inaltarea Sfintei Cruci, 2

Iubiții mei,

Astăzi, la odovania/ finalul praznicului Înălțării Sfintei Cruci, Evanghelia [Mc. 8, 34-38; 9, 1] ne cheamă la urmarea interioară a Domnului, la asumarea nevoinței ascetice.

cruce 1Pentru că viața cu Dumnezeu, viața ascetică, viața plină de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu ține de alegerea noastră.

Căci nu poți fi creștin-ortodox autentic dacă nu ești convins cu totul că Biserica Ortodoxă e Biserica lui Hristos iar adevărul ei este adevărul mântuitor. Pentru că de aici, din această convingere fermă, vine asumarea deplină a nevoinței ortodoxe.

Ca să vrei să Îi urmezi Lui trebuie să fii convins că El e Fiul lui Dumnezeu întrupat și că Biserica Lui e aceasta: cea în care suntem noi.

Pentru că Domnul ne cheamă la Sine prin împlinirea poruncilor Sale. Urmarea Lui e interioară. Și a-I urma Lui înseamnă a asculta de El în toate zilele tale.

Însă Domnul nu ne cere doar să vrem să Îi urmăm. Nu ne cere o voință încrezătoare în sine, care crede că e de ajuns numai entuziasmul pentru a fi ortodox. Ci El ne cere o credință și o voință și o iubire care să dovedească, în mod zilnic, că Îl vor și Îl ascultă pe Dumnezeu.

Căci Domnul ne spune că a-I urma Lui înseamnă a ne nega pe noi înșine/ a ne lepăda de noi înșine [Mc. 8, 34].

Și de ce ne-am nega dorințele, faptele, atitudinile, viziunea noastră despre viață față în față cu voia Domnului? Pentru că înțelegem pas cu pas, aprofundând voia lui Dumnezeu, ceea ce El ne-a revelat pentru mântuirea noastră, că voia Lui e altfel decât voia noastră libertină, care nu alege conform sfințeniei.

De aceea, când creștem în credință, ajungem să înțelegem că a face voia lui Dumnezeu înseamnă a ne schimba radical în tot ceea ce facem. Pentru că modul cum gândim, cum alegem, ce dorim, ce ne propunem să facem trebuie să fie conform adevărului Său, conform sfințeniei Sale.

De ce? Pentru că viața ortodoxă e viața sfântă cu Dumnezeu și nimic din ceea ce facem nu facem la întâmplare sau fără cunoaștere teologică.

Din acest motiv am spus că a vrea nu înseamnă doar a fi entuziast ci a vrea înseamnă a fi ascetic. Iar a fi ascetic înseamnă a te lupta tot timpul cu patimile din tine prin aceea că preferi virtutea și nu păcatul iar, pe de altă parte, urmarea Lui înseamnă tocmai măsura în care te învingi, cu harul Său, și te dăruiești ca jertfă bine plăcută Domnului.

Adică a voi are conținut ascetic îndumnezeitor.

Pentru că Îl vrei pe Hristos nu doar la nivel declarativ sau sentimental ci la nivel ontologic.

Vrei să te faci curat pentru El și te curățești de patimi dimpreună cu El. Vrei să te sfințești și te sfințești dimpreună cu El, pentru că înveți de la El tot ceea ce a făcut El pentru a Își îndumnezei umanitatea Sa: adică a luptat cu tot păcatul și l-a biruit și a lăsat slava Lui să inunde umanitatea Sa.

Pentru că atunci când vorbim despre luarea crucii [Mc. 8, 34], vorbim despre trăirea despătimirii și de umplerea noastră de slava Lui.

Căci El nu ne cheamă la un ascetism fără finalitate. Nu ne cheamă doar să facem rugăciuni, să postim, să priveghem, să facem fapte bune care nu au nicio altă finalitate în afară de faptul că le facem ci El ne cheamă la întreaga asceză a curățirii de patimi pentru ca să ne facem văzători de Dumnezeu, trăitori ai slavei Sale.

Pentru că Domnul ne cheamă la sfințenie, adică la simțirea și vederea slavei Lui, la sfințenia care se lucrează ascetic, adică prin asumarea crucii, a nevoinței și a suferinței continue pentru viața virtuoasă.

Și vedem acest lucru peste tot în Viețile Sfinților. Pentru că viețile lor sunt aspre, sunt pline de suferințe și de privațiuni, dar, în același timp, sunt pline de slava lui Dumnezeu și de minuni nenumărate. Pe măsura curățirii lor e și umplerea lor de har. Iar a fi în harul, în slava lui Dumnezeu, înseamnă a fi în contact direct și continuu cu Dumnezeu, în această relație vie cu El petrecându-se toate minunile pe care le fac Sfinții sau Dumnezeu prin Sfinții Lui.

De aceea, Mc. 8, 34 ne cheamă la asumarea întregii asceze ortodoxe pentru a fi un urmaș veridic al Domnului. Iar cei care Îl urmează cu adevărat pe Domnul, Îl urmează prin toată sfințenia și prin tot adevărul și prin toată cuviința dumnezeiască. Îl urmează ca niște îndumnezeiți. Îl urmează ca niște oameni cerești care trăiesc încă pe pământ. Îl urmează ca niște preafrumoși și preasfinți ai Lui de care lumea nu e vrednică.

Acesta e motivul pentru care noi, ortodocșii, nu îi credităm drept niște teologi autentici pe cei care au doar noțiuni teologice dar nu și vieți dumnezeiești. Ci îi credităm ca Părinți ai Bisericii pe cei care, deopotrivă, sunt teologi creativi, trăitori profunzi ai credinței și oameni plini de harisme și de virtuți dumnezeiești.

De ce? Pentru că asumarea crucii înseamnă asumarea îndumnezeirii.

Durerile, nevoile, ispitele, greutățile, întreaga asceză sculptează în noi pe omul cel nou. Pe omul duhovnicesc. Care ia chip în noi prin multă trudă dar și prin luminări și străluciri dumnezeiești ale slavei Sale. Pentru că eforturile noastre cuvioase se întâlnesc cu coborârea slavei lui Dumnezeu în noi, care face, în definitiv, toată frumusețea îndumnezeirii noastre.

Noi punem doar începutul, începutul bun. Îl punem cu Dumnezeu și prin harul Său. Ne arătăm toată râvna în munca despătimirii iar El face greul nostru ușor sau înmulțește puținul nostru, coborând în noi măreția slavei Sale, în care creștem continuu în sfințenie.

De aceea, a ne pierde sufletele noastre pentru Hristos și pentru Evanghelia Sa înseamnă a ne mântui sufletele [Mc. 8, 35, GNT]. Pentru că a pierde de aici are același sens cu a ne lepăda de noi înșine din versetul anterior.

Și nu ne putem pierde relele din suflet, adică patimile, dacă nu renunțăm la falsa noastră autonomie.

Dacă nu ne decidem să facem din gândurile și din voința și din iubirea și din faptele lui Hristos faptele noastre de viață, dacă nu renunțăm la faptul de a fi autonomi, nu putem muri pentru noi ca să înviem pentru El. Nu ajungem să trăiască El în noi…și El să fie adevărata noastră viață.

Dar când Evanghelia lui Hristos e viața noastră, când poruncile Lui devin conținutul interior al vieții noastre, când noi iubim, iertăm, muncim, ne rugăm, postim, credem, nădăjduim, iubim așa cum vrea Hristos Dumnezeu, atunci noi suntem dependenți de El tot timpul, ca ramura de copac, și nu mai trăim o viață îngustă, limitată, ci o viață plină de o deschidere infinită și veșnică, pentru că viața Lui devine viața noastră.

Și asta e mântuirea – adică trecerea de la autonomie la dependența veșnică de Dumnezeu – : bucuria de a fi plin de viața lui Dumnezeu, de a fi cu El pentru veșnicie, de a avea în El toată împlinirea și veselia!

Mc. 8, 36-37, în care Domnul accentuează importanța capitală a mântuirii sufletului nu trebuie să ne ducă la ideea nefastă că mântuirea înseamnă doar mântuirea sufletului. Pentru că mântuirea, sfințenia, îndumnezeirea omului nu este doar a sufletului ci a întregului om. Omul în integralitatea sa va fi transfigurat la învierea cea de obște și nu vom moșteni Împărăția lui Dumnezeu ca suflete dezîntrupate.

Însă aici Domnul a accentuat importanța curățirii de patimi a sufletului pentru ca să arate că începutul sfințeniei se face în sufletul nostru. Sau că sufletul nostru lucrează întreaga sfințire a omului.

De aceea, a ne pierde sufletul de la v. 36 înseamnă a trăi o viață păcătoasă, indiferentă, autonomă, autosuficientă.

Însă când ne pierdem sufletul ne pierdem și trupul, ne pierdem cu totul…

Și vedem în Sfintele Moaște ale Sfinților ce înseamnă a-ți fi mântuit sufletul: înseamnă a-ți fi mântuit și trupul. Pentru că de aceea sunt neputrezite trupurile Sfinților, sunt pline de har, sunt făcătoare de minuni: pentru că ei și-au mântuit și trupul și sufletul. Pentru că ei sunt, în mod deplin, vase ale slavei lui Dumnezeu. Sunt biserici ale slavei Sale.

Da, nu există niciun lucru material care să poată fi dat la schimb pentru sufletul nostru (v. 37)!

Unicitatea fiecărui suflet și a fiecărui om este darul iubirii lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne clădește pe fiecare om în parte ca pe o unicitate preafrumoasă a Lui și El dorește să aibă cu fiecare dintre noi o relație personală, plină de intimitate dumnezeiască. El dorește să ne învețe pe fiecare cum să ne trăim, în mod dumnezeiește, unicitatea primită de la El. Cum să ne nevoim și să lucrăm și să creăm din perspectiva datului nostru ontologic.

Căci dacă nu ajungem să ne trăim, în mod real, viața, nu putem fi niciodată împliniți. Fiindcă împlinirea noastră trebuie să ne-o descopere Dumnezeu, în relație cu El.

cruce 2Rușinare care înseamnă a nu te comporta ortodox pentru că contextul…„nu o permite”.

Rușinare care înseamnă a renunța la greul ascezei ortodoxe pentru a nu fi „etichetat” într-un mod „defavorabil”.

Rușinare care înseamnă a mărturisi altceva decât mărturisește Biserica…pentru ca să nu cazi „de prost” într-o anume discuție, într-un anumit context.

Rușinarea de El și de cuvintele Lui ascunde identitatea noastră.

Și mai mult sau mai puțin fiecare dintre noi am lăsat la o parte cele ale credinței când interesele noastre exclusiviste au contat.

L-am uitat…L-am trădat…L-am minimalizat pe Dumnezeu…i-am nesocotit cuvin- tele…atunci când am ales păcatul în locul adevărului, când am ales confortul în locul dreptății, când am închis ochii la răul comis altora, când ne-am dat acordul la o nedreptate, când am generalizat în loc să ne acuzăm doar pe noi înșine, când ne-a plăcut să ne credem „mai buni” decât alții, când am considerat că El nu cere de la noi „mare lucru” pentru a ne mântui.

Iar rușinarea păcătoasă de care vorbește Domnul – deși contextul social e format de

cruce 3da vina pe societate, pe moravurile zilei – deși acestea sunt decadente – pentru că rușinarea de Hristos și de cuvintele Lui e o cădere din dragostea pentru El.

Rușinarea e o ieșire din relație. Sau o bagatelizare a relației cu El. Pentru că relația serioasă nu acceptă o minimalizare interioară a Celui iubit, a Dumnezeului mântuirii noastre.

cruce 49, 1 vorbește tot despre slava lui Dumnezeu însă sub forma venirii întru putere a Împărăției lui Dumnezeu și a vederii ei. Căci ceea ce se spune aici are de-a face cu vederea extatică de pe Tabor a Sfinților Apostoli, când s-au umplut de vederea slavei Lui.

De aceea am subliniat anterior, că asumarea crucii/ asceza nu e lipsită de finalitate mistică. Ci asceza e tocmai o introducere în mistică, adică în experiența vederii și a simțirii slavei lui Dumnezeu în noi înșine.

Pentru că crucea pentru cruce duce la dolorism, la căutarea durerilor pentru ele însele. Însă crucea în asceza ortodoxă duce la transfigurare. La umplerea noastră de slava lui Dumnezeu, la îndumnezeirea noastră.

Noi căutăm să ne curățim de patimi pentru ca să le înlocuim cu virtuți divino-umane. În care, împreună cu Dumnezeu, ne înfrumusețăm interior, duhovnicește.

Căci curăția, blândețea, cuvioșia, trezvia, dragostea, facerea de bine, iertarea, simplitatea, evlavia, omenia și toate celelalte virtuți cerești sunt conlucrare cu Dumnezeu.

Ele cresc în noi dacă ne umplem de slava lui Dumnezeu și dacă le cultivăm continuu.

Așadar, iubiții mei, și la noi poate veni Împărăția lui Dumnezeu întru putere, întru putere dumnezeiască, dacă ne facem ramuri ale pomului Treimii, pentru ca să avem viață întru noi!

Pentru că viața Lui trebuie să curgă în viața noastră, adică slava Lui, pentru ca noi să trăim duhovnicește, să trăim dumnezeiește, să trăim sfânt.

Și dacă trăim sfânt, atunci comoara lui Dumnezeu e în lăuntrul nostru, mărgăritarul cel ceresc e în țarina ființei noastre, pentru că Împărăția Lui e în noi și e bucuria și mântuirea noastră.

Să ne bucurăm ascetic, iubiții mei!

Să ne bucurăm în harul lui Dumnezeu.

Să ne bucurăm trăind cu trezvie toate cele care se petrec în noi și în jurul nostru și cu încredere nețărmurită în Dumnezeu, crezând că toate au un sens.

Chiar dacă noi nu înțelegem acum de ce trăim una sau alta, de ce sunt astfel lucrurile, trebuie să avem nădejdea în Dumnezeu că toate sunt spre binele nostru.

Pentru că astfel creștem în iubirea Lui, fără să ne mai rușinăm de ce spun oamenii sau de ispitele venite de la demoni, pentru că vedem că bucuria Lui crește în noi. Și ea este împlinitoarea vieții noastre. Amin!

Did you like this? Share it: