Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Revenind la cursul istoriei, Lupul filosof, care refuză să-și destăinuie judecățile adânci în fața mulțimii, își expune criteriile și concluziile cugetării sale în fața Brehnacei:

pricina tăcerii
și s[f]iielii mele
mai sus deplin
ți-o am povestit.

Iară acmu, pre cât puterile
îmi vor agiuta,
numele și firea Strutocamilei
cum mai pre scurt
și mai aievea a-ți dejgheuca
mă voi sili

 (căci nu didascalul,
carile în toate dzile în școală învață,
ce [a]cela ce a ucenicilor
cu învrednicii și învățături
împodobește viață,
fericit
și la nume vestit
ieste
și a fi să cade).

 Unul dintre cei a firii tâlcuitori
dzice că a numerelor
numire și cunoștință
ieste măsura a necunoscutei firi.

Iară altul dzice că ieste făcliia
și lumina
a ființii lucrurilor.

Amândoi dară, precum să cade,
la rădăcina adevărul au atins
și la vârvul adevăratei cunoștințe au agiuns

 (că cine adevărul de la rădăcină cearcă,
știința în vârvul înălțimii află,
și cine adeverința de gios întreabă,
cunoștiința de sus îi răspunde).

 Bine dară și după regula adevărului,
iarăși dzic, vrednicii aceia filosofi au grăit,
de vreme ce tot numele hiriș
scurtă hotărârea lucrului ieste
.

 Deci numele Strutocamilei
din doaî numere,
din Struț adecă
și din Cămilă alcătuit
ieste[1].

Faptul că „tot numele hiriș/ scurtă hotărârea lucrului ieste” reprezintă o concepție creștină, pe care o expune undeva și Sfântul Augustin.

Numele lucrului are legătură cu esența lucrului respectiv, cu natura sa intimă.

Înțelepciunea primilor oameni zidiți de Dumnezeu scruta până în adâncul creaturilor, tocmai de aceea:

 „Și mai zidi Dumnezău iarăș[i] den pământ toate hiarăle câmpului și toate pasările ceriului; și le aduse pre eale la Adam, ca să vază ce [cum] le va numi pre dânsele; și tot ce au numit Adam, suflet viu, acesta e numele lui.

Și numi Adam nume tuturor dobitoacelor, și tuturor pasărilor ceriului, și la toate hiarăle câmpului” (Fac. 2, 20-21, Biblia 1688).

Din acest motiv, credem, Cantemir este de acord cu filosofia care consideră că „a numerelor [numelor]/ numire și cunoștință/ ieste măsura a necunoscutei firi”.

Pe temeiul acestor considerații, Lupul purcede la analiza neobișnuitei alcătuiri a Struțocămilei.

Cercetând, separat, făptura sa de cămilă și pe cea de struț, dificultățile deducției nu se lasă așteptate:

Deci la acesta lucru întâi
ca astrologhii să facem
să cade,
carii cele adevărate
firești și cerești trupuri
mai curat vrând să arete,
niște ființe din socoteală [din minte]
și niște trupuri și locuri,
carile nici în ceriu,
nici în fire să află,
pun.

 După aceasta dară socoteală,
a fi să dzicem
și cu mintea să supunem,
precum în fire să află o pasire mare,
cu pene, pedestră și nezburătoare,
sau un dobitoc cu doaî picioare
și să oaî [se ouă];

hrana, în loc de grăunță, iarbă sau carne,
să-i fie piatră, foc și fier;
și așe, pre ciuda lumii,
aceasta prin pricinele firești
de amănuntul să o ispitim,
ca oarece pentru dânsa adevărul
și socoteala ce ne va arăta să oblicim[2].

După ce face o analiză detaliată, psiho-anatomică a structurii Struțocămilei, judecata Lupului, prin care „toată aporia au dezlegat” [3], este aceasta:

jiganiia aceasta dobitoc
cu patru picioare nu ieste,
pasire zburătoare nu ieste,
Cămilă nu ieste,
Struț aplos nu ieste,
de aier nu ieste,
de apă nu ieste.

De unde iarăși dzicem
că cea adevărată a ei hotărâre
aceasta poate fi: Strutocamila ieste
traghelaful [ciudățenia] firii
(căci ieste la filosofi altul, al chitelii),
carile dintr-îmbe monarhiile ieste,
și ieste și nu ieste.

Ieste, dzic, căci adevărat
între lucrurile firii ciudă ca aceasta
să află;

nu ieste, dzic,
căci nici dintr-un neam a fi socoteala
nu adeverește.

De care lucru,
o, iubite priietine, însămnarea marelui
acestuia nume altă nu sună,
fără numai hirișă himera jiganiilor,
irmafroditul pasirilor
și traghelaful firii.

Deci acmu lucrului,
căruia neamul, chipul și toată vredniciia
firea i-au tăgăduit, oare cu ce obrăznicie,
sau mai adevărat să dzic,
cu ce nebunie
cineva din voia slobodă sau din meșterșug
spre vreo vrednicie a o râdica ar îndrăzni?

(Că mai pre lesne ar fi cineva,
gândacii îngiugând, pământul ca cu boii în plug să are,
decât vreun bine sau folos a aștepta
de la [a]cela carile nici din fire vreun dar,
nici din pedeapsă și din învățătură
vreo vrednicie are
)[4].

Pentru Cantemir – care pune judecata pe seama Lupuilui – Struțocămila, așadar, are o existență nefirească. Iar nefirescul ei rezidă în faptul că nu este de nici un folos în lume. Pentru că în fire/ în natură nu există nimic nefolosfitor.

Am văzut mai sus că Vidra, acuzată de asemenea de a fi un hibrid, se socotea nevinovată pentru motivul că avea calități în plus față de alții, iar nu handicapuri: „în doaî stihii/ poci lăcui”, pentru că „din fire cu oarece mai mult/ decât alalte dobitoace sint dăruit” [5].

Vidra acuzase, de fapt, mai întâi, faptul că Struțocămila ar fi un specimen nefiresc, din cauza inutilității caracterisiticilor sale.

Avem astfel doi înțelepți, Vidra (care „nu puține făclii/ topise asupra cărților filosofești”[6]) și Lupul, care afirmă aceeași sentință logică asupra Struțocămilei.

În aceste condiții, Cantemir face ca decizia Corbului de a susține vrednicia Struțocămilei să pară cu totul ridicolă:

Strutocamilii în cap
coarne ca a boilor îi vor razsări,
și în scaunul vredniciii să va sui
(ca fortuna când va să trântească,
întâi râdică,
și norocul întâi râde,
apoi plânge)[7].

*

…mutând-o din Cămilă în pasire
și adăogându-i la urechile ciute
coarne buorate,
numele în Strutocamilă îi mutară[8].

*

Papagaia, cu toată vârtutea cuvântului,
himera, sau, precum s-ar putea dzice,
ciuda nevădzută,
neaudzită
cu voroava în fire a băga începu[9].

*

Strutocamila
stepăna cea mai de cinste
și epitropiia a tot neamul
să ție,
și după aripile carile Vulturul l-au demânat,
capul taurului să i se puie,
pentru ca și ea între coarne
sămnul biruinții
și stema epitropiii
să poarte[10].

De departe, însă, cea mai cruntă ironie la adresa Struțocămilei se află în capitolul al patrulea al cărții:

În vremea ieșirii lor
de la Grumadzii-Boului,
cu hrizmosul carile încă de demult
Camilopardalul le tâlcuisă
și coada păunului
cătră coarnele boului
aflase
și pre Cămilă cu dânsa
frumos împodobisă,
să fie vădzut cineva
lucru de ciudesă
și preste toată ciuda mai ciudat
și mai minunat.

Că la ieșirea lor de la cei șepte munți,
ciuda nevădzută
(și precum să dzice dzicătoarea): neaudzită,
cu coadă în vârvul capului
Cămila era.
Iară la intrarea la locul lor,
vestită dzicătoarea să pliniia,
carea dzice:
„Mare ciudă duc în car,
mai mare va fi
dac-om sosi”.

Toți era cum era,
iară toată minunea
și ciudesea,
în Cămilă să cuprindea
(că precum soarele cu a sa
lumină toate stelele acopere
și nevădzute le face,
așe pasirea dobitocită
și vita păsărită
pre toate de mascara
covârșiia).

Căci la Cămilă,
în loc de peri și de floci,
cu pene roșii o îmbrăcasă,
lângă carile aripi negre ca de Corb alăturasă,
la grumadzii Cămilei cel cohâiat,
capul boului cel buârat
prepusese.

Coada păunului cea rotată,
nu despre sapă,
după obiceiul a tuturor dobitoacelor,
ce în loc de cercel,
alăturea cu capul,
în sus o ridicase
și, de cornul cel drept lipind-o, o legase
(că unde văpsala galbănă
degetele văpsește,
acolo la Cămile coarne, aripi și pene odrăslește).

Aședară, jigăniile și dobitoacele toate
urmând Strutocamilii,
la sălașul monarhiii sale sosiră,
unde, pe Strutocamilă
în obiciuitul șopron băgând,
pilituri de fier cu prund amestecate,
în loc de ospăț, înainte-i vărsară,
cu carile mai mult să mânca
decât mânca
și mai mult corțiia
decât mistuia[11].

E o scenă tragi-comică, și care ne face, la un moment dat, să-l auzim pe Creangă, prin anticipație: „Mare ciudă duc în car,/ mai mare va fi/ dac-om sosi”.

Faptul a fost remarcat și de Manuela Tănăsescu, mai înainte: „Umorul și oralitatea expresiilor uneori anticipează vădit pe Creangă”[12].

Toată întâmplarea pare, totodată, a fi un travesti carnavalesc, o scenă din D’ale carnavalului. Așa cum o prezintă Cantemir, te-ai aștepta să fie un imbroglio.  Nicio compătimire nu are însă autorul pentru această mascaradă.


[1] Idem, p. 88.

[2] Idem, p. 90-91.

[3] Idem, p. 93.

[4] Idem, p. 92.

[5] Idem, p. 43.

[6] Idem, p. 42.

[7] Idem, p. 92-93.

[8] Idem, p. 100.

[9] Idem, p. 112.

[10] Idem, p. 121.

[11] Idem, p. 177-178.

[12] Manuela Tănăsescu, Despre „Istoria ieroglifică”, op. cit., p. 175.

Did you like this? Share it: