Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [13]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
În această tradiție proprie, cultă, Cantemir nu îi introduce numai pe scriitorii mai sus pomeniți, ci și însăși Scriptura, care fusese de curând tradusă în întregime în românește și publicată în 1688: Biblia de la București.
Cunoștea, desigur, aportul marilor cărturari care se osteniseră cu traducerea ei.
Remarcăm – pentru început – un mic fragment din Istoria lui Cantemir, căruia credem că i-am aflat, într-o anumită măsură, izvorul stilistic în Biblia de la 1688. Pentru că, deși subiectul celor două texte pe care le vom compara este cu totul altul, trebuie să remarcăm reproducerea intenționată, de către Cantemir, a unor termeni cu valoare poetică și cu sonoritate semantică adâncă din izvodul său – modalitate pe care o cunoaștem foarte bine pentru că este identică cu aceea utilizată de Eminescu ceva mai târziu, lucrând pe cărțile vechi (și pe care am studiat-o de curând).
Așadar, Cantemir scrie:
Ce nu multă a frundzelor sunare
și a pădurii răzsunare
la ascuțită
și deșteptată
simțirea dulăului pururea străjuitoriu
trebuia… /…/
apoi îndată
și lină tăcerea urmând…[1].
Am comentat mai sus, în detaliu, acel pasaj poetic mai lung (din care am reținut acum doar acest fragment), ce înregistra ecourile pădurii: îi asculta răsunarea în întunericul nopții, dar și lina tăcere așternându-se.
Însă am aflat un text plin de ecouri și în…Înțelepciunea lui Solomon, din Scriptura amintită:
Ori duh șuierând,
au glasul păsărilor cel cu bun viersu
de pre ramurile ceale dease,
sau repeziș de apă mergând
cu silă [putere],
sau lovitură cumplită de pietri surpate,
cea nevăzută alergare
a dobitoacelor celor ce saltă,
au glasul cumplitelor hiară celor ce răcnesc
i-au făcut de au leșinat
au ceaea ce spre sine să frânge den vale
a munților răsunare,
deznodată de frică.
Pentru că toată lumea
cu luminată lumină lumina
și cu neîmpiedecate lucruri să ținea,
și numai la aceia să întinse noapte grea,
chipul întunearecului celui ce va
să-i priimească pe ei
și lor îș[i] era
mai grei decât întunearecul. /…/
Pentru că lina tăcere cuprinzând
toate
și noaptea și cu a ei sârguială mijlocind,
Atotputernicul Tău cuvânt
den ceriu, den scaunele împărătești,
cumplit războinic
la mijlocul celui pierdut pământ
au sărit,
sabie ascuțită, nefățarnica Ta poruncă
purtând.
(Înț. lui Sol. 17, 19-21; 18, 14-16)
Am organizat astfel textul, care nu este în versuri în ediția românească, deși e posibil ca traducătorii și diortositorii să fi ținut cont de metrica originalului[2].
Cred că ar trebui, pe lângă modelele clasice și patristice despre care vorbește cu îndreptățire Dragoș Moldovanu, să avem în vedere coroborarea acestui izvor autohton. Mai ales că exemplele nu se opresc aici.
Cpitolul 17 din Înțelepciunea lui Solomon merită citat aproape în întregime pentru structurile ritmice și de limbaj care e foarte posibil să-i fi oferit un model lui Cantemir, ca și pentru descrierea alegorică pe care o conține, absolut fascinantă, prin care este ilustrat întunericul deopotrivă natural și spiritual în care locuiesc cei păcătoși, cu arătările duhovnicești coșmarești și fantasmele mentale pe care le stârnesc în ei necredința și frica. Căci,
gândind a amăgi pren ceale ascunse păcate,
cu neluminos al uitării acoperământ
s-au răsipit,
înspăimându-se cu groază,
și cu năluciri turburându-se;
pentru că nici fundul cel ascuns[3] ce ținea pre ei
[nu] îi păziia fără frică,
ce sunete dărâmând pre ei,
împrejur răsuna,
și năluciri posomorâte
la obrazele ceale fără râs să iviia.
Și nicio puteare a focului biruiia
să lumineze,
nici ale stealelor strălucitele văpăi
îngăduia a lumina
pre zăbavnica aceaea noapte,
ce să vedea la ei numai foc grabnic,
plin de frică,
și, spărindu-se de acea vedeare ce nu să vedea,
socotiia
mai reale ceale ce să văd.
Și batjocurile meșteșugului vrăjitoresc zăcea
și simeției cei preste înțelepciune
era mustrare cu batjocură.
Pentru că ceia ce să făgăduiesc
a goni înfricoșările
și turburările sufletului bolnav,
aceștea teamere plină de râs boliia.
Pentru că, de nu-i înfricoșa
pre ei nemică lucru turburătoriu,
cu a jiganiilor treacere
și cu șuierăturile celor târâitoare
fiind buhniți [izbiți], periia
plini de frică
și de cel de necăirea fugit văzduh se lepăda
a-l vedea. /…/
Iar aceia carii
în cea neputincioasă adevărată noapte,
care și den fundurile neputinciosului iadu
au venit
tot același[i] somnu dormindu,
[pe] de o parte cu minunile nălucirelor să goniia,
și de altă parte cu a sufletului dare să slăbiia,
pentru că fără de veaste lor
și fără de nădejde frică le-au venit.
Și după aceasta oricarele era acolo,
căzând să păziia
la cea fără de fier temniță închizându-se. /…/
Pentru că[,] cu un lanțu de-ntunearec
toți s-au legat.
Ori duh șuierând,
au glasul păsărilor cel cu bun viersu
de pre ramurile ceale dease,
sau repeziș de apă mergând
cu silă [putere],
sau lovitură cumplită de pietri surpate,
cea nevăzută alergare
a dobitoacelor celor ce saltă,
au glasul cumplitelor hiară celor ce răcnesc
i-au făcut de au leșinat
au ceaea ce spre sine să frânge den vale
a munților răsunare,
deznodată de frică.
Pentru că toată lumea
cu luminată lumină
lumina
și cu neîmpiedecate lucruri să ținea,
și numai la aceia să întinse noapte grea,
chipul întunearecului celui ce va
să-i priimească pe ei
și lor îș[i] era
mai grei decât întunearecul.
E un splendid exemplu de poezie care se poate extrage din Biblia de la 1688 și care, neîndoielnic, i-a reținut atenția lui Cantemir.
Noaptea lăuntrică, a spiritului și a minții, face să pară chiar și noaptea (ca fenomen ciclic natural) mai groasă decât este, încât să nu se mai vadă „nici ale stealelor strălucitele văpăi”.
Nicio lumină, nici a stelelor, nici a focului, nu are putere să lumineze duhul care este stăpânit de întunericul răutății și al necredinței. Iar toate sunetele care ies din natură par niște stridențe ucigătoare, fiind spre înspăimântarea și pieirea celor sunt cu sufletul departe de Dumnezeu.
„Pentru că zidirea Ție, Celuia ce o ai făcut, slujind, să tinde spre muncă [chinuire/ pedepsire] asupra celor nedirepți” (Înț. lui Sol. 16, 24, Biblia 1688).
Atunci când nici luminile naturale nu mai risipesc întunericul, iar sunetele vieții se fac spre moarte și nu spre bucurie, e semn că sufletul omenesc bolește grav.
Undeva mai departe, în carte, Hameleonul se plânge:
Ca într-o desime de pădure umbroasă
și ca într-o noapte nuâroasă
și întunecoasă
cu gândurile rătăcind
și cu socoteala [mintea] orbecăind,
îmblam
(că întunecarea minții,
decât a nopții mai grea,
și piierderea socotelii
decât a căii
mai preimejdioasă ieste)[4].
Însă Cantemir se poate să fi receptat, din această pagină citată de poezie biblică, și ideea de a ilustra o atmosferă nocturnă – în această primă operă beletristică a literaturii noastre, așa cum s-a spus. Iar dacă oamenii au ochii închiși și urechile astupate, în schimb, „noaptea are lumina sa,/ precum și pădurile urechi”:
De care lucru la cei cu socoteală
(mai cu suferire
și mai cu cuvinire
ieste
în munți holmuroși[5],
codri umbroși,
în stânci pietroase,
peșteri întunecoase,
între păreți zugrăviți
și zidiuri cu iederă acoperiți
cuvinte a face
decât între oamenii carii
cuvântul adevărului a audzi
nu le place).
Căci între locurile pomenite,
cineva glasul de ș-ar slobodzi,
în urma glasului văile,
codrii, munții,
păreții,
zidiurile
aceiași dzisă ar poftori [repeta],
și de n-ar adaoge,
încailea, nici ar scădea ceva
voroavii cuvioase.
Care lucru la urechile
după plăcere a audzi deprinse,
împotrivă cade,
că de răspund, răspund cu urgie,
iară de tac, tac de pizmă și de mânie[6].
Ecourile naturii sunt adevărate…(am putea să bănuim și semnificații mai adânci, dacă ne gândim, spre exemplu, la ecoul luminii stelare despre care va vorbi Heliade, și care reprezintă glasul ce Îl mărturisește și Îl slăvește pe Dumnezeu).
După cum am precizat deja, subiectul este altul la Cantemir, urmărind în consecință o logică și o dezvoltare particulară.
Însă cel puțin o concluzie este comună: aceea că sufletul înțelept are simțurile ascuțite, că știe să asculte și să înțeleagă lumina stelară și glasul cosmic, în vreme ce nebunul/ necredinciosul are urechile inimii și ale minții astupate:
De care lucru aievea ieste
(că fireanul firii
a urma să cade[7]),
iară amintrilea cine firii să împoncișadză[8],
pre Făcătoriul firii
în meșterșug necunoscătoriu
arată.
Nici voiu, priietine, cu numele firii,
mulțimea pătimirilor
să înțelegi
(că toată pătimirea grozavă nepriietină,
iară nu priietină ieste firii)[9].
*
Pentru că deșărți sunt toți oamenii den fire,
la care era de față neconoașterea de Dumnezău,
și den bunătățile ceale ce să vădu
n-au putut să știe pre Cela ce iaste,
nici, la lucruri luându aminte,
au cunoscut pe Meșteri[ul cosmosului].
Ce sau foc, au vânt,
au pripealnic văzduh,
au crugul stealelor,
au silnică [repede] apă,
au luminătorii ceriului –
oblăduitorii lumii[,] dumnezei [i-]au socotit,
de carele, de se bucura
de frumuseațele [lor],
dumnezei îi socotiia;
cunoască cu cât mai bun decât aceștea
iaste Stăpânitoriul,
pentru că Începătoriul
de facerea frumuseațelor
au zidit pre eale.
Iară de să minunează de puteare
și de facere,
gândească cu cât iaste mai tare Cela
ce le-au făcut pre eale.
Pentru că, den mărimea frumuseațelor
și ziditurilor,
după socoteală [rațiune],
Făcătoriul lor să veade[10].
(Înț. lui Sol. 13, 1-6, Biblia 1688)
Cantemir va dezvolta, în capitolul al zecelea al cărții, o filosofie ortodoxă despre paradigma soarelui și a corpurilor cerești[11], pornind de la acest fragment indicat din Înțelepciunea lui Solomon, în care se precizează fără echivoc că frumusețea sau măreția sau armonia impresionantă a creației nu trebuie să constituie un motiv de idolatrizare a ei, ci de înălțare cu mintea pentru a înțelege frumusețea și măreția Creatorului, pe cât rațiunea umană poate percepe aceasta.
Acestea reprezintă învățături care se regăsesc în Cazaniile Lui Coresi și Varlaam, în didahiile lui Antim, dar și în Divan și în Istoria ieroglifică.
Nu este, nici pe departe, o situație unică în Istoria ieroglifică, în care autorul să fi plecat de la un text biblic, extrapolând motive sau dezvoltând sentințe scripturale.
Rămânând în perimetrul capitolului al doilea al cărții, la care am ajuns cu analiza noastră, remarcăm o parafrază poetică largă la Mt. 5, 45, unde se spune că Dumnezeu „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Biblia 1988)/ „răsare pre soarele Său, spre buni și spre răi, și ploo spre direpți și nedirepți” (Biblia 1688):
Soarele tuturor cu același ochiu caută,
nici pre unii încăldzește
și despre alții aceasta tăgăduiește.
Ploile, precum stincele [stâncile] umedzăsc,
așe sămințele dezvălesc,
hlujerile răcoresc,
copacii înfrundzesc,
florile, iarba
și toată pășunea și otava
înverdzesc[12].
Așa cum spuneam și altădată, o asemenea parafrazare poate fi considerată cel puțin anticipativă în raport cu fenomenul poetic similar care se va petrece în literatura noastră modernă. Când, după cum bănuim, din diverse rațiuni, poeții au ascuns de multe ori pecetea unei gândiri „arhaice” prin astfel de prelucrări, pentru care trebuie un ochi specializat și foarte pătrunzător pentru a intui sursa.
[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 76-77.
[2] IPS Bartolomeu Anania, în traducerea sa, în Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară sinodală ortodoxă, 2001,așază textul Înțelepciunii lui Solomon sub formă versificată, așa cum procedează și cu altele, care au acest caracter poetic originar: Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon, Eccesiastul, Înțelepciunea lui Iisus, fiul lui Sirah, precum și diferite imne-rugăciuni, incluse în alte cărți ale canonului biblic, care au fost receptate în mod tradițional ca poezie.
[3] Biblia 2001: ungherul.
Biblia 1988: adăposturile.
LXX: mihos, care înseamnă cel mai tainic ungher/ colț al casei.
[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., 264.
[5] Munți cu piscuri.
[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 87.
[7] Este ceea ce spune și Sfântul Pavel: „Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege” (Rom. 2, 14, Biblia 1988).
[8] Se împotrivește.
[9] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 86.
[10] Va spune și Sfântul Pavel: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi” (Rom. 1, 20, Biblia 1988).
[11] A se vedea Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 326-327.
A se vedea și Epilog la lumea veche I.1, op. cit., p. 380-392, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.
[12] Idem, p. 86.