Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a.

***

Între acest fel de oameni, în familia Hristosului Tău, Doamne Dumnezeul meu, dacă între săracii tăi tânjesc [gemo], dă-mi [și] mie din pâinea Ta, ca să răspund oamenilor care nu sunt înfometați și nu însetează de dreptate (Mt. 5, 6), ci sunt sătui și bogați.

I-a săturat deci pe aceia fantasma [phantasma] [minții] lor, nu adevărul Tău, pe care, refuzându-l, îl renegă [resiliunt] și în „adevărul” lor cad [cadunt].

Eu simt, fără îndoială, că inima omenească poartă multe iluzii/ neadevăruri [figmenta]. Și ce este inima mea, decât o inimă omenească?

Dar aceasta rog pe Dumnezeul inimii mele, ca să nu vărs nimic din aceste neadevăruri, în aceste cărți, drept adevăr întemeiat. Ci să vină de aici [din inimă] în ele orice poate veni prin mine [de la Dumnezeu].

De unde mie, deși lepădat de la fața ochilor Săi (cf. Ps. 30, 23), și încercând a mă întoarce de departe, [să-mi fie] să fiu inspirat de suflarea [aura] adevărului Său, pe calea pe care a arătat-o dumnezeirea umanității Unuia-născutului Său.

Pe care [insuflare dumnezeiască] o sorb [haurio] pe atât cât este îngăduit celor schimbători [mutabilis], cu cât mai mult cu cât în aceasta [în firea dumnezeiască] nu văd nimic schimbător, nici [nimic care să aparțină] locurilor sau vremilor, precum trupurile/ lucrurile materiale [corpora]. Nici numai vremilor și întrucâtva locurilor, precum gândurile sufletelor noastre. Nici numai timpurilor și fără nicio imagine a locurilor, precum anumite raționamente ale minților noastre.

Căci întreaga fire/ ființă a lui Dumnezeu [Dei essentia], adică, nu are nimic schimbabil/ mutabil, nici în veșnicie, nici în adevăr, nici în voință. Pentru că acolo [în Dumnezeu] veșnic este adevărul, veșnică iubirea. Și adevărată este acolo iubirea, adevărată veșnicia. Și iubită este acolo veșnicia, iubit este adevărul.

*

 Capitolul I

2. Dar pentru că ne-am înstrăinat de la neschimbata bucurie [ab incommutabili gaudio], dar totuși nu suntem tăiați sau îndepărtați de aici, ca să nu căutăm veșnicia, adevărul și fericirea în acestea care sunt mutabile și vremelnice (căci nu dorim nici să murim, nici să greșim, nici să ne tulburăm), sunt trimise nouă vederile dumnezeiești [divinitus visa], în conformitate cu rătăcirile noastre, prin care suntem avertizați că nu este aceasta [lumea materială] ceea ce căutăm, ci la aceea [care va urma] după aceasta să ne întoarcem. De unde [înțelegem că], aici nu o găsim, decât dacă atârnăm [penderemus] [de Împărăția veșnică].

Și primul lucru a fost pentru noi să fim convinși cât de mult ne iubește Dumnezeu, ca nu cumva, prin deznădejde, să nu îndrăznim să ne înălțăm întru El.

Dar a fost nevoie să ni se arate ce fel [de oameni] a iubit, ca nu cumva mândrindu-ne ca pentru meritele noastre, să nu ne îndepărtăm și mai mult de El și să pierdem și mai mult din puterea noastră [de a ne apropia de El].

Și prin aceasta Dumnezeu a făcut pentru noi, ca mai degrabă să ne desăvârșim prin puterea Lui și, astfel, în neputința smereniei să se desăvârșească puterea iubirii.

Aceasta înseamnă în psalm, unde a zis:

„Împărțind ploaie de bunăvoie, Dumnezeule, moștenirii Tale. Și [ea] este neputincioasă [infirmata est], [iar] Tu cu adevărat o desăvârșești [perfecisti] pe ea” (Ps. 67, 10).

Desigur, prin ploaia de bunăvoie [El] a vrut să înțelegem nimic altceva decât harul, care nu este trimis pentru merite, ci dat gratis [gratis datam] și de aceea și este numit har [gratia].

L-a dat așadar pe el nu pentru că eram vrednici, ci pentru că [El] a vrut. Aceasta cunoscând, să nu fim încrezători în noi înșine. Și aceasta [mândria] este pentru a slăbi [în noi harul].

El, cu adevărat, ne desăvârșește pe noi, ceea ce chiar Apostolul Pavel zice: „Îți e de ajuns ție harul Meu, căci puterea [Mea] în slăbiciune se desăvârșește” (II Cor. 12, 9).

Oamenii trebuiau așadar convinși cât de mult ne-a iubit pe noi Dumnezeu și în ce fel ne-a iubit: cât, ca să nu deznădăjduim; [și] în ce fel, ca să nu ne mândrim.

Apostolul explică astfel acest loc, în mod foarte necesar: „Deci își arată”, zice, „Dumnezeu iubirea Sa în noi, pentru că, pe când noi eram păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Cu mult mai mult, îndreptați acum în sângele Acestuia, vom fi mântuiți de mânie [mânia lui Dumnezeu, în ziua Judecății], prin El. Dacă deci, când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult, împăcați [fiind], vom fi mântuiți în viața Acestuia” (Rom. 5, 8-10).

Și la fel în alt loc: „Așadar”, zice, „ce răspundem la aceasta? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine [este] împotriva noastră? Cel care nu și-a cruțat propriul Fiu, ci L-a dat pe El pentru noi toți, cum nu ne va da nouă toate, împreună cu El?” (Rom. 8, 31-32).

Dar ceea ce s-a vestit nouă, aceste lucruri viitoare s-au arătat și Drepților din vechime, și chiar prin aceeași credință cei smeriți au slăbit, iar cei slabi s-au desăvârșit.

3. Așadar, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu unul, prin Care toate s-au făcut, Care este Adevărul neschimbător, prin urmare toate acolo [întru El] sunt în mod simultan originale și fără schimbare [principaliter atque incommutabiliter], nu numai cele care acum sunt în această întreagă făptură, ci chiar și cele care au fost și [cele] care vor fi. Căci acolo, [la Dumnezeu,] nici nu vor fi, nici nu au fost, ci numai sunt.

Și toate sunt viață, și toate sunt una. Și mai degrabă este una [unum est], [pentru că] și o [singură] Viață este.

Astfel, deci, toate prin El s-au făcut, pentru ca orice s-a făcut în El, să fie în acea Viață, care nu este făcută: pentru că la început Cuvântul nu a fost făcut, ci Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul, și toate prin El s-au făcut.

Nu s-ar fi făcut toate prin El, dacă El nu ar fi fost înaintea tuturora. Iar [El] nu este făcut.

Iar în acelea care prin El s-au făcut, însuși trupul, care nu este viață, nu s-ar fi făcut prin El, decât dacă în El era viața, înainte ca să fie făcut [trupul].

Căci ceea ce s-a făcut, acum, [s-a făcut pentru că] în El era viața, și nu orice fel de viață. Căci și sufletul este viață a trupului, dar și acesta este făcut și prin urmare mutabil/ schimbător. Și de către cine a fost făcut, dacă nu de Cuvântul lui Dumnezeu Cel neschimbător [incommutabile]?

Deci toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut.

Așadar, ceea ce s-a făcut, [s-a făcut pentru că] în El era viața, și nu orice fel de viață, ci viața era lumina oamenilor: desigur, lumina minților raționale, prin care oamenii se deosebesc de turme[le de animale] și de aceea sunt oameni.

Așadar, nu [era] lumină materială, care este lumină a trupului, sau care strălucește din cer, sau care se aprinde în focuri pământești, nici nu este numai [lumina] trupurilor omenești, ci și a tuturor animalelor și până la cei mai mici dintre viermi. Căci acestea toate văd această lumină: în această Viață era lumina oamenilor.

Nici nu a fost așezată departe de fiecare dintre noi: căci în aceasta trăim și ne mișcăm și suntem (cf. F. Ap. 17, 27-28).

Did you like this? Share it: