Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [20]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Caracterul ortodox al filosofiei lui Cantemir este evident. Precizările sale respectă dogma și morala ortodoxă întocmai, chiar dacă sunt exprimate într-un mod mai neobișnuit.

Putem spune nu numai că Istoria ieroglifică este o poveste de viață transformată în parabolă sau fabulă, dar și că este Divanul obiectivat literar-artistic.

Opera aceasta este prima și cea mai mare și mai grăitoare dovadă a faptului – pe care eu l-am afirmat de mult, dar mi s-a atras atenția că aș greși fundamental și aproape mi s-a interzis să-l mai afirm – că metamorfoza literară și adaptarea scriiturii la stilul/ stilurile epocii nu indică deloc, în mod automat, o reconfigurare interioară substanțială a scriitorilor români și o părăsire a tradiției literare și de gândire. Adevăr valabil și pentru epocile următoare celei în care a scris Cantemir, după cum am demonstrat în cărțile noastre.

Dimpotrivă, mulți dintre scriitorii români se gândesc nu cum să o rupă cu tradiția, ci cum să prelucreze datele tradiției într-o formă stilistică nouă, fără să-i altereze conținutul/ esența.

Istoria ieroglifică e paradigmatică pentru literatura română, din acest punct de vedere, e un adevărat etalon care poate fi studiat intens și minuțios pe această latură interpretativă.

Într-un anumit sens, pionieratul le aparține lui Dosoftei (în primul rând) și Miron Costin, care au creat, să zicem așa, poezia modernă românească – o numim astfel în raport cu tiparul bizantin imnografic, care, de asemenea, a constituit o alternativă imnico-poetică până târziu. Reamintim că ucenicul Sfântului Antim, Gheorghe Radovici, opunea cântecelor de lume pe cele bisericești (în prefața Catavasierului din 1713).

Atașamentul lui Cantemir pentru tradiția ortodoxă, literară și teologică a țării sale este indubitabil. În această direcție, reținem și noi aprecierile marelui dogmatist ortodox al secolului trecut, Dumitru Stăniloae:

„Tocmai datorită acestei existențe de sine a țărilor române și unei dezvoltări a vieții mănăstirești, pe care au putut-o menține ele, și copierii bogate de manuscrise de spiritualitate ortodoxă, iar mai târziu tipăririi de cărți cu acest conținut, din care unele puteau fi trimise și la celelalte popoare ortodoxe, s-a putut menține neîncetat spiritualitatea Sfinților Părinți în acest monahism.

Aceasta, la rândul ei, a făcut ca și în creația teologică românească să se mențină linia veche patristică printr-un Neagoe Basarab, prin Varlaam, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, în vreme ce teologia greacă sau rusă au oscilat între influența catolică și cea protestantă (de exemplu, […] la ruși, între tendința catolicizantă a Școlii de la Kiev, până la Petru cel Mare, prin Teofan Procopovici, până ce, prin Dimitrie Cantemir, începe să se descopere linia ortodoxă în spiritualitate, întărită apoi prin Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicicovschi, trăitori în Moldova, unde au venit probabil după ce au aflat de monahismul acesteia prin Dimitrie Cantemir (s. n.)”^[1].

Părintele Dumitru Stăniloae se referă la lucrarea lui Cantemir, Loca obscura in Catechisi^[2], scrisă în Rusia pentru a-i corecta devierile lui Teofan Procopovici.

Însă e important de reținut afirmația sa, aceea că Dimitrie Cantemir a constituit avangarda renașterii isihaste petrecută în secolul al XVIII-lea pe pământ românesc^[3].

Familiaritatea lui Cantemir – și nu numai familiaritatea, ci intimitatea lui – cu Scriptura și cu textele patristice, cu izvoarele hagiografice și isihaste, este inechivocă nu numai în Divan, dar și în Istoria ieroglifică, după cum am văzut și vom mai avea destule prilejuri să remarcăm. În ceea ce privește ortodoxia Metafizicii, aceasta a fost apărată de Lucian Blaga^[4].

Acestea fiind zise, ne întoarcem la problema noastră, și anume la modul în care Dimitrie Cantemir compune o narațiune în versuri (am putea zice), considerată drept prima operă beletristică sau primul roman în limba română, și care este în același timp înțesată de pilde teologice și morale, de divagații care consună cu învățătura tradițională.

Aici nu e vorba numai de intertextualitate, ci și de ingenioasa combinare programatică a unui conținut arhaic cognitiv cu o formulă stilistică și literară înnoitoare.

Și insist asupra acestor aspecte pentru un motiv foarte bine determinat, acela că, în istoria și critica noastră literară, modernitatea formală a constituit argumentul „irefutabil” al schimbării de mentalitate și al diversificării opțiunilor filosofice ale scriitorilor.

De aceea, mi s-a spus să nu mai vorbesc despre legătura organică între literatura română veche și cea modernă, sub cuvânt că istoria literaturii este istoria evoluției formelor literare, în mod exclusiv, în indiferență față de substratul lor cognitiv.

Nu se ia în considerare faptul că, în condițiile unei evoluții istorice aparte, fluidul interior de simțire și gândire poate curge în forme modificate, dacă adaptarea la condițiile istorice o cere.

Iar scriitorii noștri, nu o dată, au pus vinul vechi în amfore noi, printr-o strategie intuită, părut simplă și totuși dificil de pus în practică.

Noi vrem să avem nu numai o literatură sincronă cu cea occidentală, dar și o istorie literară sincronă – care să spună aceeași poveste critică, în condițiile în care istoria noastră e alta.

Sorin Alexandrescu remarcă acest aspect, pe care majoritatea istoriilor noastre literare îl ignoră:

„De la Eminescu la Blaga și Ion Alexandru, de la Creangă la Sadoveanu și Marin Preda, numeroși scriitori români au îmbinat inovațiile estetice cu un tradiționalism ideologic.

Față de alte culturi, precum cea franceză, de exemplu, în care marile nume aparțin mai ales scriitorilor care au provocat rupturile cele mai spectaculoase cu trecutul, situația culturii române poate părea neobișnuită”^[5].

Mai mult, la noi, marii creatori sunt cei care au făcut eforul copleșitor de a crea un veșmânt stilistic cât mai desăvârșit, în acord cu exigențele epocii, dar care au un fond sufletesc și mental eminamente tradiționalist, conservator. Motiv pentru care critica noastră literară a preferat, nu de puține ori, să lucreze mai mult cu programele și teoriile literare (mult mai sincroniste) decât cu textele literare în sine.

Reafirm ceea ce spuneam și altădată: spiritele cele mai tradiționaliste sunt și cele mai creatoare și mai profund gânditoare și vizionare, ajungând cele mai moderniste ca expresie și reușind nu o dată să se așeze, prin forța ideilor, în avangarda evoluției ulterioare a lucrurilor.

E cazul și al lui Dimitrie Cantemir, despre ale cărui intuiții literare anticipative am mai vorbit și vom mai vorbi.

Revenind în sfârșit la text, după acest ocol teoretic mai lung, dar nu inutil, observăm că intriga struțocămilească se complică foarte mult.

Nu numai că Struțucămila e un hibrid nefiresc, nu numai că acest hibrid este travestit, adăugându-i-se „coarne buorești”, dar mai face și nunta cu Helge, alcătuind un cuplu demn de Frumoasa și bestia^[6]:

și precum câteodată frica vulturului
pre iepure după broască mărită,
așe voia norocului
pre Helge după Cămilă au măritat. /…/

O, dreptate sfântă,
pune-ți îndreptariul
și vedzi strâmbe
și cârjobe
lucrurile norocului,

ghibul, gâtul,
flocos pieptul,
botioase genunchele,
cătălige picioarele,
dințoasă fălcile,
ciute urechile,
puchinoși ochii,
suciți mușchii,
întinse vinele,
lăboase copitele
Cămilei,
cu suleget trupul,
cu albă pielița,
cu negri și mângâioși ochii,
cu supțiri degețelele,
cu roșioare unghișoarele,
cu molcelușe vinișoarele,
cu iscusit mijlocelul
și cu rătungior grămăgiorul
Helgii,
ce potrivire, ce asămănare
și ce alăturare
are?

O, noroc orb și surd,
o, tiran nemilostiv
și păgân fără lege,
o, giudeț strâmb și fățarnic,
pravilă strâmbă și fără canoane!

Ascultați, morților
și priviți, viilor:
Cămila cu Helge să împreună,
filul și șoarecele să cunună
și dealul cu valea să iau de mână.

Ce ureche au audzit,
ce ochiu au vădzut
sau ce gură din veci lucru ca acesta au povestit?

(Tacă, dară, pripitorile
unde cântă ursitorile,
că nici neam cu neam,
nici chip cu chip,
nici feliu cu feliu a potrivi
caută,
ce numai ce va face
și lucreadză ce-i place)^[7].

Situația acestor jelanii ieroglifice, dacă au un model popular românesc, sau, dimpotrivă, un model cult bizantin, trebuie privită cu atenție. Dreptate are și Dragoș Moldovanu, care vede doar modele culte pentru aceste plângeri. Nu este însă cu totul de ignorat nici interferența (chiar și fragmentară sau numai de tonalitate) cu bocetul popular.

---

[1] Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, Ed. Scripta, București, 1992, p. 6 apud Adriana Babeți, Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir. Strategii de lectură, Ed. Amarcord, Timișoara, 1998, p. 72.

[2] A se vedea: http://cantemir.asm.md/lucrari17.

[3] Iar Sfântul Paisie Velicicovski „nu numai că este de origine română, ci, mai mult, se înrudește cu familia Anei Bantăș, mama lui Dimitrie Cantemir”, cf. Adriana Babeți, op. cit. supra, p. 72.

[4] Cf. Idem, p. 67-68.

[5] Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Ed. Univers, București, 1998, p. 36.

[6] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Beauty_and_the_Beast.

[7] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 108-109.