Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Moartea nu face diferență între oameni, nu ține cont de vârstă sau de ierarhiile umane: „Țărna tiranul, țărna țăranul astrucă” – este de remarcat și aliterația, care sugerează chiar, cum ni se pare, îngroparea țărânii, loviturile sacadate de lopeți.

Multe reflecții de acest fel inserase Cantemir și în Divan, între care amintim:

căci țărna pe pieptul lui [al lui Alexandru Macedon] s-au suit,
ochii i-au împlut,
gura i-au astupat

și cu aciasta pildă aducându-i
că, nesăturându-să de slavă,
să să sature de lut;
și trupul acela ce oamenii
fiiu lui Dumnedzău
– pentru frumusețea [lui Alexandru] –
a fi socotiia,
viermii și gândacii pământului l-au mâncat,
și din țărnă fiind,
iarăși în țărnă s-au întors[1].

*

Să știi că [cei avuți]
numai cu o felegă de pândze învăliți,
ca [și] cum ar fi în cămeșă de mătasă învăscuți,
și într-un săcriiu aședzați,
ca în haina de purpură mohorâtă[2] învăscuți [îmbrăcați],
și în gropniță aruncați,
ca în saraiurile și polaturile
[palaturile sau cămările împărătești]
cele mari și desfătate aședzați,
s-au dusu-să,
iar altă nemică nici în sin [sân],
nici în spate
n-au rădicat cu sine să ducă[3].

Peste mai bine de un secol, Vasile Aaron va scrie un poem lung, Reporta din vis, în care mormintele vorbesc, readucând în atenție vechile refrene:

Toate câte vezi sunt deșertăciune,
Toate prav, cenușă, toate stricăciune.
Să le iau pe rând, privește la mine,
Vei afla că-n lume nu e nici un bine. /…/

[Moartea] e în lume peste toți mai mare,
Nice o știință de preteșug are.

La bătrâni vedem că cumplită vine,
Însă de cei tineri au iaste-i rușine?
Pre toți într-un chip soarbe tirănește
Și la locul său [de veci] îi povățuiește. /…/

Averile mele au fost multe foarte,
Ci nu mă putură scăpa de la moarte. /…/
Maica mea, pământul, gol lumei m-au dat
Gol mă duc la dânsa, gol și despuiat.

/…/

Un mormânt cernit le cuprinse toate.
Învățați din mine, ticăloase gloate! /…/

Din câte avu, nimic nu are,
Decât trupul dat vermilor mâncare. /…/
Vârsta și frumseța, veșminte grijite,
Toate putrejunei se află jârtfite.

/…/

Vai, lume amară și înșelătoare
Bine cunoscui a ta umblătoare!
Din nimic născută mă-ncurci cu norocul,
Când arde mai bine îmi potolești focul[4].

Tradiția lui vanitas vanitatum, cu toate motivele sale subsecvente (ubi sunt qui ante nos?, ruinele trupului și ale lumii, moartea care nu face diferența sau care șterge orice diferențe între oameni, timpul care fuge/ fugit tempus, norocul înșelător etc.) are o existență impresionantă în literatura noastră – începând cu literatura veche (Învățăturile lui Neagoe Basarab, Cazaniile, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, operele lui Miron Costin și ale lui Cantemir etc.), fiind apoi la fel de mult solicitat în preromantism și romantism[5], dar și în modernism –, revenind cu consecvență în fiecare epocă literară.

În cărțile noastre, am dedicat ample analize operelor unor mari poeți ai epocii moderne, în care am atras atenția, la momentul oportun, asupra recurenței temei deșertăciunilor (cu subdiviziunile ei).

Fără a putea fi exhaustivi, am dori, ajungând în acest punct, să facem o paranteză, în care să reținem atenția doar cu câteva exemple care să dovedească persistența excepțională a acestei teme în poezia noastră și după Eminescu.

Un poet post-romantic (situat între simbolism și tradiționalism – ca să folosim definițiile încă în vigoare), Ștefan Octavian Iosif, va recurge (intenționat sau nu) la stilizarea metonimică practicată și de Villon[6], pe cât de suavă, pe atât de dramatică:

Un lung suspin de harfe-eoliene
Plutește-n aer, scade, crește iar,
Și cad încet, rotindu-se alene,
Foi veștede desprinse din umbrar.

Plâng harfele și îndelung suspină,
Și-n plânsul lor pare că prind cuvânt:
„…Ce mândr-ai fost odat’ și tu, grădină!
Mireasma ta și floare, unde sunt?…”[7]

(Strofe)

Ceea ce realizează el, însă, este sinteza unui întreg cor de motive considerate simboliste, care îmbină tema florilor și a grădinilor cu cea a extincției (Dimitrie Anghel în mod deosebit, dar și alții).

Însă moartea și ruinele materiale reclamă îmbălsămarea amintirii și înmiresmarea cu dorul transcendenței.

Faptul se poate observa chiar în poezia primului precursor al simbolismului în lirica noastră, Traian Demetrescu (Tradem):

Că uite, luna blondă, în razele ei sfinte,
Ce praf de aur varsă pe tristele morminte!…
Dar nopții din coșciuguri nu-i poate da scântei…
Și aerul miroase a chiparoși și tei

Plutește pretutindeni dumnezeiești arome
Din flori ce le născură a nopților atome…
O…ei ne dau miresme atât de dulci, îmi zic,
Și noi le dăm uitare sau nu le dăm nimic!

Pribegi pe drumul vieții și ei au fost odată:
Și pare, prin frunzișuri, himeric, că s-arată
Perechi de-amanți, șoptindu-și al inimilor grai,
Și-acum acele inimi sunt praf și putregai!

Se-nmlădie salcâmii, ca plete despletite,
Pe gropi înțărânate, pe lespede cioplite,
Aleargă liliecii rotindu-se năuci,
Iar vântul se strecoară molatic printre cruci…

Și…trist, ca niște glasuri metalice, sonore,
Vibrează în cadențe un șir de repezi ore,
Pe paginile vremii se-nscriu perechi-perechi,
Tot repetând al vieții același cântec vechi!

(Noapte de vară, vol. Sensitive, 1894)

Coerența tematică și simbolică, atât cu literatura veche, cât și cu Bolintineanu și Eminescu, este remarcabilă.

Reținem, mai departe, un poem al lui Dimitrie Anghel:

În murmurul fântânei plânge povestea vremilor trecute
De știi s-asculți, auzi iar glasul atâtor guri ce-s astăzi mute:
S-a potolit atâta viață, ș-a ars atâta foc de soare,
De ani și ani
, de când tot curge împrăștiind mărgăritare.

/…/

Sunt ani și ani…dar astăzi unde-s copiii gureși? Unde-i oare
Copila ce privea uimită la curcubeiele de soare…etc.

(Murmurul fântânei)

Curgea nedumerită vremea va spune [Anghel] și în alt poem (În Luxemburg), însă amprenta acestui fugit tempus și a unui ireprimabil vanitas vanitatum se poate culege în permanență, în versurile sale, din zdrențe de petale și din glorii estompate de miresme”[8].

Faptul că, la noi, „nu a existat o ruptură radicală între literatura romantică […] și simbolism” și că acesta din urmă a fost „o manifestarea neoromantică”[9], a făcut ca multe dintre temele și motivele foarte vechi ale literaturii noastre, prezervate de prepașoptiști, pașoptiști și de Eminescu, să se transmită mai departe, schimbând puțin veșmintele poeziei, dar păstrându-și o fizionomie de recunoscut.

Ne rezumăm, pentru moment, la foarte puține exemple:

Pe strade-n pâlcuri negre trec oamenii grăbiți:
Deșertăciunea-i duce spre zări nălucitoare…
Și seara-n giulgiu-i negru ascunde orașul alb…

 (Șerban Bascovici, Prin albele răspântii)[10]

 *

 Flori ce-mi sădise copilăria
De care vârsta m-a rătăcit,
Pierzând aroma cu veselia,
Sub țeastă acum moarte-ați pălit
Și se întinde monotonia.

(Mircea Demetriade, Monotonia)[11]

*

Eu viețuiesc în parcuri înfundate
În care rodul moare necules,
Eu lâncezesc pe-aleele uitate
În care un lințoliu larg și des
Închide orizonturile toate.

(D. Iacobescu, În umbră)[12]

*

Pășesc pierdut prin lumi de vise, pribeag pe drumuri sidefii,
Ascult șoptirile de apă, doinirea pomilor pustii,
Privesc păduri în depărtare, cum fruntea veștedă-și înclină,
Sunt pelerinul deznădejdei setos de veșnică lumină. /…/

Și-n noaptea de vedenii negre ce lin în sufletu-mi pătrund,
Ascult, nebun, cum toamna-și plânge paloarea ei de muribund.

 (I. M. Rașcu, În orașul gotic)[13]

*

Din lumea sumbrelor cavouri, parfum de smirnă și de floare
Plutește-n aerul de moarte pe sub frunzișuri visătoare…
Și clopotele-nduioșate de plânsul magicelor surle
Îngână simfonii de vise din vârful goticelor turle.

(I.M. Rașcu, Din lumea sumbrelor cavouri)[14]

*

În atmosfera-mbălsămată, din lămpi de-aramă lucitoare,
Fâșii de raze uniforme adorm pe cadre visătoare /…/

…Și vă deschid cu mâini pioase, în vraja serilor târzii,
Albumuri vechi, decolorate, cu galbene fotografii,
M-afund în lumea voastră-apusă ca-n lumea misticelor dome,
M-adorm – ca smirna din altare – simfonicele voastre-arome /…/

Pluteau parfumuri de tămâie…de-atunci e moartă, căci o spune
Figura ei, pe care noaptea și-a-ntins funebrele-i genune
Și gestul ei timid și galeș, întreaga ei îmbrăcăminte…
O, tot din mica ei ființă exală-arome de morminte. /…/

„A fost demult, nici nu pot bine ca gândurile să-mi adun
Să știu de cânt muri…” [etc.]

(I. M. Rașcu, Albumuri)[15]

Bacovia însuși e suma multor ecouri sepulcrale – de fapt, el a scris poemul Plumb între 1900-1902[16], deși majoritatea cititorilor știu numai despre apariția volumului Plumb în 1916.

Lirica lui Bacovia este, în bună măsură, cea mai modernă ilustrare a temei deșertăciunilor, în literatura noastră, chiar dacă fredonată în stil simbolist/ sincopat/ modernist.

Din creuzetul acesta simbolist al începutului de secol nu s-a născut însă în principal Bacovia, ci și alți poeți importanți, mai ales tradiționaliști.

Din și de acest simbolism se desprind Tudor Arghezi, Ion Pillat și Adrian Maniu (fără să mai putem la socoteală influențele asupra multor altor poeți).

La noi, în mod paradoxal, conservatorul Mihail Eminescu (tradiționalist în spirit și modernist în formă) a fost personalitatea poetică care a făcut, cu adevărat, să se nască simbolismul, iar simbolismul, la rândul său, a născut câțiva mari poeți tradiționaliști.

Ultimul poem evocat, mai sus, Albumuri, al lui I. M. Rașcu, din 1911, îl anunță pe Ion Pillat:

Pendulele bătrâne mai bat același ceas,
Prelung, ca o dojană, în liniștea sonoră,
Dar timpul intră-n casă trântindu-i altă oră

 (Casa din deal)

 *

 Pe scrin, păstrând privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremeneşte anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul:
Iau ochelarii moartei şi-i pun sfios pe nas.

Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimic,
Doar pozele din rame vechi au întinerit
Dar din adânc de-oglindă, în faţă, mi-a zâmbit
În jilţul ei ca-n vremea când eram mic, bunica.

 (Ochelarii bunicii)

 *

Nu s-a clintit nimica şi recunosc iatacul
Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut.
Rămase patu-i simplu şi azi nedesfăcut,
Şi ceasul lui pe masă, şi-a mai păstrat tic-tacul.

Văd rochia bunicii cu şal şi malacov,
Văd uniforma veche de „ofiţer” la modă
Pe când era el Junker – demult – sub Ghica-vodă
Când mai mergeau boierii în butcă la Braşov.

Şi lângă băţu-i rustic, tăiat în lemn de vie,
Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc.
A scârţâit o uşă…un pas…şi-aştept năuc
Să intre-aci bunicul dus numai până-n vie.

Un ronţăit de şoarec sau ceasul mă trezi?
Ecou îşi fac, în taină, ca rimele poemii…
Şi ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii,
Şi şoricelul roade trecutul zi cu zi.

(Odaia bunicului)

Legat tot de subiectul nostru, ne-a reținut atenția dezvoltarea toposului vremelniciei și al morții care nu alege, în versurile lui Maniu și Arghezi:

E frig, pustietate. Rea, noaptea-naintează;
Scobor în amintire ca într-un vechi mormânt.
Vremelnicia-n toate pieirea-și întrupează,
Nu mai găsesc nici viața, nici morții nu mai sunt.

(Adrian Maniu, Rătăcire)

*

Plângi. Ai vrea să-l săruți, înc-o dată,
Măcar cum l-au lăsat viermii-n pământ,
Cum să-l găsești, când toți la fel sunt,
Osul nu l-ai putea osebi niciodată.

Toți seamănă, la toți: o tigvă boltită,
Priviri scobite, fălci râzând mut.
La toți care au rămas. La toți câți au trecut
De păcate, durere, ispită.

Osul lui, la fel cu al străinului;
Cum un bob de rouă, seamănă bobului de rouă.
Inima a tăiat-o plugul în două,
Și o sug în pace, buruienile câmpului…

(Adrian Maniu, Târziu de tot)

*

Tu eşti, mamă? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică!
Ţi s-a urât în pământ.
Toţi nu mai sunt,
Toţi au plecat de când ai plecat.

Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,
Toţi au murit detot.
Şi Grivei s-a învârtit în bot
Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul şi duzii,
Au zburat din streaşina lunii
Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii.

Ştiubeiele-s pustii,
Plopii-s cărămizii,
S-au povârnit păreţii. A putrezit odaia…
Ei! cine străbătu livada
Şi cine s-a oprit?
Ce vrei? Cine eşti
De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti?

Aici nu mai stă nimeni
De douăzeci de ani…
Eu sunt risipit prin spini şi bolovani…
Au murit şi numărul din poartă
Şi clopotul şi lacătul şi cheia.

(Tudor Arghezi, Duhovnicească)

*

Căci dintr-un om, întreagă, nu vine niciodată
O singură bucată.
Și ce-a rămas dintr-însul se scoate la lopată;
O labă, șoldul, brațul, întregi numai bucăți
De om, și zdrențe, sferturi, fărâme, jumătăți;

O palmă delicată, la deget cu inelul
Logodnei: nu-ncepuse prăpădul și măcelul.
Într-un sicriu grămadă, intrau de-a valma paie,
Țărână-amestecată cu păr și măruntaie,
Bărbații și copiii, ciozvârte și crâmpeie
De mădulări și resturi gingașe de femeie.

(Tudor Arghezi, Convoiul sicrielor)

Incursiunea noastră poate avansa, dar nu ne permite spațiul.

Ne oprim aici cu această paranteză (poate cam lungă și care ar putea deveni o carte întreagă), dar prin care am dorit să arătăm că acest topos al deșertăciunii deșertăciunilor are o continuitate și o rezistență remarcabile în literatura noastră.


[1] Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 21.

[2] Mohorât = roșu-închis, purpuriu, stacojiu.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 27.

[4] A se vedea: Scrieri literare inedite (1820-1845), alese, adnotate și comentate de Paul Cornea, Andrei Nestorescu și Petre Costinescu, Ed. Minerva, București, 1981, p. 16-109.

[5] A se vedea, din nou, cartea noastră: Epilog la lumea veche, I. 1, op. cit.,

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[6] Metaforizată de un poet medieval, vechea interogație ubi sunt qui ante nos? (unde sunt cei care au fost înaintea noastră?) – spre exemplu – a devenit où sont les neiges d’antan?.

A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Ballade_des_dames_du_temps_jadis.

[7] Versul reprezintă prelucrarea subtilă a unui motiv biblic, reprodus și în Psaltirea versificată, cât și în Viiața lumii a lui Miron Costin, dar care a trecut și în lirica populară. Alecu Russo, în Poezia poporală, reproducea aceste versuri culese din folclor: „Viața omului,/ Floarea câmpului! [cf. Ps. 89, 6]/ Câte flori p-acest pământ,/ Toate se duc la mormânt”.

[8] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Trei poeți și-un început de secol, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 154, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/trei-poeti-si-un-inceput-de-secol/.

A se vedea și p. 164-165, 175-176, 211-219 etc.

[9] Mircea Scarlat, în prefața la Climat poetic simbolist, Ed. Minerva, București, 1987, p. XI.

[10] Climat poetic simbolist, op. cit. supra, p. 3.

[11] Cf. Idem, p. 25.

[12] Cf. Idem, p. 75.

[13] Cf. Idem, p. 135.

[14] Cf. Idem, p. 137.

[15] Cf. Idem, p. 144-146.

[16] Cf. Mircea Scarlat, George Bacovia. Nuanțări, Ed. Cartea Românească, București, 1987, p. 51.

De reținut și faptul că, în aceeași perioadă, „în nota vechiului romantism este scris, în 1902, poemul Strigoii” (cf. Idem, p. 40), pe lângă alte poeme calificate ca aparținând unui neoromantism decadent.

Did you like this? Share it: