Sfântul Sfințit Mucenic Antim Ivireanul
Didahiile
*
Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Ediția diortosită: [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. crit. și studiu introd. de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972.
*
Astăzi n-am altceva de spus înaintea dragostei voastre, prin care să vă ospătez sufletește, fără numai câteva cuvinte de învățătură. Pe care vă rog să le ascultați cu toții cu dragoste.
[Să le ascultați] neuitându-vă la neputința și neștiința învățăturilor mele, ci la pofta și dragostea pe care le am, întotdeauna, pentru înțelepțirea voastră.
Și, deși nu e cu putință să aveți un folos din ele, cu ajutorul lui Dumnezeu însă [cred] că nu veți rămâne nicidecum fără de folos.
[Și, iată,] vedem în Sfânta Scriptură, la capitolul al 2-lea din Facerea, cum Dumnezeu i-a poruncit lui Adam ca din tot pomul [lemnul] care este în grădină să mănânce însă din pomul [lemnul] care dă cunoașterea binelui și a răului să nu mănânce, căci în ziua în care va mânca, cu moarte va muri [Fac. 2, 16-17].
Înțelesul [tâlcul] acestor cuvinte este mare și adânc. Și numai învățătorilor [dascălilor] [în cele ale teologiei] le este dat să-l tâlcuiască așa cum se cuvine. Însă eu, după puterea mea, voi zice [aici], foarte pe scurt, despre cele care cred că sunt drepte.
[Astfel, despre] cuvintele care spun: „din tot pomul care este în grădină spre mâncare să mănânci” [Fac. 2, 16] – cred că nu voi greși dacă voi zice – [se referă la învățătură]. Căci din toată învățătura cea dreaptă și din toate cuvintele lui Dumnezeu, care sunt în gră- dina Sfintei Biserici a Răsăritului, aidoma unei hrane sufletești, trebuie să mănânce tot creștinul cu bucurie și cu dulceață.
Și ne putem încredința [de acest înțeles] și prin cuvintele lui Hristos de la Matei, din cap. 4, 4: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci [și] cu tot cuvântul care este din gura lui Dumnezeu”.
[Iar despre cuvintele]: „iar din pomul care dă cunoașterea binelui și a răului să nu mâncați, căci în ziua în care veți mânca cu moarte veți muri” [Fac. 2, 17], pot spune [că se referă la păcat]. Căci de păcatul, care se face cu înțelegere [pricepere], fiecare trebuie să se ferească. Pentru că în orice zi îl vei face cu moarte vei muri. Căci mai rea moarte decât aceasta nu există, ca cineva [neștine] să fie despărțit de Dumnezeu prin păcat. Căci și I Ioan, în cap. 3, 8, spune că: „cel ce face păcatul de la diavolul este, căci dintru început diavolul păcătuiește”.
Însă putem zice și altfel: că în toate zilele care sunt în grădina anului, cele care sunt rânduite spre hrana trupului, cu înțelepciune [cu socoteală] și fără vicleșug, fiecare trebuie să le mănânce. Iar postul cel hotărât pentru folosul cel sufletesc, care, după înțelegerea noastră, îl putem face spre bine sau spre rău, nimeni nu trebuie să îl strice. Căci în ce zi îl va strica cu moarte va muri. Pentru că, [dacă va strica postul], prin aceasta va încălca porunca lui Dumnezeu. Iar mai rea moarte nu există decât a încălca cineva porunca lui Dumnezeu. Căci prin aceasta va fi izgonit de Dumnezeu din grădina Bisericii ca și Adam din Rai.
Și din aceste puține cuvinte pe care le-am spus până acum se poate înțelege faptul că în tăria [voiniciia] mâncării pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam se adeverește legea postului. Sau, mai bine zis, [Adam, prin post] se încredința de porunca lui Dumnezeu. Pentru că astfel Adam a cunoscut că are pe Cineva mai mare peste el și că nu este liber [volnic] să calce porunca [Lui]. Pentru că în orice zi o va călca cu moarte va muri.
De aceea, Însuși Făcătorul [lumii], Cel care poruncit lui Adam [să postească], în zilele cele de pe urmă S-a arătat pe pământ și cu oamenii împreună a viețuit, pentru ca să ne arate nouă că e bine și e drept să ne supunem poruncii lui Dumnezeu și că este de folos să postim. Pentru că El Însuși a postit 40 de zile și 40 de nopți, precum se vede din Lc. 4, 2.
Și El a pus postul acesta înaintea ochilor noștri pentru ca să privim în el ca într-o oglindă în toată viața noastră și să ne aducem aminte de necazul [pacostea] ce i s-a întâmplat lui Adam datorită călcării poruncii și prin mâncare.
Pentru aceea trebuie ca și noi – de vreme ce Dumnezeu ne-a învrednicit și am ajuns să intrăm de mâine în călătoria sfântului post – cu poftă și cu dragoste să primim porunca Stăpânului și, după puterea noastră, să facem cele poruncite de El. Și pentru că vom merge la război[1] împotriva vrăjmașului[2] sufletelor noastre, [de aceea] trebuie să ne pregătim ca niște ostași viteji ai lui Hristos, încingându-ne mijloacele noastre cu adevărul, după cum spune Fericitul Pavel, și să ne încălțăm picioarele cu vestirea [gătirea] Evangheliei păcii și să ne îmbrăcăm cu platoșa [zaoa] dreptății și să punem coiful mântuirii pe capetele noastre și să luăm pavăza credinței în mâinile noastre, cu care vom putea stinge toate săgețile vicleanului cele arzătoare și sabia Duhului, care este cuvântul [graiul] lui Dumnezeu [Efes. 6, 14-17]. Pentru că lupta noastră nu este împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva domniilor, împotriva puterilor, împotriva stăpânitorilor [țiitorii] lumii întunericului veacului acestuia, împotriva vicleșugului duhurilor celor de sub cer [Efes. 6, 12].
Vrând noi, așadar, să facem această călătorie împotriva vrăjmașului sufletelor noastre, precum am spus anterior, trebuie să luăm împreună cu noi 5 lucruri. Ca acestea să ne fie ca niște provizii [merinde] la vreme de primejdie. Și cele 5 lucruri sunt acestea: Spovedania, rugăciunea, postul, milostenia și dragostea.
Căci, prin Spovedanie, noi ne spălăm păcatele. Ne mărturisim înaintea duhovnicilor noștri, cu frică și cu inimă înfrântă, ca înaintea lui Dumnezeu, învinuindu-ne [pârându-ne] pe noi înșine. Pentru că nu trebuie să dăm vina [pricina] pe alții sau să spunem că de nevoie am făcut un anumit lucru sau din neputință, căci asta nu ne va folosi la nimic.
Pentru că nici lui Adam nu i-a folosit. Căci Dumnezeu a vrut, [atunci când el a păcătuit], să-l aducă la pocăință. [Însă Adam], în loc să-și recunoască greșeala și să-și mărturisească păcatul, el l-a făcut vinovat pe Dumnezeu, pentru că i-a dat soție [Fac. 3, 12] iar soția a dat vina pe șarpe [Fac. 3, 13].
[De aceea], spovedania noastră [trebuie să o facem] cu nădejde bună, [cu încrederea] că Dumnezeu ne va ierta și nu cu deznădăjduire. Așa precum a făcut Cain, când a zis: „Este mai mare vina mea decât a mi se ierta mie” [Fac. 4, 13]. Sau Iuda. Care, chiar dacă s-a mărturisit înaintea arhiereilor cum că a greșit și a vândut sânge nevinovat [Mt. 27, 3-4], nu i-a folosit cu nimic spovedania lui pentru că era cu deznădăjduire.
Căci spovedania trebuie să o facem cu gândul de a nu mai greși de azi înainte. Pentru că faraon, deși s-a mărturisit și a spus: „Am greșit Domnului” [Ieș. 10, 16], nu i-a folosit la nimic. Pentru că nu se gândea să părăsească răutatea și de aceea a și pierit.
Și nu trebuie să fie spovedania noastră cu deznădăjduire, ca cea a Iudei. Căci el, deși s-a mărturisit înaintea arhiereilor că a vândut sânge nevinovat, nu i-a folosit cu nimic acea spovedanie, pentru că ea a fost cu deznădăjduire. Ci trebuie să avem nădejde bună [în Dumnezeu], [gândind] că de ne vom spovedi [ispovedui] cu inimă curată și cu gândul de a nu mai greși, Dumnezeu ne
Cu rugăciunea [trebuie] să cerem de la Dumnezeu mântuirea sufletelor noastre. Și El ne-o va da, după cum Însuși Hristos a spus: „cereți și vi se va da vouă” [Mt. 7, 7].
Căci rugăciunea făcută cu căldură, din inimă, pătrunde cerurile și intră în urechile lui Dumnezeu.
Căci și Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acolo unde se face rugăciune cu mulțumire, acolo vine darul Duhului Sfânt și dracii sunt alungați și toată puterea potrivnicului[3] se îndepărtează și fuge. Și iarăși, în alt loc, același spune că rugăciunea este cea care păzește curăția, este pecetea fecioriei, e cea care oprește mânia, ține [pe loc] mândria, curățește invidia, e pierzătoare a urgiei și temelia păcii. Fiindcă, pe scurt: cel care face rugăciune vorbește cu Dumnezeu.
Cu postul să ne ușurăm trupul, să ne limpezim mintea și să ne bucurăm sufletul. Pentru ca să vină darul lui Dumnezeu asupra noastră. Însă postul trebuie să îl amestecăm cu rugăciunile noastre. Căci precum nu sunt dulci bucatele fără sare tot așa nici postul fără rugăciuni.
În a doua carte, la începerea postului, Sfântul Grigorie[4] spune că postul este pace de obște a sufletului și a trupului, trai fără tulburare, petrecere [petrecanie] cu bună rânduială [întocmire], viață care veselește pe Dumnezeu și întristează pe vrăjmașul. Căci după cum cei care postesc sunt păziți de Sfinții Îngerii, tot la fel, cei care nu postesc, sunt păziți de draci, care îi îndeamnă la multe păcate.
De aceea trebuie să ne ostenim ca să nu avem părtășie cu diavolul. Căci nu s-a făcut nimeni ucenic al bunătăților[5] dintre cei care s-au îndestulat cu mâncăruri după pofta lor, nici nu s-a făcut nimeni Sfânt dintre cei care au iubit răsfățurile, nici nu s-a făcut părtaș Împărăției cerului dintre cei care au viețuit trupește.
[Dar] știu bine [faptul] că nu ne va lăsa obiceiul și năravul cel rău ca să postim de bucate. Ci măcar [încailea] să postim de răutăți. Căci, spre mâncare – nu pot să spun altfel – ne îndeamnă blestematul acesta de pântece. Însă, pentru a face rău, nu avem pe nimeni ca să ne îndemne.
Pentru că trupului îi trebuie mâncare, însă sufletului nu îi trebuie răutăți. Iar din mâncare simți – aidoma focului – o anume dulceață, însă din răutate nu câștigi altceva fără numai vătămare de suflet și călcare de lege.
[De aceea], să Îl îmblânzim pe Dumnezeu cu milostenia! Să dăm milă cu dragoste din ceea ce noi agonisim în mod drept. [Să dăm milă] celor lipsiți, săracilor, străinilor, bolnavilor și celor ce sunt în închisori.
Și atunci vom fi și noi miluiți de Dumnezeu [Mt. 5, 7, GNT], după cum ne-a spus El în cele 10 fericiri. Iar de vom da milă din jafurile pe care le facem, [atunci] mai multă osândă vom câștiga.
Iar dacă va aluneca cineva cu firea și va zice în mintea lui că eu nu știu ce grăiesc [acum], atunci să se lase în nădejdea cuvântului [Domnului de la] Luca[6], care spune:
Iar cel care va [dori să] gândească acest lucru trebuie să meargă mai întâi și să îi întrebe pe cei care știu să tâlcuiască Sfânta Scriptură fără de vicleșug. Să vadă cu ce gând s-a spus la Luca[7] acel cuvânt, apoi să gândească rău asupra mea.
Căci gândul [Domnului consemnat] de Luca[8] acest lucru [spune în esență]: faceți și voi milostenie din mamonul nedreptății.
În ce fel? Cu lacrimi, cu inimă înfrântă și cu gândul de a nu mai face nimănui vreo nedreptate [strâmbătate]. Nici să nu mai jefuiți apoi și astfel milostenia va fi primită [de Dumnezeu].
Căci despre acest lucru ne putem încredința de la Zaheu, care a zis: „Iată, jumătate din avuția mea o dau săracilor și de am năpăstuit pe cineva cu ceva îi întorc împătrit” [Lc. 19, 8]. Și acest lucru a spus Zaheu, despre care Hristos a spus: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam” [Lc. 19, 9].
Adică [Zaheu] a făcut acea milostenie cu gândul și cu inima lui Avraam iar nu ca unii dintre noi, care fac jafuri și cele mai mari rele de pe pământ, apoi se duc și dau vreunui preot [popă] să le facă sărindar ca să li se ierte păcatul, dar ei rămân cu totul în tina răutății. Nu așa [trebuie să facem], ticăloșii de noi, nu așa! Căci Dumnezeu nu poate fi înșelat.
[Dar avem nevoie și de] dragoste [în postirea noastră], pentru ca să ne încredințăm [de faptul] că de vom iubi pe vecinii[9] noștri – după porunca lui Dumnezeu: ca pe noi înșine [Mt. 19, 19] –, și de le vom face bine, vom fi și noi dumnezei și fiii Celui de sus [Ps. 81, 6, LXX], după cum zice David.
Căci singur Dumnezeu e dragoste și cel ce rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu întru el [I In. 4, 16]. Căci la Matei[10] se spune: „Și de vom ierta greșelile tuturor celor ce ne-au greșit nouă, ne va ierta și Dumnezeu greșelile
Căci ce folos are trupul dacă e flămând [deșărt] de bucate, dacă sufletul se umple de păcate?
Ce folos avem dacă suntem galbeni și ofiliți de post, dacă suntem aprinși de invidie și de ură?
Ce folos avem dacă nu bem vin dar suntem beți de veninul mâniei?
Ce folos avem dacă nu mâncăm carne dar cu hulele noastre rupem carnea fraților noștri?
Ce folos avem dacă ne vom opri [conteni] de la cele ce suntem uneori liberi să le facem și le facem pe cele pe care niciodată, în niciun chip, nu trebuie să le facem?
Căci Dumnezeu pe aceia îi iubește și îi cinstește: pe cei care se feresc [să le facă] pe cele oprite.
[Și cred că] din aceste puține cuvinte [ale mele], pe care le-am rostit, ați înțeles cu cine ducem luptă și ce fel de arme [avem la îndemână] și ce fel de provizii [merinde] ne trebuie ca să mergem asupra lui și cu ce mijloace să îl biruim.
Drept aceea, fiecare [dintre noi], după puterea [sa], [trebuie] să nu se lenevească a se nevoi. Pentru că nu va greși [făcând aceasta].
[Și] am înțeles că este obiceiul ca diseară să vă adunați în Divan și să faceți câteva urări înaintea Domnului [țării] și după aceea să vă cereți iertare [de la el și între voi]. Și chiar dacă nu mi-a fost dat până azi să văd cu ochii mei [acest lucru], îmi place foarte mult și fericesc acest obicei. Pentru că este lucru cuvios a cere iertare de la stăpânii și de la mai-marii noștri. [Însă] nu numai în această zi, când intrăm în zilele marelui post [trebuie să ne cerem iertare], ci spun că acest lucru se cuvine să facem în toate zilele [noastre]. Căci precum greșim înaintea lui Dumnezeu în tot ceasul, așa greșim de-a pururea și înaintea mai-marilor noștri, cu cuvântul și cu fapta, cu voie și fără de voie, din știință și din neștiință, pe față și într-ascuns.
Însă luând seama la finalitatea acestui obicei [al iertării față de Domn] mă întristez foarte mult. Căci obiceiul e frumos în esența lui dar se face rău [în lăuntrul oamenilor, pentru că nu se face din inimă].
Pentru că iertarea pe care o cereți de la stăpâni nu este curată, nici cea pe care o cereți unul de la altul, ci e plină de invidie și de gelozie. E plină de răutate [pentru] că nu e [făcută] cu gând curat.
De aceea vă rog, iubiții mei, pentru preascumpul sânge al lui Hristos, pe care l-a vărsat pentru noi, păcătoșii, să vă curățiți de acelea, căci altfel veți cădea în osândă! Iar de această osândă, eu, nevrednicul și mult-păcătosul, Îl rog pe milostivul și iubitorul de oameni Dumnezeu să ne mântuiască pe toți și să ne învrednicească să petrecem sfântul post cu pace, cu sănătate, cu viață curată și cu pocăință [spăsenie] sufletească, ca să putem vedea și luminata Lui înviere [înviiare]. Amin!
[1] Postul e timpul războiului duhovnicesc.
[2] Satana.
[3] A Satanei.
[4] Nu știu la care Sfânt Grigorie face referire.
[5] Om cuvios.
[6] În ediția Ștrempel era: Ioann.
[7] Același lucru: Ioann.
[8] Idem.
[9] Vecin e folosit aici cu sensul de aproapele și nu de vecin propriu-zis.
[10] În original: Ioann.
