Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [21]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Problema aceasta, a interferenței timpurii, în literatura noastră, cu unele modele populare, nu este la fel de simplu de soluționat ca cea care survine mai târziu, în epoca romantică și modernă.
Pentru pașoptiști, recuperarea folclorului era ideologie.
Scriitori precum Dosoftei sau Cantemir nu vor să recupereze folclorul, ca izvor de inspirație în operele lor, ci stârnesc uneori, în mod intenționat, o confuzie a formelor culte cu cele populare, pentru ca plaja de adresabilitate să fie mai largă.
Programul lor este educativ, în sens religios și moral, motiv pentru care apelează la toate resursele necesare, care să-i poată face înțeleși și de către un public mediu.
În legătură cu Dosoftei, spre exemplu, Petru Caraman ne-a oferit o lămurire pe care n-am aflat-o în altă parte. El ne spune că Dosoftei „a avut ca stimul și ca model [pentru Psaltirea în versuri] celebra traducere polonă a lui Kochanowski, pe care a imitat-o exclusiv în domeniul versificației, nu și în cel al textului (s. n.)” și că „nu există niciun metru în traducerea lui [în Psaltirea în versuri] care să nu se găsească și la Kochanowski”[1].
Prin urmare, cei care au presupus că Dosoftei a recurs la versificația folclorică, s-au înșelat. Și cu toate acestea, nu s-au înșelat întru totul:
„Aceasta ar putea face să se creadă că versurile traducerii lui Dosoftei nu au nimic comun cu metrica populară românească. Și totuși nu este așa. Căci dacă gustul estetic al mitropolitului Moldovei a selectat [de la Kochanowski] în mod special octosilabul, dodecasilabul și hexasilabul – ceea ce a avut drept rezultat că aproape jumătate din cartea psalmilor a fost transpusă în aceste metre – este tocmai pentru că el, în calitatea sa de român, le-a simțit instinctiv ca pe ceva foarte cunoscut și foarte familiar”[2].
Dosoftei a făcut uz de această confuzie nu numai în ceea ce privește metrica, ci și atunci când a introdus o teologie dogmatică foarte grea și profundă în imagini care au putut fi ușor catalogate drept populare[3].
Asimilarea ulterioară, în lirica populară, a unor versuri dosofteiene, demonstrează că intuiția poetului-ierarh a fost fără greș.
Și, deși situația nu este perfect identică, cred că putem face cu ușurință o analogie cu intențiile literare ale lui Dimitrie Cantemir.
Ca și Dosoftei, cu puțină vreme înaintea lui, Cantemir se străduiește să educe, din punct de vedere moral și literar.
Și, de asemenea, nu știm dacă cel care a presupus (parcă E. Papu) că Istoria ieroglifică ar fi putut circula, în Moldova, sub formă manuscrisă, dar fără scara deconspirantă, s-a hazardat sau nu, dar credem că este evident faptul că autorul nu ar fi depus un efort atât de costisitor pentru a concepe această capodoperă, dacă nu ar fi avut intenția să o și tipărească.
Așadar, comparativ cu romanticii, care foloseau literatura populară ca izvor din care să învețe și să-și însușească simțirea și sensibilitatea poporului – de care, cu adevărat, unii dintre scriitorii pașoptiști stăteau cam departe –, Dosoftei și Cantemir își asumă mai degrabă rolul de dascăli și de modelatori ai conștiințelor. Deși se poate argumenta că, până la urmă, și romanticii ținteau același scop.
Cert este faptul că Dimitrie Cantemir a scris această Istorie pentru ceea ce a simțit el că este gustul și mentalitatea curentă a timpului său, cunoscând orizontul de așteptare și totodată aproximând cât de mult acest orizont s-ar putea lărgi și modela.
Aceasta este explicația noastră pentru ceea ce par a fi incursiuni repetate ale autorului în domeniul modelelor populare.
Astfel încât, tiparele culte (chiar foarte vechi și sofisticate) și cele populare ajung să conviețuiască și chiar să se combine în scriitura cantemireană, așa cum se întâmplase și în poezia psalmilor dosofteieni.
Însă și această tactică literară ține de reflexele unei metodologii foarte vechi…dar nu mai intrăm în amănunte.
O ingenioasă ilustrare a acestor procedee ar putea-o constitui și pasajele următoare, în care nuntașii, care seamănă foarte mult cu cei din Călin (file din poveste)[4], devin menestreli care rostesc o „orație de nuntă”[5] cam ciudată, în genul lui Ion Barbu:
Norocul, dară, într-acesta chip
pre Helge după Cămilă aședzind,
țințarii cu fluiere,
grierii cu surle,
albinele cu cimpoi
cântec de nuntă cântând,
mușițele în aer
și furnicile pre pământ
mari și lungi danțuri râdicară,
iară broaștele toate împreună
cu broatecii din gură
cântec ca acesta
în verșuri tocmit cânta:
Prundul Evfratului mărgăritariu naște,
Cămila din iarbă cele scumpe paște.
Mâna Afroditii cunună împletește,
Evfratul Evropii nou lucru scornește.
Din cele cu soldzi Helgile ivește.
Norocul ce va toate biruiește.
Cununa împletită norocul o tinde,
Capul fără crieri cu mâna o prinde.
O, Helge fecioară, frumoasă nevastă,
Nevastă ficioară, ficioară nevastă,
Cămila să ragă, tâlcul nu-nțăleagă.
Margă la Athina ce ieste s-aleagă.
Ficioară nevastă, nevastă ficioară,
Peste șese vremi roada să-i coboară,
Fulgerul, fierul, focul mistuiască.
Patul nevăpsit nu să mai slăvască.
Acest cântec „în verșuri tocmit” este primul exemplu de poezie ermetică din literatura noastră.
Nicolae Iorga considera că „romancierul istoric al altor vremuri”, Cantemir adică, „desigur că a inspirat pe Eminescu pentru fermecătoarea nuntă de gâze din Călin”[6].
Iorga știa că Istoria ieroglifică a fost scrisă „în cursul anului 1705”[7] și a fost tipărită prima dată „în ortografia lui Laurian și Massimu, de Academia Română la 1883”[8].
Iar Eminescu publicase poemul său în 1876. Să fi pierdut Iorga din vedere cronologia faptelor? Să fi avut totuși în minte vreo posibilitate ca poetul să fi cunoscut această operă? Observația pe care a făcut-o marele istoric a fost reținută și de Perpessicius, care nu se grăbește să-l dezmintă[9].
De altfel, după Ilarie Chendi, Iorga a fost primul care a atras atenția și asupra cunoștințelor vaste ale lui Eminescu în materie de literatură veche și asupra pasiunii cu care s-a aplecat poetul să studieze cărțile vechi[10].
În legătură cu versurile compuse de Cantemir, E. Țarălungă observa că,
„în virtutea ideii că cititorul trebuie educat, Cantemir ajunge până la alexandrini. […] Alexandrinii nu sunt perfecți, versurile de 11, 12, 13 silabe alternează, accentele nu cad uniform, cezura nu e totdeauna respectată. S-ar putea ca autorul să fi avut în minte o anume melodie pentru aceste versuri […].
Totuși efortul lui Cantemir a fost considerabil, cu atât mai mult cu cât e primul de acest fel pe care-l știm în istoria literaturii române.
Două lucruri sunt respectate cu sfințenie: rima împerecheată […] și accentul pe penultima silabă a versului.
Cea de-a doua poezie scrisă de Cantemir în Istoria ieroglifică e alcătuită exact după aceleași canoane ca și prima, versuri de 11 sau 12 silabe, rimă împerecheată”[11].
Mai toate poeziile incluse de autor în Istoria sa – cu excepția celei care a plecat de la versurile lui Costin, pe care am citat-o mai devreme – sunt ermetice. Ne intrigă această opțiune a lui Cantemir și – așa cum spuneam și altădată – nu credem că Ion Barbu nu și-a încurcat privirea în ele.
[1] Petru Caraman, Vechiul cântec popular ucrainean despre Ștefan Voievod și problemele lingvistico-etnografice aferente, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Ion. H. Ciubotaru, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005, p. 305.
[2] Ibidem.
[3] A se vedea ce am spus aici:
[4] A se vedea ultima parte a poemului de aici:
http://ro.wikisource.org/wiki/C%C4%83lin.
[5] Ecaterina Țarălungă, Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 251.
[6] N. Iorga, Istoria literaturii romăneşti, vol. II, ediția a 2-a, Ed. Librăriei Pavel Suru, București, 1926, p. 403.
[7] Idem, p. 422.
[8] Ibidem, nota 4.
[9] A de vedea M. Eminescu, Opere, I, ed. Perpessicius, op. cit., p. 424.
[10] A se vedea:
http://www.teologiepentruazi.ro/2012/09/25/o-conferinta-a-lui-iorga/.
[11] Ecaterina Țarălungă, Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 251-252.