Da, scriem pentru România eternă

Am început ieri să citesc studiul lui Petru Caraman, Vechiul cântec popular ucrainian despre Ștefan Voievod, ediție de Ion H. Ciubotaru, Ed. Univ. Al. Ioan Cuza din Iași, 2005.

Și, în cuvântul introductiv al cărții, se amintește că, în anii negri ai comunismului, când era marginalizat, a lăsat pe un manuscris următoarele cuvinte:

„Eu nu mai scriu ca să public, precum am făcut cândva. Nu mai scriu pentru actualitate, ci pentru o vreme viitoare, când oamenii se vor trezi, în sfârșit, din nebunia furibundă, distrugătoare de valori, care-i bântuie de atâția ani de zile. Eu scriu pentru România eternă!” (p. 10).

Sunt cuvintele omului care crede în scris, care nu scrie pentru sau când s-a ivit o oportunitate ca să fie promovat.

Am sentimentul, citind aceste cuvinte, că am scris întotdeauna numai pentru România eternă. Am scris…și Părintele Dorin și eu…cu gândul la viitorime și cu sentimentul că vor veni cei care vor înțelege ceea ce am scris, în profunzimea lor.

De aceea nu mi-a plăcut niciodată să-mi prezint cărțile pe larg, să vorbesc despre ele, să-mi enumăr minuțios meritele, deși sunt foarte conștientă de ele. Însă, a le spune cuiva care nu le-a zărit, mi se pare a vorbi la pereți.

Aș fi preferat dialogul: să fiu întrebată de ce am considerat una și alta, de ce am scris într-un fel sau altul. Asta ar arăta înțelegere din partea celor ce au citit.

Și, deși nu mai trăim vremea cumplită a comunismului, degringolada morală și spirituală și amestecul valorilor cu non-valorile – desigur, din alte motive – mi se par la fel de oribile.

Parvenitismul se vede la tot pasul. Orgoliul orb și mitocan.

Dorința de a-și asuma merite infinit mai mari decât au cu adevărat, îi devoră pe mulți, mai bătrâni sau mai tineri.

Când vremurile sunt instabile, iar spiritualitatea și cultura ocupă locul 14 sau 37 al interesului public și de stat, nu e ceva de foarte mare mirare că mișună indivizii care vor să-și clădească notorietate instant sau vor să-și cimenteze una mai mică.

Însă mirarea și durerea sunt două lucruri diferite: nu ne miră foarte mult ce se întâmplă…pentru că, întrucâtva, ne așteptam…dar ne doare imens.

Și nu ne doare, în primul rând, pentru că nu suntem noi băgați în seamă – cum ni se amintește foarte des, ca argument forte, de către toți cei cu care avem dispute. Pentru că niciodată nu am cerut să fim răsplătiți direct proporțional cu cât am făcut…ci doar un minim decent al recompensei.

Ne-am dori un public concret (Părintele Dorin și cu mine), dar în lipsa lui perpetuă (perpetuată în toți acești ani, de când ne publicăm cărțile la nivel online), avem pururea în minte publicul pe care ni-l dă nădejdea în Dumnezeu. Care va fi mai devreme sau mai târziu, oricât de târziu.

De aceea am publicat (amândoi) atâtea cărți la nivel online fără a avea teama de a fi furați, devalizați de averea noastră intelectuală, pentru că am cugetat că nicio minte întreagă nu poate să judece lucrurile altfel decât s-au petrecut și nu poate să nu cunoască adevărul.

În vremuri mai vechi sau mai recente, mulți au fost minimalizați, marginalizați, batjocoriți, din cauza invidiei și a intereselor celor din apropiere.

Însă nu știu cum se face că, întotdeauna, cei care au vrut să-și afirme capacități, determinare și erudiție pe care nu le aveau, și-au găsit sau își găsesc treptat locul cuvenit în istorie. Iar cei care au fost băgați cu forța sub obroc, au ieșit până la urmă la lumină.

Cei care cred că istoria le stă le picioare…n-au citit-o deloc. Sau dacă au citit, n-au fost deloc atenți la ce-au citit.

Până în prezent am publicat o singură carte în foaie – despre Eminescu și tradiția sa literară și spirituală, românească și ortodoxă: Eminescu și literatura română veche… – și am făcut acest lucru gândindu-mă să ajungă mai repede la cei care trebuie să învețe o istorie a literaturii lor defalsificată.

Nu a ajuns, așa cum mi-am dorit eu, pentru că sunt alte interese la mijloc. Alții vor să-și aroge un rol mult mai mare decât li se cuvine în apariția acestei cărți și vor să-i denatureze sensul cu care am scris-o eu. Sens pe care nici nu l-au înțeles și nici nu îi interesează să-l înțeleagă, în intenția pe care am urmărit-o și o urmăresc eu.

Unii vor doar să-și lege numele de Eminescu…de Antim Ivireanul…de altcineva…crezând că nu o să le sesizeze nimeni niciodată ipocrizia sau limitarea gândirii.

Pentru că, nu știu cum, au înțeles de la Dante sau de la cel care l-a inspirat pe Dante (și care nu e Dumnezeu) că există notorietate și în Iad. Deși toată Scriptura cea veche și cea nouă trâmbițează că nici nume nu mai are cel care se mută la întuneric.

Eu n-am scris niciodată ca să-mi leg numele de o mare personalitate literară. Am scris pentru că – așa cum am spus-o și altă dată – am descoperit o discrepanță enormă între ce am fost învățată (în ani mulți de studii) să gândesc despre operele literare și ce cred eu despre ele sau ce gândesc și simt atunci când le citesc.

Pentru aceea am vrut să mă adâncesc în cunoașterea de sine și în cunoașterea trecutului literar.

Mă interesează întreaga istorie literară…atâta cât pot cuprinde…pentru că dacă te interesează numai o figură, oricât de mare, din istorie, și nu viața istoriei în sine, nu înțelegi resorturile interioare ale unei dezvoltări istorice, care lămuresc mult mai bine profilul unei mari personalități.

Da, am plecat de la studiul personalităților literare spre istorie…dar tocmai acest studiu acrivic al operelor te îndrumă spre a vedea mai bine istoria în toată amplitudinea ei, în lumina căreia, apoi, se conturează, cât mai aproape de evidență, figurile impunătoare.

Și da, oricât ar părea de absurd sau de inoportun, scriu și scriem…împreună cu Părintele Dorin…pentru România eternă.

Am absoluta convingere că nici nu ar mai fi fost nevoie să scriu aceste rânduri…pentru că știe Dumnezeu toate și ce face cu fiecare dintre noi.

Dreptatea o face Dumnezeu, fie că vrem, fie că nu vrem noi. Așa că nu semnalele trase de mine îmi aduc sau ne aduc dreptatea dorită.

Știu asta și nu mă aștept la altceva…

Pot să stau și să nu semnalez nimic, pentru că stau (și stăm) cu conștiința împăcată.

Pot să mă fac că nu văd că unii (tot mai mulți) ar dori să dispară platforma noastră și cărțile noastre, pentru ca cei fără inspirație și fără idei să se poate repezi (netulburați de rușine și de lege neamenințați) și să smulgă fiecare cât poate din scrierile noastre, precum sfâșie câinii prada.

Idei și scrieri care acum nu sunt bune…dat fiind faptul că autorii lor sunt „nebuni” și „proști”, „obsedați”, „mândri” și „răi”…dar dacă ar fi în lucrările altora, ar fi absolut geniale. Iar autorii niște somități, indiferent de vârstă.