Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a treia]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a.

***

27. Dar este de ajuns, deja, după cum consider, pentru cuprinderea noastră, că s-a discutat și s-a arătat ceea ne asumaserăm să înțelegem în această carte, după întemeierea și posibilitatea rațiunii, ca un om sau mai degrabă pe cât pot eu și prin tăria autorității, atât cât am putut înțelege dumnezeieștile cuvinte ale Sfintei Scripturi.

[Am înțeles așadar] că atunci când s-a spus că Dumnezeu S-a arătat părinților noștri din vechime, înainte [de întruparea] Mântuitorului, acele glasuri și vederi [părut] trupești s-au făcut prin Îngeri. Sau ei înșiși au fost vorbitori sau lucrători a ceva anume, [ca] din partea/ în numele lui Dumnezeu [ex persona Dei], după cum am arătat că aveau obiceiul chiar și Profeții.

Sau și-au asumat [să reprezinte ceva] din creatură [ex creatura], ceea ce ei înșiși [, Îngerii,] nu sunt [în ființa lor], [dar] prin care Dumnezeu să fie arătat oamenilor în mod simbolic [figurate].

[Am înțeles, de asemenea,] că acest mod de a arăta/ a indica/ a simboliza [genus significationum] nu l-au omis nici Profeții, după cum Scriptura învață prin multe exemple.

Acum rămâne așadar ca să vedem [cum le înțelegem pe următoarele]. [Adică,] când și Domnul fiind născut din Fecioară, iar Duhul Sfânt pogorându-Se în chip văzut, ca o porumbiță (Mt. 3, 16), și fiind văzute limbile de foc, făcându-se sunet din cer, în ziua Cincizecimii, după Înălțarea Domnului (F. Ap. 2, 1-4), nu [a fost în aceste manifestări] Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, prin firea Sa, care este egală și coeternă cu a Tatălui, nici Duhul Tatălui și al Fiului prin firea Sa, care și ea este egală și coeternă cu a Amândurora [cu a Tatălui și cu a Fiului], ci cu siguranță o creatură s-a arătat simțurilor trupești și muritoare, care a putut să se formeze și să existe sub acele chipuri, [o făptură] care ia parte [la ce s-a petrecut] în timpul acelor vederi și [să aibă] aceste calități/ proprietăți [proprietates] ale Fiului lui Dumnezeu și ale Duhului Sfânt [, pentru ­a-I reprezenta simbolic], deși [arătările] s-au făcut prin creatura văzută.

Pe care vom începe [să le studiem] în mod oportun într-o altă carte.

(Sfârșitul cărții a treia)

***

Cartea a patra

Prefață

1. Firea umană [genus humanum] are obiceiul să valorizeze mult știința lucrurilor pământești și cerești. Întru care, în mod sigur, mai buni sunt aceia care acestei științe îi pun înainte [praeponunt] cunoașterea de sine [nosse semetipsos].

Și mai de lăudat este sufletul căruia îi este cunoscută cu adevărat neputința sa [infirmitas sua], decât cel care nu se îngrijește de ea, chiar dacă scrutează [scrutatur] căile cerului ca să le cunoască, sau [decât] cel care acum deține cunoașterea [acelora], ignorând el [însă] pe cele prin care [poate] să înainteze către mântuirea și întărirea sa.

Cel care, deci, cu adevărat a privegheat în Dumnezeu [evigilavit in Deum], trezit de căldura [dragostei] Duhului Sfânt, și în fața iubirii Lui se nevrednicește [pe sine], în toată vremea vrând să ajungă [la El] și fiind neputincios, și aceea [iubirea Duhului], strălucindu-i lui, se întoarce în sine și se descoperă [se vede] pe sine și răutatea sa, [acela] a cunoscut că nu poate fi comparat curăției Aceluia [, a Duhului].

[El] are plânsul dulce [flere dulce][1] și cere mila Lui, ca să fie miluit [misereatur] iarăși și iarăși, până când scoate toată murdăria [totam miseriam] [din sine]. Și se roagă cu încredere, ca și cum ar fi primit deja făgăduința mântuirii, fără plată, prin Acel singur Mântuitor și Luminător al omului.

Pe acesta, care astfel se poartă și se îndurerează, știința nu îl umflă/ semețește [inflat], pentru că iubirea îl zidește (I Cor. 8, 1).

Căci a pus mai înainte [praeposuit] știința științei [scientiam scientiae][2], a pus mai înainte slăbiciunea sa, mai mult decât a ști palatele lumii [mundi moenia], temeliile pământurilor și acoperișurile cerurilor. Și pe această știință așezând-o în fața sa, a pus în fața sa durerea (cf. Eccl. 1, 18): durerea căutărilor sale de dorul patriei sale [veșnice] și al Creatorului său, al Dumnezeului lui Cel binecuvântat[3].


[1] Plânge cu lacrimi dulci.

[2] Cunoașterea duhovnicească.

[3] „dolorem peregrinationis suae ex desiderio patriae suae, et Conditoris ejus beati Dei sui”.

Did you like this? Share it: