Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Și pentru că am ajuns în acest punct, mai rămânem puțin la această discuție.

Există, în Istoria ieroglifică, numeroase exerciții metaforice și poetice (chiar expediții în domeniul metaforizării) care sunt o veritabilă privire în oglindă/ în adâncime a unor memorabile cuvinte scripturale.

Am oferit deja unele exemple, dar adăugăm altele, pentru că survine, în aceste cazuri, chiar metafora oglinzii.

Spre exemplu:

Numai vremea (carea oglinda ieste
a lucrurilor viitoare)
va arăta /…/

(căci sămnul înțelepciunii ieste
ca din cele vădzute
sau audzite,
cele nevădzute
și neaudzite
a adulmăca,
și viitoarele din cele trecute
a giudeca)[1].

Înțelepciunea despre care se face mențiune este cea a Ecclesiastului, la care Cantemir făcuse trimitere în Divan:

„au Eclisiastul cunoscut și dzice: Ce iaste cela ce-au fost? Acela ce iaste să fie. Ce iaste acela ce s-au făcut? Iaste cela ce-i să să facă (gl. 1, sh. 9)[2].

În Biblia 1688:

„Ce e cea ce fu? Ceaea ce va să fie. Și ce e cea ce s-au făcut? Aceasta ce va să să facă” (Eccl. 1, 9).

Cantemir exprimă identic ceea ce scrie în Biblia din 1688, chiar dacă nu o citează cu cea mai mare fidelitate.

Afirmațiile preced vestita sentință: „și nu este nimic nou sub soare/ che uc estin pan prosfaton ipo ton ilion” (Eccl. 1, 9, LXX).

Aceeași înțelepciune o va invoca și Eminescu (așa cum am arătat și altădată):

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.

 (Glossă)

De „vrei viitorul a-l cunoaște, te întoarce spre trecut”, susține poetul și în Memento mori.

În același sens se înțelege ceea ce a dorit să spună Cantemir, în Istoria ieroglifică, afirmând că vremea „oglinda ieste/ a lucrurilor viitoare” și că „sămnul înțelepciunii” este ca pe „viitoarele din cele trecute/ a giudeca”.

Așadar, Eminescu avea să arate „sămnul înțelepciunii”, judecând în conformitate cu poziția lui Cantemir.

La Eminescu, în poemele amintite, nu este vorba de o filosofie stoică, așa cum s-a pretins și s-a tot repetat[3], ci de filosofia Sfântului Solomon, a cărei persistență și actualitate peste veacuri, inclusiv în cultura noastră, în partea noastră de lume, ne este semnalată de două mari personalități, așa cum sunt Cantemir și Eminescu.

Un alt exemplu, în ceea ce privește citirea Scripturii în oglindă, de către Cantemir, este acesta: „Eu păcatul mieu cunosc/ și în oglinda fărălegii mele acmu mă privăsc”[4].

Cantemir reproduce deformat (am amintit mai sus deformarea picturală sesizată de E. Sorohan ca tehnică utilizată de Cantemir) un verset al unui psalm arhicunoscut.

Apelăm din nou la varianta Bibliei 1688:

„Căci fărădelegea mea eu conosc și păcatul mieu înaintea mea iaste pururea” (Ps. 50, 4).


[1] Idem, p. 93.

[2] Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, ediție critică de Virgil Cândea, postfață și bibliografie de Alexandru Duțu, Ed. Minerva, 1990, p. 87.

[3] O excepție notabilă o reprezintă opinia lui Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, op. cit., p. 118-120: „În Glossă, punctul de plecare este tristețea vechiului Ecleziast […]. Ideile Ecleziastului apar la poetul român foarte clar și, nu întâmplător, exprimate uneori gnomic. […] Fără a trăda litera Ecleziastului, Eminescu lărgește sfera de semnificații a ideii centrale din vechea carte”.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 194.

Did you like this? Share it: