Mică amintește de rugăciunea Maicii Domnului pentru noi[17]. Ea își întinde dumnezeieștile sale mâini și se roagă pentru noi[18].

Tocmai de aceea, „având bogăție de milostivire neîmpuținată”[19], Maica Domnului ne întinde tuturor „mână de ajutor”[20].

Ea luminează și înțelepțește ierarhia Bisericii. Îi povățuiește pe monahi, îi liniștește pe bătrânii evlavioși, e veselia tainică a fecioarelor și a văduvelor[21].

De aceea praznicul de azi e unul al încrederii și al bucuriei, pentru că Maica lui Dumnezeu ni s-a revelat în această vedenie ca rugătoare neîncetată pentru noi.

Prima cântare de la Vecernia Mare vorbește despre „luminatul ei omofor”[22]. Pentru că acoperământul ei este lumina dumnezeiască, cu care ne acoperă și pe noi.

Ea ne acoperă și, în același timp, ea însăși este „apărătoare și acoperământ puternic[23] al Bisericii și al lumii, pe care ni l-a dăruit Hristos Dumnezeu[24].

Maica lui Dumnezeu este un dar pentru lume. Pentru că având îndrăzneală către Fiul ei, ea ajută celor credincioși[25].

Sinaxarul zilei ne prezintă rugăciunea Maicii Domnului pe care Sfântul Andrei a văzut-o în mod extatic în acea noapte:

„Împărate ceresc, primește pe tot omul care Te slăvește pe Tine și cheamă în tot locul preasfânt numele Tău! Și unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfințește și preamărește-i pe cei ce Te preamăresc pe Tine și pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta. Primește-le toate rugăciunile și făgăduințele și-i izbăvește din toate nevoile și răutățile”[26].

Tocmai de aceea praznicul e plin de bucurie: pentru că auzim cine și cum mijlocește pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

Iar din faptul că această vedenie a devenit un praznic al Bisericii vedem cinstea imensă pe care Biserica i-a dat-o Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos. Pentru că l-a creditat drept văzător de Dumnezeu și primitor de revelații dumnezeiești.

De aceea, iubiții mei, fără vedeniile și luminările și răspunsurile teologice pline de sfințenie ale Sfinților noi nu avem o teologie dumnezeiască ci o filosofie umană.

Numai în măsura în care gândim și aprofundăm adevărul revelat noi ne mișcăm în perimetrul voii lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu vorbește prin Sfinții Lui, vorbește prin cei care plac Lui, vorbește, în mod excepțional, prin cine nu te aștepți…dacă e nevoie.

Dacă Biserica are nevoie, dacă e prigonită, dacă sunt erezii, dacă sunt tulburări pe o anumită problematică teologică, morală, canonică, jurisdicțională, Dumnezeu vorbește prin cineva și liniștește duhurile noastre.

Numai că trebuie să ne curățim sufletele și trupurile pentru ca să înțelegem prin cine ne vorbește Dumnezeu.

Pentru că Sfântul Andrei, cel nebun pentru Hristos, văzătorul Maicii Domnului rugându-se pentru noi…era disprețuit și minimalizat și batjocorit pe când trăia, crezându-l mulți un adevărat „nebun”…tocmai pe el, cel care avea vedenii dumnezeiești copleșitoare.

Sfințenia vieții lui a fost înțeleasă și canonizată de oameni duhovnicești, de oameni profunzi…nu de cei care îl luaseră la bătaie.

De aceea subliniez faptul că trebuie să ne curățim pe noi înșine și să ne rugăm lui Dumnezeu să vedem cu adevărat oamenii, pentru ca să nu-i confundăm pe Sfinții Lui…cu unii oarecare…

Și așa, văzând pe Sfinții Lui și pe plăcuții Lui, putem să ne rugăm cu toții Maicii Domnului ca să se roage pentru noi.

Căci ea păzește orașele și satele de cutremurul cel groaznic. Ea ne izbăvește din revărsarea apelor, din foc, din foametea duhovnicească și trupească. Ne ferește de fulgere și de trăsnete, de năvălirea celor de alt neam și de ucigașii tăinuiți, de vrăjmășia dintre noi și de cea casnică[27].

Fapt pentru care, așa cum ne-a învățat Acatistul zilei, strigăm către ea: „Bucură-te bucuria noastră! Acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău acoperământ!”[28].

Și după cum știu foarte bine, din toate binefacerile revărsate în viața mea, Maica lui Dumnezeu e cu noi și ne ajută în fiecare clipă, dacă suntem plini de curăție și de încredere în ajutorul ei.

Rugați-vă Maicii lui Dumnezeu cu încredere de fii și ea vă va fi Mama voastră!

Rugați-vă ei cu simplitate și fără îndoială și ea vă va umple de frumusețe și de curăție dumnezeiască!

Căci se roagă neîncetat pentru mântuirea noastră în fața Prea Sfintei Treimi, de unde ne vine nouă tot ajutorul, toată binecuvântarea și toată pacea.

Dumnezeu să ne umple de pacea și de mila Sa acum și în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în seara zilei de 29 septembrie 2014. O seară senină de luni.

[2] Preluată de aici:

http://www.doxologia.ro/sites/default/files/imagecache/imagine_600_width/imagine/2010/03/01oct.jpg.

[3] Viețile Sfinților pe luna octombrie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 1999, p. 9.

[4] Idem, p. 32-48.

[5] A se vedea:

http://oca.org/saints/lives/2014/10/02/102838-blessed-andrew-the-fool-for-christ-at-constantinople.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Leon_al_VI-lea_Filozoful.

[7] Idem: http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-vlaherne-67747.html.

[8] Cf. Viețile Sfinților pe luna octombrie, ed. cit., p. 9.

[9] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Leon_al_VI-lea_Filozoful.

[10] Cf. Viețile Sfinților pe luna octombrie, ed. cit., p. 9.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 10.

[13] Idem, p. 14.

[14] Idem, p. 34.

[15] Mineiul pe octombrie, ed. BOR 1929, p. 16.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 17.

[18] Ibidem.

[19] Buchet de Acatiste ale Maicii Domnului, tipărite cu binecuvântarea PS Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p. 126.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 129.

[22] Mineiul pe octombrie, ed. BOR 1929, p. 19.

[23] Idem, p. 22.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 27.

[27] Buchet de Acatiste ale Maicii Domnului, ed. cit., p. 139.

[28] Idem, p. 140.

Despre ierarhia Bisericii în sec. I d. Hr. [9]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii
de Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. 3)

 *

Partea întâi, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

***

ierarhie 88Sfântul Apostol Iacov, fratele Sfântului Apostol Ioan, ne-a predat în VIII. 12-15 Dumnezeiasca Liturghie[5]. Pe când Sfântul Apostol Ioan, pomenit pe 26 septembrie, ne-a predat hirotonia presbiterului existentă în VIII, 16[6]. Iar de la Sfântul Apostol Filip avem hirotonia diaconului. Cuprinsă în VIII. 17-18[7].

În VIII. 27 se reia discuția despre hirotonia episcopului. Și de aici aflăm că rânduiala ca episcopul să fie hirotonit de trei sau de doi episcopi îi aparține Sfântului Apostol Simon Cananitul[8].

De la Sfântul Apostol Matei avem rugăciunea de binecuvântare a apei și a uleiului. Inclusă în VIII. 29[9].

Însă din cele 8 cărți extraordinare ale Sfântului Clement Romanul, care conțin Tradiția apostolică, observăm că Biserica secolului 1 avea tot ce îi trebuie în materie de hirotonie, slujbe, rânduieli și sărbători. Și că exista o cunoaștere punctuală a celor care fuseseră hirotoniți și o respectare a fiecărei trepte ierarhice în parte.

*

Aceeași minunată rânduială apostolică a Bisericii o găsim și în Testamentum seu verba, quae Dominus noster ex mortuis resurgens dixit Suis Sanctis Apostolis, quaeque per Clementem Romanum discipulum Petri fuerunt in octo libris scripta [Testamentul sau cuvintele, pe care Domnul nostru înviind din morți le-a spus Sfinților Săi Apostoli, care, prin Clement Romanul, ucenicul lui Petru, au fost scrise în opt cărți][10].

La cererea Sfinților Apostoli și a Sfintelor Femei Mironosițe[11], Domnul le vorbește despre cum trebuie să arate Biserica Lui începând cu I. 19[12]. Tronul episcopului trebuie să fie în Biserică spre răsărit iar la dreapta și la stânga lui sunt locurile presbiterilor[13].

Locul presbiterilor, la slujbă, este înăuntrul perdelei [intra velum], lângă locul de pomenire [prope locum commemorationis][14]. Adică în Sfântul Altar. Pe când locuința episcopului trebuie să fie aproape de atrium iar locuințele presbiterilor și ale diaconilor sunt după baptisteriu[15]. De unde se înțelege că Domnul dorește ca ierarhia Bisericii să locuias, în întregime, lângă Biserică.

În I. 20, Domnul vorbește despre alegerea episcopului. El „trebuie să fie ales de tot poporul după cum îi va plăcea Duhului Sfânt [eligendus ab universo populo secundum placitum Spiritus Sancti]”[16]. Și va fi hirotonit în „zi de duminică [die dominica]”[17], de către episcopi[18], „toți consimțind la hirotonia lui [omnibus consentientibus ipsius ordinationi]”[19].

În I. 21 avem rânduiala hirotoniei episcopului[20]. Iar cuvântările sale trebuie să rodească „roada Duhului Sfânt”[21].

În I. 23, Domnul specifică faptul că doar episcopul și presbiterii trebuie să își pună mâinile peste pâinile euharistice[22]. Iar ordinea împărtășirii la Dumnezeiasca Liturghie e ordinea ierarhică: mai întâi episcopii, apoi presbiterii și la urmă diaconii[23].

Sfântul Trup al Domnului era primit de către toți cei din Biserică în palmă, indiferent dacă erau clerici sau mireni, se împărtășeau, după care gustau cu toții din Sfântul Potir[24].

Preotul sfințește uleiul „pentru vindecarea celor care pătimesc [ad sanationem eorum qui patiuntur]”[25].

Presbiterul sau diaconul citește Evanghelia, după care episcopul sau presbiterul predică[26].

În I. 28, Domnul spune că episcopul sau presbiterul pot vorbi despre cele tainice [secreta] și apoi trebuie să predice despre Sfintele Taine[27].

Despre presbiter, Domnul vorbește în I. 29. Și printre multele virtuți pe care trebuie să le aibă presbiterul, El enumeră și pe aceea de a fi vrednic [dignus] de revelațiile lui Dumnezeu, ca El să îi descopere cele de folos și cuviincioase dar și să fie vrednic să primească darul vindecării [dono sanationis][28].

Presbiterul e hirotonit de episcop, el fiind atins și ținut de ceilalți presbiteri[29].

Iar „învățătura presbiterului [trebuie] să fie potrivită [apta], pașnică [pacata] și măsurată [moderata], amestecată cu frică și cutremur [timore et tremore mixta]. De același fel trebuie să fie și învățătura episcopului”[30]. Tot în I. 31, Domnul spune că presbiterul și diaconul trebuie să cerceteze casele bolnavilor [domos aegrotorum][31].

Despre diaconi se vorbește în I. 33[32] și diaconii trebuie să asculte de cele spuse de episcop[33]. Diaconul e hirotonit de către episcop[34].

În II. 5, episcopul sau presbiterii pun mâinile peste catehumeni și rostesc rugăciunea[35]. Exorcizarea pentru Botez se făcea sâmbăta și era slujită de către episcop, ajutat de diacon[36]. În II. 8 se specifică faptul că Botezul se face în ape curate și curgătoare [mundae et fluentes][37].

Peste cei botezați, episcopul cheamă pe Duhul Sfânt, după care îi mirunge[38]. După care sunt împărtășiți cei nou luminați prin Botez[39].

La finalul cărții a 2-a se spune că testamentul a fost co-semnat [consignarunt] de Ioan, Petru și Matei și au trimis copii [exemplaria] la Ierusalim prin Dositei, Silla, Magnus și Aquila[40].

Iar din cele spuse de Domnul prin Sfinții Săi Apostoli și consemnate de Sfântul Clement Romanul înțelegem că ierarhia bisericească a fost porunca Domnului, pentru că El le-a vestit tot ce trebuiau să facă în interiorul Bisericii Sale. Iar Apostolii Lui și urmașii lor au împlinit întocmai cele poruncite de Domnul și au făcut toate cu luminare și descoperire dumnezeiască.

*

Însă despre ierarhia Bisericii aflăm date și în mod indirect, prin intermediul Sfinților secolului I. Viețile Sfinților din primul secol al Bisericii ne atestă realitatea istorică a ierarhiei bisericești.

ierarhie 89paznicul închisorii unde era închis Pavel și de aceea a fost dusă la el[44]. Iar când Dumnezeiescul Pavel a văzut-o pe Tecla, el „s-a bucurat foarte tare de bărbăția tinerei fecioare și i-a sărutat capul, binecuvântând-o și lăudându-i credința și fecioreasca ei curăție, numind-o pe dânsa mireasa lui Hristos și întâia sa fiică, pe care prin bunăvestire a născut-o”[45].

ierarhie 90Adică nimeni altul decât Sfântul Apostol Onisiforos, cel care va fi episcop de Corone, despre care am vorbit anterior.

Sfânta Tecla, ieșind nevătămată din foc, l-a căutat pe Sfântul Pavel…care, într-un mormânt, dimpreună cu alții, postea și se ruga pentru Tecla[49]. Și Tecla i-a urmat lui Pavel în Listra, în Derbe, până în Antiohia[50], ea cunoscând, în mod faptic, ierarhia Bisericii secolului I.

ierarhie 91În Biserica Sfântul Arhanghel Mihail din Sarajevo se păstrează un fragment din mâna sa[55]:

mana Sfintei Mucenite TeclaÎnsă mormântul său e în Mănăstirea ortodoxă Sfânta Tecla din Ma’loula, Siria[56].

ierarhie 92Sfânta Icoană pe care o prezentăm acum e din secolul al 19-lea, din Rusia[58]:

Sfanta Mucenita Claudiaierarhie 93Sfanta Mucenita ProclaEa este amintită în Mt. 27, 19, fără însă a i se pronunța numele. Însă, fără doar și poate, ea a cunoscut, în mod direct, ierarhia Bisericii. Tocmai de aceea Biserica și-o asumă ca Sfântă și o cinstește în mod liturgic.


Cităm aici din:

ierarhie 73

[1] PG 1, col. 1069/ Idem, p. 737.

[2] PG 1, col. 1073/ Idem, p. 738.

[3] PG 1, col. 1073-1076/ Idem, p. 738-739.

[4] PG 1, col. 1069/ Idem, p. 738.

[5] PG 1, col. 1091-1113/ Idem, p. 746-755.

[6] PG 1, col. 1113-1116/ Idem, p. 755-756.

[7] PG 1, col. 1116/ Idem, p. 756.

[8] PG 1, col. 1121-1124/ Idem, p. 758.

[9] PG 1, col. 1125/ Idem, p. 759.

[10] Testamentum seu verba, quae Dominus noster ex mortuis resurgens dixit Suis Sanctis Apostolis, quaeque per Clementem Romanum discipulum Petri fuerunt in octo libris scripta, p. 3-149, în Testamentum Domini nostri Jesu Christi, nunc primum edidit, latine reddidit et illustravit Ignatius Ephraem II Rahmani, Patriarcha Antiochenus Syrorum, Ed. Sumptibus Francisci Kirchheim, Moguntiae [Mainz], 1899, LII + 231 p./ Testamentul sau cuvintele pe care înviind din morți Domnul nostru le-a spus sfinților Săi apostoli și care au fost scrise în opt cărți prin Clement Romanul, ucenicul lui Petru, p. 785-834, în Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1. Canonul apostolic al primelor secole, Ed. Deisis/ Stavropoleos, Sibiu, 2008, 1039 p.

[11] Testamentum, I, 15-16, p. 19/ Idem, p. 789.

[12] Testamentum, I, 19, p. 23/ Idem, p. 791.

[13] Testamentum, I, 19, p. 25/ Ibidem.

[14] Ibidem/ Ibidem.

[15] Testamentum, I, 19, p. 27/ Ibidem.

[16] Testamentum, I, 20, p. 27/ Idem, p. 792.

[17] Testamentum, I, 21, p. 27/ Ibidem.

[18] Ibidem/ Ibidem.

[19] Ibidem/ Ibidem.

[20] Testamentum, I, 21, p. 27-33/ Idem, p. 792-793.

[21] Testamentum, I, 22, p. 35/ Idem, p. 795.

[22] Testamentum, I, 23, p. 37/ Ibidem.

[23] Testamentum, I, 23, p. 47/ Idem, p. 799.

[24] Ibidem/ Ibidem.

[25] Testamentum, I, 24, p. 49/ Idem, p. 800.

[26] Testamentum, I, 27, p. 59/ Idem, p. 803.

[27] Testamentum, I, 28, p. 59/ Idem, p. 804.

[28] Testamentum, I, 29, p. 69/ Idem, p. 807.

[29] Testamentum, I, 30, p. 69/ Ibidem.

[30] Testamentum, I, 31, p. 73/ Idem, p. 808.

[31] Testamentum, I, 31, p. 75/ Idem, p. 809.

[32] Testamentum, I, 33, p. 79/ Idem, p. 811.

[33] Testamentum, I, 34, p. 81/ Ibidem.

[34] Testamentum, I, 38, p. 91/ Idem, p. 815.

[35] Testamentum, II, 5, p. 119/ Idem, p. 823.

[36] Testamentum, II, 7, p. 121/ Idem, p. 824.

[37] Testamentum, II, 8, p. 127/ Idem, p. 826.

[38] Testamentum, II, 9, p. 131/ Idem, p. 827-828.

[39] Testamentum, II, 10, p. 133/ Idem, p. 828.

[40] Testamentum, II, 27, p. 149/ Idem, p. 834.

[41] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Thecla.

[42] Viețile Sfinților pe luna septembrie, ed. cit., p. 299.

[43] Idem, p. 302.

[44] Idem, p. 301.

[45] Idem, p. 301-302.

[46] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Konya.

[47] Viețile Sfinților pe luna septembrie, ed. cit., p. 299.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 304.

[50] Ibidem.

[51] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Seleucia.

[52] Viețile Sfinților pe luna septembrie, ed. cit., p. 308.

[53] Idem, p. 310.

[54] Idem, p. 309.

[55] Cf. sursei de aici:

http://frmilovan.wordpress.com/2008/10/09/learn-from-st-thecla/, de unde am preluat și fotografia.

[56] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Ma%27loula.

[57] A se vedea aici:

http://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Claudia

și aici: http://celticsaints.org/2011/0807a.html.

[58] Am preluat-o de aici:

http://allmercifulsavior.com/icons/Icons-Claudia.htm.

[59] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Pontius_Pilate%27s_wife. Sfânta ei Icoană am preluat-o de aici:

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Pontius_Pilate%27s_wife.jpg.

Un nou plagiat semnat Mihail Stanciu

Se pare că preacuviosul părinte arhimandrit Mihail Stanciu a prins un „drag nebun” de mine, dar mai ales de tot ce scriu eu despre Sfântul Antim Ivireanul.

Mă urmărește cu un zel neostoit și mă plagiază așijderea…unde găsește că am mai scris ceva…

Am adus în atenția publică, nu cu multă vreme în urmă, faptul că m-a plagiat cu multă nerușinare în mai multe prefețe și articole.

Răspunsul preacuviosului părinte a constat în înjurături și încercări de denigrare.

Și acest răspuns se întregește cu o nouă ieșire a sa în decor…ca plagiator.

Astfel, fiind ieri prăznuirea Sfântului Antim… preacuviosul părinte arhimandrit, în loc să se păzească precum cineva de tămâie ca să nu mai dea naștere la discuții…n-a pierdut ocazia să se dea iar grande cu munca mea…Adică…să acorde un interviu (aici) în care să expună ce a mai aflat el în ultimul timp despre Sfântul Antim.

Și, în afară de singurul lucru pe care „l-a descoperit” în Grecia (prin scrisoarea lui Hrisant Nottaras: folosesc „a descoperit” cu ghilimele, pentru că descoperirea științifică îi este improprie lui Stanciu, iar informațiile i-au fost neîndoielnic indicate a se afla într-o teză de doctorat recentă, publicată acolo, despre Hrisant) – dar pe care eu îl descoperisem cu adevărat mai înainte, fără să am scrisoarea doveditoare a lui Hrisant, anume că Sfântul Antim a venit în Moldova, mai înainte de anul 1688 –, restul „concluziilor” perseverentului în plagiate arhimandrit le-a aflat din articolul meu de aici, pe care eu l-am publicat și în volumul de aici, între p. 132-166.

Ca din întâmplare, interviul lui Stanciu urmărește exact același demers pe care l-am urmărit și eu în articolul publicat pe 16 martie 2014, pe platforma noastră, Teologie pentru azi, anume pe acela de a vorbi despre relația dintre Sfântul Antim și Sfântul Constantin Brâncoveanu – articol al meu care a și fost imediat preluat și de alții (aici), cu indicarea sursei.

Însă nu a fost acesta un motiv de jenă pentru preacuviosul părinte…de fapt, nimic nu e un motiv de jenă pentru el.

Stanciu reafirmă minciunile pe care le-a spus și în trecut și își asumă mai departe „descoperiri” pe care nu le-a făcut:

art 1Stanciu vine pe data de 28.09.2014 ca „să precizeze” ceea ce știa oricine era interesat de Sfântul Antim și consulta teza mea doctorală, susținută pe 3 iulie 2009 și publicată la nivel online pe 10 martie 2010: anume că Sfântul Antim nu a fost adus în Țara Românească de Sfântul Constantin Brâncoveanu, ci a venit în Moldova mai devreme, la Măn. Cetățuia, în jurul anilor 1680 (a se vedea p. 25-30 din teza mea doctorală).

Ceea ce repetă cu încăpățânare Stanciu că „a descoperit” el, este de fapt un „document scris” care să ateste acest lucru, aflat acum la îndemâna oricui ar fi căutat acest lucru în Grecia și care îi putea fi indicat de cineva – cum s-ar zice: norocul prostului! – , pentru că era într-o carte publicată recent…trebuia doar să ai bani ca să te duci în Grecia ca să-l găsești, nu și muncă multă sau minte multă. Dovadă și faptul că l-a găsit foarte repede…

Iar Stanciu știe acest lucru…și tocmai de aceea încearcă să impună, cu forța și fără rușine, în conștiința publică, faptul că tot el ar fi și descoperitorul prefeței lui Mihai Iștvanovici/ Mihai Ștefanovici/ Mihail Ștefan.

Adevărul este că numai eu am interpretat această prefață și am descoperit, cu adevărat, prin lectura corectă a ei, că Sfântul Constantin Brâncoveanu l-a aflat pe Sfântul Antim în Țara Românească atunci când a urcat pe tron (a se vedea, din nou, p. 25-27 din teza mea doctorală).

E adevărat că „majoritatea cercetătorilor”, inclusiv G. Ștrempel, credeau că Sfântul Constantin, ajungând domn, l-a adus pe Sfântul Antim de la Constantinopol.

Ba chiar Ștrempel, în binecunoscuta sa monografie, Antim Ivireanul (Ed. Academiei Române, București, 1997), spune că orice altă opinie e de domeniul trecutului:

art 2Dar tocmai acest lucru l-am negat eu în laborioasa mea teză doctorală, analizând cu atenție bibliografia și mai ales prefața lui Mihai Iștvanovici, și înfruntând tocmai această părere eronată, care între timp devenise unanim acceptată de către cercetători (inclusiv de către conducătorul tezei mele de doctorat, Dan Horia Mazilu).

Acum Stanciu are tupeul să îi ia de urechi pe toți cercetătorii (y compris Ștrempel) care au susținut că Antim a fost adus de Brâncoveanu și au scos din calcul ipoteza venirii lui mai devreme în Moldova, după ce o vreme susținuse și el aceleași ipoteze false, copiindu-i cu fidelitate pe…cercetătorii pe care acum îi dă de pereți.

Asta până a ajuns în Grecia…și i s-a arătat și tradus scrisoarea lui Hrisant…moment din care Stanciu s-a lepădat și i-a scuipat pe toți cercetătorii care…l-au indus în eroare…și a început să mă plagieze tot pe mine…iarăși pe mine…și  în această privință, reproducându-mi demonstrația științifică din teza mea de doctorat care a învederat prefața lui Mihai Iștvanovici/ Mihai Ștefanovici.

„Preacinstitul”  și nerușinatul părinte arhimandrit Mihail Stanciu vrea acum să șteargă cu buretele toată contribuția mea la cercetarea vieții și a operei Sfântului Antim Ivireanul, pentru a se tămâia pe sine. Vrea pur și simplu să pună numele lui pe…studiile mele laborioase despre Antim.

Stanciu se află într-o cruntă lipsă de idei și se străduiește din răsputeri fie să copieze, fie să reformuleze ceea ce citește de la mine.

Dacă eu am scris în articolul meu despre prefețele în care Sfântul Antim i-a închinat cuvinte calde și elogioase Sfântului Brâncoveanu…„găsește” și Stanciu asemenea prefețe (a se vedea cap. Prefețe, dedicații, postfețe, versuri din teza mea, p. 194-207).

Stanciu apreciază frumusețea dedicației în versuri din Chipurile Vechiului și Noului testament…, după ce am remarcat-o și eu în teza mea (p. 221-222). Și citează și dedicația neversificată…pe care am citat-o și eu în articolul recent.

Un singur lucru ne deosebește: comentariul său e de clasa a IV-a: „Cât de frumos îi adresează Sfântul Antim Ivireanul această dedicaţie, acest cuvânt de mulţumire şi de cinstire!”

După care Stanciu repovestește (doar că mai pe scurt și prost, fără să prindă esențialul) ceea ce am spus în articolul meu, cu aproape jumătate de an înainte, despre contextul războiului ruso-turc și al luptei de la Stănilești, în urma căruia s-au mai răcit relațiile între Sfântul Constantin și Sfântul Antim.

Aprecierile despre limba frumoasă a traducerilor din cărțile de cult le-a luat Stanciu în integralitate tot din teza mea doctorală (p. 177-193).

Concluziile invocate de Stanciu,

art 3se regăsesc, în idee, în articolul meu, la începutul și finalul său:

art 4art 5În ceea ce privește exprimarea pompoasă și găunoasă, că „această conlucrare, această armonie roditoare dintre cei doi este cea mai luminoasă, cea mai plină de rod din toată perioada Evului Mediu şi chiar a istoriei moderne a Ţării Româneşti”, Stanciu n-a făcut niciodată o cercetare a Evului Mediu românesc în întregime și a istoriei moderne românești, încât să poată susține această afirmație cu probe. Este numai o exprimare a megalomaniei care îl animă și care îl face să vrea să iasă în evidență cu orice preț.

Stanciu a vrut să amplifice concluzia mea…după „deșteptăciunea” sa, însă duce lucrurile în derizoriu…

Am mai făcut și acest efort – deși cu totul obositor pentru mine – pentru că observ că tupeul preacuviosului arhimandrit nu are limite. Tupeul hoției și al lipsei de bun simț.

Inutil să mai adaug că nu și-a cerut scuze nici până acum pentru cele pe care le-am sesizat anterior și că nu și-a retras nici măcar „articolul științific” publicat online și furat în proporție covârșitoare din teza mea.

Cu toată oboseala și scârba mea, pot să continui investigațiile amănunțite în textele lui Stanciu, dacă dorește…

Toate acestea îmi confirmă însă, pe zi ce trece, că teza de doctorat în Grecia a lui Stanciu se scrie singură: cu ajutorul unui traducător în greacă și, bineînțeles, al tezei mele în română, pe care grecii nu o cunosc.

Iar Stanciu pare că are timp nesfârșit să stea în România și să facă valuri pe-aici…ca și cum și-ar fi terminat „cercetarea doctorală” deja.

*

Update: Și pentru că Stanciu și-a propus un maraton al plagiatelor…aveți aici un tablou mai cuprinzător al faptelor.

Sfântul Antim Ivireanul, Cazanie la Intrarea Maicii Domnului în Biserică

Sfântul Sfințit Mucenic Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Ediția diortosită: [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. crit. și studiu introd. de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972.

***

Cazanie la Intrarea în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu [Vovedenie Bogorod[n]ițe] [21 noiembrie]

Un om bogat va putea primi puțin ajutor de la un om sărac, după cum un om cinstit va primi puțină laudă de la un om neînvățat. De aceea și eu, știindu-mi sărăcia de cele bune și puțina învățătură, stau și mă gândesc ce voi face.

Căci, pe de o parte, privesc la măririle Preasfintei Fecioare Maria, a cărei intrare în Biserică astăzi o prăznuim cu slavă [pohfală]. Iar, pe de altă parte, văd [aici] atâtea cinstite fețe [obraze], împodobite cu florile bunătăților și cu înțelepciune, [încât] mă înspăimânt și nu pot să vorbesc.

Căci ce tărie are sărmana [ticăloasa] mea limbă ca să o laude și să o cinstească pe una ca aceasta, care este aleasă și mai îmbunătățită decât toată zidirea, așa după cum spune Cântarea Cântărilor [Cânt. Cânt. 4, 7]? Sau ce putere are izvorul meu, cel care are doar o picătură de apă, ca să adape o grădină sufletească ca aceasta?

Însă, de vreme ce darul Duhului Sfânt – care pururea le tămăduiește pe cele neputincioase și pe cele care nu sunt desăvârșite le împlinește –, [mă rog] ca Același să îmi dea și mie putere și ajutor pentru ca să pot zice câteva cuvinte întru slava lui Dumnezeu și întru cinstea și lauda Născătoarei de Dumnezeu.

A se vedea în Sfânta Scriptură a 3-a carte a Împăraților! Unde, la cap. al 6-lea, Împăratul Solomon a făcut Casa Domnului cu trei despărțituri. Și în prima despărțitură stătea mulțimea poporului, în a doua stăteau arhiereii și preoții iar a treia era Sfânta Sfintelor. În care nu putea să intre nimeni, decât numai arhiereul, odată pe an, zi în care tămâia locul acela și se ruga lui Dumnezeu pentru mântuirea lui și a poporului. După cum zice Sfântul Pavel, în Epistola către evrei, la cap. 9, 6-7: „În cortul cel dintâi pururea intrau preoții și făceau slujbe, însă în cel de-al doilea doar arhiereul, odată în an, [și] nu fără sângele care îl aducea pentru sine și pentru neștiințele poporului”.

Iar Biserica din prima despărțitură, unde sta poporul, închipuia cerul care stă deasupra noastră. Unde e văzduhul și unde sunt, nu departe de noi, toate păsările zburătoare. Însă a doua despărțitură, unde stăteau arhiereii și preoții, închipuia cerul cel de al doilea, care este deasupra primului cer, unde sunt Puterile cerești. Adică acolo unde [locuiesc] Îngerii și sufletele Drepților. Pentru ca a treia despărțitură, unde era Sfânta Sfintelor și unde arhiereul intra numai odată în an, să închipuiască cel de al treilea cer. Care este deasupra celui de al doilea și întru care nu intră nimeni, afară de adevăratul Arhiereu Hristos, Dumnezeul nostru.

Și dacă doriți să vă încredințați asupra faptului că Biserica aceea era închipuirea cerului, ascultați ce spune Fericitul Pavel în același cap. 9, 24 al Epistolei către evrei: „Pentru că nu în sfinte făcute de mâini [omenești] a intrat Hristos, [care] erau pildă a celor adevărate, ci chiar în cer, ca să Se arate feței lui Dumnezeu pentru noi”.

Și pentru ce se numea Sfânta Sfintelor? Nu pentru [vreun alt lucru], fără numai [pentru] că erau într-însa cele două table ale Legii, pe care Dumnezeu i le-a dat lui Moisis în muntele Horiv și toiagul cel înflorit al lui Aaron și năstrapa[1] cea cu mannă și cădelnița cea de aur și lada Legii.

Însă eu zic, mai degrabă, că se numea Sfânta Sfintelor nu pentru că erau în ea aceste lucruri trecătoare, care închipuiau multe taine ale Bisericii noastre, ci pentru că s-a învrednicit a locui în ea, [până la vârsta de] 12 ani, Sfânta Sfintelor cea adevărată, adică Sfânta Fecioară [Maria]. Care a născut mai presus de fire pe Sfântul Sfinților, [adică] pe Mesia Cel făgăduit.

Și faptul că Biserica[2] aceea închipuia cerul este lucru dovedit. Pentru că ea este cerul cel adevărat, care ne-a răsărit nouă pe Soarele dreptății și în pântecele ei a locuit, ca în al treilea cer, o persoană a Sfintei Treimi, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, adevăratul [nostru] Arhiereu. [Și astfel, El] a zidit a doua oară neamul omenesc. Și s-a rugat lui Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea lui Adam și [pentru iertarea] necunoașterii lui.

Iar motivul pentru care a intrat Sfânta Fecioară și a locuit atâția ani în acel loc sfânt, chiar dacă este știut de către toți, se cuvine însă să îl spunem și noi.

[Căci] în vremurile cele de demult, jidovii aveau obiceiul [să pună mare preț pe copii]. Iar omul care nu făcea copii [coconi] era hulit și urât de către toți, chiar dacă ar fi fost de neam mare și bogat. Și când aducea darurile lui la Biserică, preotul le primea în urma tuturor și el sta la Biserică mai jos decât toți și nimeni nu mânca mâncăruri [bucate] cu el, pentru că toți îl socoteau drept un urgisit de Dumnezeu.

De aceea, Ioachim și Anna, fiind sterpi, s-a întâmplat că într-o mare sărbătoare a jidovilor – ei fiind oameni bogați și de neam împărătesc –, au adus darurile lor mai înainte decât alții la Biserică.

Însă preotul, văzându-i, atât i-a înfruntat și i-a dojenit, încât i-a scos din Biserică cu rușine mare și i-a alungat cu multă urgie, dimpreună cu darurile pe care ei le aduseseră.

Și oare ce jale și întristare [scârbă] credeți că vor fi avut în inimă niște oameni mari ca aceștia?

Însă ei, binecuvântații, au primit înfruntarea și urgia preotului cu multă cucernicie [cucerie] și, plecându-și capetele, s-au dus la casa lor plângând cu amar. Fără să spună nimănui nimic[3].

Însă astăzi să nu cumva să îndrăznească, preot sau arhiereu, să înfrunte pe cineva, nu numai pentru motivul că nu are copii dar nici pentru că face fărădelegi și strâmbătăți, pentru că acela va fi vinovat morții.

Iar Ioachim și Anna, deși aveau multă jale în inima lor, datorită urii și a hulelor primite din partea tuturor pentru sterpiciunea/ nerodirea lor, pururea se rugau cu lacrimi, din adâncul inimii lor. [Se rugau] Stăpânului firii [noastre], pentru ca să facă milă cu ei. Să le dezlege sterpiciunea lor și să le dăruiască roadă pântecelui lor. Însă nu pentru motivul ca să le rămână, după moarte, feciori care să îi pomenească, așa după cum doresc mulți oameni astăzi, sau pentru ca să le moștenească moșiile și averile, ci datorită făgăduinței pe care [o făcuseră], aceea că, dacă vor naște vreun prunc, de parte bărbătească sau femeiască, îl vor închina lui Dumnezeu.

Așadar, vedeți ce dorință și dragoste creștinească, vedeți ce căldură a inimii, ce râvnă [aveau cei doi]?

Căci pe cine găsim acum, în aceste vremuri [ale noastre], dintre bogați sau dintre cei săraci, chiar dacă ar avea 100 de feciori, care [să dorească] să închine unul dintre ei lui Dumnezeu? Ci, dimpotrivă, ei țin acest lucru drept unul necuvios și de nimic, zicând multe lucruri deșarte [despre o astfel de alegere], despre care mă rușinez să vorbesc.

Însă Dumnezeu, după cum spune David, [procedează astfel]: „Voia celor ce se tem de Dânsul o va face și rugăciunea lor o va asculta” [Ps. 144, 19].

[Căci] împlinindu-se rânduiala [sorocul] sfatului lui Dumnezeu cel mai înainte de toți vecii și sosind vremea și ceasul acela, aflându-se și vase alese ca aceia, Dumnezeu a binevoit să dezlege sterpiciunea Annei. Și astfel ea a născut, prin făgăduință[4], după cum a născut și Sarra pe Isaac, Revecca pe Iacov, Rahil pe Iosif, femeia lui Manoe pe Sampson, Anna, femeia lui Elcana, pe Samuil și Elisavet pe Ioannis Botezătorul.

Așa și Fericita Anna, femeia lui Ioachim, a născut pe scaunul cel sfânt al lui Dumnezeu, pe Fecioara Maria, pentru ca să Se odihnească întru ea Cel ce Se odihnește pe Scaunele cele îngerești. [Pentru că] El Și-a gătit Sieși cer însuflețit, El, Care a întărit cerurile cu înțelepciunea Sa [Ier. 10, 12, LXX] și pământul l-a întemeiat pe ape, de Care se cutremură toate adâncurile și beznele Iadului.

Și au avut mare dreptate Ioachim și Anna [când au crezut] că [trebuie] să nască pe una ca aceasta[5] din pântecele lor.

Pentru că amândoi erau de neam împărătesc și se trăgeau din seminția lui David. Și erau [oameni] foarte drepți și buni înaintea lui Dumnezeu. [Însă, totodată,] au câștigat-o și pe această roadă binecuvântată, prin multe dureri de inimă, prin multe rugăciuni, milostenii și lacrimi. Așa după cum spune David: „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” [Ps. 125, 5].

Și au câștigat, [cu] adevărat, o bucurie ca aceea, cât nu au putut să o câștige din veci alți părinți. Pentru că ei au câștigat numele de părinți ai lui Dumnezeu.

intrareȘi sosind în ușa Bisericii, Fericita Ana a spus către preot, cu credință și cu cucernicie:

„Primește, preotule al lui Dumnezeu, pe această copilă [cocoană]! Căci este roada pântecelui meu, pe care am câștigat-o prin multă durere de inimă și prin rugăciuni amestecate cu lacrimi. Și o așează în Casa Domnului, pentru că Lui i-am făgăduit-o. Căci El a făcut milă cu mine și a ridicat deasupra mea hula poporului.

Primește-o fără de nicio îndoială și sârguiește-te de o du în Biserică fără nicio întârziere [zăbavă], căci lui Dumnezeu am închinat-o!”.

Pe care cuvinte auzindu-le preotul Zaharia și văzând-o pe Preasfânta Fecioară, se minună și zise cu bucurie mare și cu glas prorocesc către Fecioară:

„Tu ești cu adevărat ușa cea de gând a Vieții, pe care Prorocul Iezechiil a văzut-o închisă. Care mă îndeamnă, mai presus de voia mea, să-ți deschid ușile Bisericii, pentru ca să intri și să locuiești în ea. Căci, cu adevărat, mai degrabă pentru tine a făcut Solomon, cu înțelepciunea pe care i-a dat-o Dumnezeu, acest locaș și pe tine te-a închipuit, cunoscând fecioria ta cu ochii cei de gând ai prorociei lui. Căci ție ți se cuvine să locuiești în Biserică, căci cele care sunt în ea pe tine te închipuiau/ te prevesteau. De aceea, dacă s-a arătat adevărul, [atunci] trebuie să se ridice umbra.

Intră, fiică a lui Dumnezeu, cu bucurie și te veselește într-însa! Căci am cunoscut cu adevărat că S-a apropiat mântuirea lui Israil, Care va să Se arate și să Se nască din tine.

Intră Preacurată, [fii] voioasă și veselă, pentru ca să te faci locaș al desfătării pentru preaînălțatul Iisus, Care este Mântuitorul lumii!

Intră în locul cel ales, ceea ce ești aleasă mai înainte de veci, pentru ca să te hrănești cu hrană cerească, care va fi trimisă de la Părintele veacurilor prin Îngerii Săi!

Intră în Sfânta Sfintelor, ca aceea care ți se cuvine să auzi tainele cel ascunse și preaslăvite, care s-au grăit în cămările cele cerești, căci tu vei naște pe Ziditorul a toată făptura!

Intră și te fă mijlocitoare mântuirii oamenilor!”.

Și întorcându-se preotul Zaharia către părinții ei, le zise:

„Bucurați-vă și voi, familie [soție] sfântă, pereche binecuvântată, Ioachime și Anno, căci v-ați învrednicit să vă faceți părinții unei Prunci sfinte ca aceasta! Fericiți sunteți [voi], cu toată fericirea, căci prin semnele darurilor pe care le văd că le are această pruncă [cocoană] asupra ei, cunosc cu adevărat, cu duhul prorociei, că este acoperământul goliciunii strămoșilor, oglinda Prorocilor și izbăvirea lumii”.

Deci, din aceste puține cuvinte pe care le-am spus, tragem concluzia că pentru două lucruri a intrat Sfânta Fecioară în Sfânta Sfintelor: în primul rând, pentru ca să se curățească de păcatul strămoșesc prin intermediul [mijlocul] cuvântului celui de bucurie, pe care îl aștepta să-i vină prin Arhanghelul Gavriil iar, în al doilea rând, pentru că era vasul cel ales, care, prin venirea Sfântului Duh și prin umbrirea puterii Celui de sus să primească în pântecele ei pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea trebuie ca și noi, atunci când intrăm în Sfânta Biserică, să ne curățim mai întâi de păcatele noastre și de cugetele [noastre] cele viclene, pentru ca apoi, cu cunoștință întreagă, să ne facem vase alese, pentru ca să [putem] primi, prin darul Duhului Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu[6] în inimile noastre. Și așa, în acest fel, vom prăznui cu adevărat.

Însă pe Preasfânta Fecioară, de vreme ce este și se numește pricina[7] tuturor bunătăților, nu e cu putință în niciun fel să o cinstim și să o prăznuim așa cum se cuvine. Pentru că cinstea ei biruiește toată limba[8] și covârșește tot cugetul omenesc.

De aceea, trebuie cu frică și cu bucuriecu frică pentru păcat și cu bucurie pentru mântuire – să-i zicem cu toții într-un glas lauda cea îngerească: „Bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Domnul e cu tine!” [Lc. 1, 28, GNT]. A Cărui milă nespusă și darul Lui cel bogat să fie pururea cu noi, cu toți! [Amin].


[1] Năstrapă = vas.

[2] Se referă la persoana Maicii Domnului.

[3] Fără să se certe cu preotul care i-a alungat sau cu alții care au fost martori la această scenă.

[4] Prin făgăduința lui Dumnezeu față de ea.

[5] Pe Maica Domnului.

[6] Adică toată învățătura teologică pe care o ascultăm la Sfintele Slujbe.

[7] Cu sensul de cauză sau de izvor al bunătăților.

[8] Toată puterea noastră de a o lăuda prin cântări.

About Felicitous Ilie the seer of God

When I first saw him, I saw a pillar of cloud from heaven and until in earth. In the place of him, I saw the glory of God as a pillar of cloud. I did not expect at such a miracle! I had gone to borrow a book from him. I was 17 years old at that time…

But I did not know that in this moment, of fact, God indicated me my ghostual Father. Between 1995-2005, for 10 years, what I was his apprentice, I understand that the miracle that was just the beginning of a long series of miracles. For that my Father was the greatest mystical theologian of the 20th century. Ie the one who is one of a nation, after the words of Saint Isaac the Syrian, that reaches to deify and to live, for days on end, in the divine light, seeing the overwhelming visions.

Only that the mode in which confided me his life and the divine mysteries on which he lived them was one how can be of natural. Therefore, the school of my ghostuality did not have the morgue of a course of theology but was a continuous humble confession of God’s gifts, a continuous outpouring of sincerity and grace, as long as he was speaking to me from the midst of sight and of feeling of God.

He had 76 years old when I met him. His dormition was at the age of 86 years, on May 4, 2005. And this is his tomb and of his wife, Florica. His daughter, Green, lives.

But where reached a married layman at a such state of deification? In prison! In a communist prison. For that, time of 12 years and 6 months, for the accusation of being legionnaire (though he was never part of the legionary movement) has been closed at Uranus, Jilava, Gherla, the lead mines Baia Sprie and Cavnic, the hospital T.B.C. from Târgu-Ocna and Aiud. He was closed in 1952 and there he began to pray with the prayer of Jesus.

After hundreds, thousands, and then tens of thousands of daily prayers and after multiple battles with the demons, in his being appeared the uncreated divine light of the Most Holy Trinity and it continuously expanded. And he saw the divine light in multiple colors, from white until violet, and entered into the Kingdom of God still of here, praying together with the Saints and the Angels.

The descriptions of these visions were given me in six books, plus a book in manuscript and the correspondence with his wife. And after what I transcribed all these, I reached to publish 9 books, on when the 10th book, of memories, I wrote it together with my wife, for that and she is his apprentice.

The 10 books dedicated to Divine Ilie are these from here. They are his gift for us. They are online, are in Romanian language, can be downloaded in gratuitous mode and have, in total, 2.429 pages.

Yes, would be a great ghostual benefit if they would be translated into English and would be known as many theologians and Orthodox Christians. For that they would see how after 11-12 years of prayer, in 1963-1964, Felicitous Ilie has lived divine visions frightful of holy into a carceral system isolated with all.

His life was an uninterrupted miracle. My apprenticeship was and is full of his miracles. For that through the books and the clothes and his things…but especially through his ghostual presence in our life…he makes with us wonders of unspeakable.

Therefore I pray as his mystical experience to bear fruit in all of us through his prayers.

1 2 3 8