Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci [2014]

Iubiții mei^[1],

prima duminică a anului bisericesc 2014-2015 ne pune înainte un fragment [In. 3, 13-17] din discuția Domnului cu Sfântul

aceea mare și cutremurătoare a pătimirii Sale,

Sfântul Nicodimos e pomenit pe 2 august^[2] și aflăm de aici că discuția lui cu Domnul, inclusă fragmentar în Evanghelia de azi, a fost spre folosul său, a fost convertitoare pentru el. Pentru că Nicodimos a acceptat cu umilință cuvintele Domnului și a crezut în El. Tocmai de aceea, împreună cu Sfântul Iosif din Arimateas, care este pomenit pe 31 iulie^[3], ca doi Ucenici de taină ai Domnului, au venit și L-au îngropat cu multă evlavie.

De aceea, ei amândoi sunt amintiți în Slujba de prohodire a Domnului^[4] dar și în Duminica Sfintelor Femei Purtătoare-de-mir, ca unii care au împlinit cele de înmormântare ale Domnului^[5].

Iar la fiecare Sfântă Liturghie, atunci când ducem Cinstitele Daruri pe Sfânta Masa, după ieșirea cea mare, amintim de cei doi cu evlavie^[6].

Pentru că le retrăim gestul lor: acela de a-L pune pe Domnul, cu evlavie, în mormânt. Mormântul Lui, din Biserica noastră, fiind Sfânta Masă. Pe care avem icoana punerii în groapă a Domnului pictată pe Sfântul Antimis.

Însă Evanghelia zilei e o discuție revelatoare despre relația lui Dumnezeu cu lumea. Cu întreaga umanitate.

Nimeni nu s-a urcat în cer ca să aducă adevărul despre Dumnezeu în afară de Cel care S-a coborât din cer, adică de Fiul omului. De Cel întrupat din Fecioară.

De aceea, nu există alt adevăr despre Dumnezeu decât cel revelat de El Însuși. De cel revelat de Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt. Pentru că Dumnezeul treimic Se revelează în mod comunional și iubitor, cu multă iubire față de oameni și revelația Lui e înțeleasă și trăită în mod plenar, ca fapt de viață, numai în Biserica Treimii.

Căci noi Îl mărturisim pe Hristos ca întrupat, ca Cel care S-a făcut om pentru noi și mântuirea noastră, dar, în același timp, ca pe Cel care S-a înălțat la cer, cu trupul asumat din Fecioară, și de aceea El este Fiul omului din cer.

Însă ediția GOC, ortodoxă, prezintă acest text ca și ed. BOR 1988, pe care noi o avem în uz, în Biserica noastră. În GNT, In. 3, 13 se termină după „Fiul omului”. Nu mai prezintă textul: „Cel care (este) în cer”…

Însă, tocmai pentru că e în cer Fiul omului, tocmai de aceea are relevanță veșnică semnul Sfântului Moisis. Pentru că Sfântul Profet Moisis – pomenit pe 4 septembrie, Părintele preoției mele, când eu am împlinit 9 ani de diaconat pe 4 septembrie 2014 – a înălțat șarpele în pustie tocmai pentru ca să arate, în mod tainic, înălțarea Fiului omului în cer [In. 3, 14, GOC].

Crucea produce înălțarea în cer.

Adevărata moarte pentru și cu Domnul e o înălțare întru Împărăția Lui.

Tocmai de aceea, Cel care coboară din cer Își asumă întreaga umanitate pentru ca să o ducă în cer.

Și El intră primul în cer, cu umanitatea Sa îndumnezeită, pentru ca să ne atragă la Sine pe toți. Pentru ca niciun om să nu mai fie trupesc, să nu mai fie robit de păcat ci să fie un om plin de har, plin de frumusețe dumnezeiască.

Și când ai viață veșnică o ai ca urmare a relației tale veșnice cu Dumnezeu. Pentru că cel care crede aici lui Dumnezeu și Îl urmează în toate, Îl va urma în toate cele ale Lui în mod veșnic. Pentru că nu va dori altceva decât dorește Dumnezeu. Ci va dori tot ceea ce dorește Dumnezeu.

Dumnezeu din In. 3, 16 e înțeles, adesea, ca fiind o referire la Dumnezeu Tatăl. Pentru că se face relația textuală dintre Dumnezeu și Fiul Lui cel Unul-născut.

Însă această perspectivă e una reducționistă. Pentru că nu numai Tatăl iubește lumea ci întreaga Prea Sfântă Treime iubește lumea.

Și în mediul românesc, reducționismul teologic pe baza lui In. 3, 16 e de factură neoprotestantă. Pentru că se prezintă iubirea lui Dumnezeu în mod funcțional, doar ca trimitere a Fiului în lume ca să ne mântuiască, lucru care reduce în mod nepermis înțelegerea iubirii lui Dumnezeu față de oameni și nu ca pe realitatea comunională a Dumnezeului treimic, ca pe modul de a fi al lui Dumnezeu, în care El Se manifestă din veci.

De aceea, Dumnezeu e iubire și dăruie iubire pentru că e Treime de persoane și venirea Fiului în lume este expresia iubirii negrăite a lui Dumnezeu pentru lume și nu o consecință logică a soteriologiei.

Însă lumea nu se mântuiește doar prin Fiul, ci prin întreaga Treime. Însă de la Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt lumea se mântuiește numai dacă acceptă să fie sădită în ea mântuirea Lui. Adică toate consecințele iconomiei întrupării Sale, care sunt rodul conlucrării Treimii.

Și sădirea mântuirii lui Dumnezeu în noi se face în Biserica Lui, începând de la Sfântul Botez. În Biserica lui Iosif din Arimatea, a lui Nicodim, a lui Gamaliil, a lui Ștefan Protomartirul, a Sfinților Apostoli, în unica și singura Biserică a lui Dumnezeu până azi putem trăi mântuirea lui Dumnezeu pe care Tatăl ne-a dat-o prin Fiul întru Duhul Său cel Sfânt.

De aceea, mântuirea ca și revelația sunt daruri ale lui Dumnezeu. Ambele sunt expresii ale iubirii nemărginite a lui Dumnezeu față de lume.

Iar mântuirea nu e frazeologie ci sădire de viață veșnică în omul credincios, pogorârea slavei celei veșnice a Treimii în noi, prin care noi ne înălțăm spre Dumnezeu, pentru că Fiul omului, Mântuitorul nostru e în cer.

Și, la începutul anului bisericesc, a afla că Dumnezeu e în cer și că mântuirea noastră e în cer, pentru că mântuirea noastră este viața veșnică cu Dumnezeu, e o mare binecuvântare. O mare binecuvântare pentru noi…

Pentru că nu pentru strânsul viei ne-a lăsat Dumnezeu în primul rând, nu pentru ca să ne facem case mari și să trăim fără dureri și fără ispite, nu pentru ca să ne semețim în viața aceasta, ci pentru ca să ne aducem mereu aminte că locul nostru e în cer și să trăim cu sfințenie, așa după cum se trăiește în cer.

Viața omului nu e în mâna lui ci a lui Dumnezeu.

Murim ca niște muște strivite cu palma. Sau suntem atât de slabi, atât de neputincioși, de ne omoară o mică bacterie, o muscă, o pală de vânt.

În zilele acestea în care am agonizat am înțeles până la lacrimi puținătatea mea, netrebnicia mea, cât de slab sunt. Și cât de importanți și vrednici de iubit sunt oamenii care ne ajută și ne îngrijesc.

Nu știam cum să îmi mai găsesc o poziție în pat în care să pot dormi. Să pot dormi câteva secunde, minute. Să ațipesc cumva. Stam câteva clipe și mă trezeam cu dureri imense în partea stângă…transpirație gârlă…frig…mult frig interior…

Medicamentele și ceaiurile m-au fragilizat și mai mult…și eforturile de a defeca și de a urina m-au epuizat cu totul. Nici nu puteam să mă întind, nici nu puteam să mai merg în picioare, iar mintea îmi era răpită de diverse fantasme. Pentru că am dormit foarte puțin în toate aceste zile. 1-2 ore pe noapte…cu zeci de ridicări din pat.

Da, iubiții mei, acesta e omul: fragilitatea la ea acasă!

Astăzi ți se pare că poți face totul…iar mâine, o mică boală, un ceva neașteptat te face impropriu pentru viață și pentru creație.

Nu lăsați pe mâine ceea ce trebuie să faceți azi…dar aveți grijă și de viața voastră! Sau trăiți-vă viața ca pe o slujire continuă a lui Dumnezeu.

Pentru că la 9 ani de diaconat înțeleg tot mai mult că slujirea e fundamentul Preoției.

Slujirea ca dăruire, ca rugăciune, ca iubire nețărmurită și creatoare pentru oameni.

Slujirea ca dorire a tot binele și a toată sfințenia în viața oamenilor.

Slujirea ca învățare a tot adevărul dumnezeiesc și a toată fapta îndumnezeitoare.

Să slujim lui Dumnezeu și oamenilor, iubiții mei, cu iubirea cu care El ne iubește pe noi!

Să fim ai Lui aici și pentru toți vecii!

Să nu părem ai Lui și, la judecată, să ne găsim deșerți!

Să fim ai lui Dumnezeu întru toate, lăudându-L pe El, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, de la Care, prin Care și întru Care e toată pacea, bucuria și mântuirea noastră. Amin!

---

[1] Scrisă în ziua de 6 septembrie 2014, în zi de sâmbătă, zi înnorată, după 4 nopți și 3 zile de suferință atroce. Pe fondul unei epuizări și oboseli profunde am făcut infecție urinară, n-am mai putut defeca decât foarte greu și puțin, am vomitat de mai multe ori, am avut frisoane urmate de temperatură mare ore în șir, și simțeam, ca gheața, ca gerul, frigul în scrotul meu. Transpirație multă, multă epuizare și am avut, datorită nesomnului, ore întregi de aiurare a minții, în care mi-am adus aminte discuții, texte, imagini pe care le credeam uitate. Multe dintre ele repetitive și dureroase.

[2] A se vedea:

http://oca.org/saints/lives/2014/08/02/102182-finding-of-the-relics-of-the-righteous-st-nicodemus.

[3] Idem:

http://oca.org/saints/lives/2014/07/31/109009-righteous-joseph-of-arimathea.

[4] Triodul, ed. BOR 1986, p. 564: „Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus”; p. 571: „Jalnice cântări Iosif și cu Nicodim cântă lui Hristos Cel ce S-a-ngropat”; p. 575: „Fericitul Iosif, Trupul ce dă viață, al lui Hristos, îngroapă”; p. 575: „Iosif și Nicodim pe Domnul îngroapă cu toată cuviința”etc.

[5] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 100-101. De unde aflăm că Iosif și Nicodim sunt „martorii nemincinoși…ai înmormântării” Domnului, după cum Sfintele Femei Mironosițe sunt martorele nemincinoase ale învierii Sale din morți (p. 100). Sfântul Nicodim a fost dat afară din sinagogă de către iudei după îngroparea Domnului, pe când Sfântul Iosif a fost aruncat de iudei într-o prăpastie. El a fost scos cu putere dumnezeiască din prăpastie și dus în Arimatea. Însă a fost închis și înlănțuit…și Domnul, după învierea Sa din morți, i S-a arătat și l-a întărit în nevoința sa. Iar Sfântul Nicodim a fost „cel dintâi…[care] a făcut cunoscute, în scris, cu de-amănuntul, cele cu privire la Patimile lui Hristos și cele cu privire la Înviere”[a] Lui (p. 100-101).

În Viețile Sfinților pe luna august, ed. BOR 1998, pe 2 august, aflăm că trupul Sfântului Arhidiacon Ștefan, cel ucis de evrei cu pietre, „a stat neîngropat două zile și o noapte, fiind aruncat spre mâncare câinilor, fiarelor și păsărilor; însă nimic nu s-a atins de dânsul, pentru că Domnul îl păzea pe

http://oca.org/saints/lives/2014/08/02/102183-finding-of-the-relics-of-the-righteous-st-gamaliel, în satul său, în Cafargamala, la 20 de stadii de Ierusalim, îngropând trupul Sfântului Ștefan în mormântul său, un mormânt nou, într-o peșteră. Sfântul Nicodim a venit și a plâns deasupra mormântului Sfântului Ștefan, Întâiul-Mucenic al Bisericii, și în pocăință a plecat la Domnul. Iar Sfântul Gamaliil l-a îngropat pe Sfântul Nicodim în apropierea mormântului Sfântului Ștefan (p. 21). După ce au devenit creștini, Sfinții Gamaliil și Aviv (fiul lui Gamaliil) au fost îngropați în aceeași peșteră, alături de Sfinții Ștefan și Nicodim (p. 21).

Iar pe 2 august se pomenește descoperirea minunată a Sfintelor lor Moaște, pentru că Sfântul Gamaliil i s-a arătat în vedenie preotului Luchian și i-a spus cine sunt îngropați în peșteră. Din vedenia consemnată de Luchian, Sfântul Gamaliil i-a spus despre Sfântul Nicodim că el a fost botezat de Sfinții Apostoli după Înălțarea Domnului, evreii au vrut să îl ucidă, dar nu l-au ucis ca pe Ștefan pentru că Nicodim era rudenie cu Gamaliil. Dar pentru ca să se răzbune pe el, evreii i-au confiscat toată averea Sfântului Nicodim, l-au blestemat și l-au izgonit, și de aceea Sfântul Gamaliil l-a întreținut în satul său până la adormirea sa (p. 22).

[6] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 165.