Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [22]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Cantemir ne lămurește, iar editorii cărții precizează, de asemenea, într-o notă de subsol, că
„Broaștele și broateci sunt țiganii alăutari și cobzari. Aceștea lăcuiesc în Broșteni. În vremea lui Cantemir, în satul Broșteni (de lângă Iași) era un centru vestit al țiganilor lăutari”[1].
Numai că este mai mult decât improbabil ca țiganii lăutari din Broșteni să fi cântat în…alexandrini.
În aceste condiții, telosul stabilit de Cantemir îi precede celui invocat de Budai-Deleanu, care încerca să schimbe gustul de poezie românească, reorientându-l de la cântecele de frunză-verde spre poezia cultă.
Săvârșindu-se deci și nunta aceasta, adunarea ia sfârșit prin „cazaniia Papagaii”[2], cea cu „rost de bun ritor”[3], care adoarme judecata mulțimilor:
(căci la materiile groase focul,
iară la inimile proaste
limba bine vorovitoare
mult poate). /…/
Unii, ca cum încă mai denainte
de mângâioase voroavele ei
spre somn furați
și în chiteala socotelelor afundați
ar fi fost,
ca de somn sau de vin amețiți ar fi fost,
spre ce întâi să înceapă
și ce mai înainte
din cele multe audzite
să pomenească
și din pomenire în cuvinte să alcătuiască,
ca uluiții sta
și ca somnoroșii, ni pe frunte, ni pe piept să scărpina
(că voroava dulce și ales plăcută
inimii bucurie,
iară ochilor dormitare pricinește).
Comedie ca aceasta
și buiguire într-acesta chip
din gura Papagaii în mințile tuturor dihaniilor
răvărsindu-să,
ca cum și cu trupurile și cu sufletele amurțiți
și amuțiți ar fi fost,
prin câtăva vreme între dânsele
mare tăcere să făcu,
și una într-ochii alțiia
ascuțit și neclătit căutând,
ce ar fi mai de vorovit
și ce ar fi mai de pomenit,
ca cum a să domiri n-ar putea,
ce una pre altă să înceapă,
ca ce din rostul ei ar audzi
și ea aceia să grăiască,
sta cu gura căscată…[4].
Anticipându-l de data aceasta pe Caragiale, Cantemir vorbește despre discursul politic care adoarme, care încurcă judecata celor fără de judecată.
Cantemir utilizează, aici, termenul comedie, cu evidentă nuanță peiorativă, ironică: „Comedie ca aceasta/ și buiguire într-acesta chip”.
Și astfel teatrul adunării se schimbă în comedie.
De fapt, chiar în pledoaria Papagaiei recunoaștem câteva elemente pe care le vom întâlni mai târziu în piesele lui Caragiale.
Astfel, prin repetarea verbului „zic”, în discursul lui Farfuridi, s-ar părea chiar că I. L. Caragiale pastișează un tipar retoric cu vechime respectabilă:
Aședară, începutul voroavii apucând,
macar că dintr-al mieu rost,
însă dintr-înemile
a toată frățasca adunare dzic.
Adunarea aceasta, o, cinstiților
dintr-îmbe părțile adunați frați,
adunarea aceasta, dzic…[5] etc.
Asemenea, Papagaia cere „puțintică îngăduitoare voie”[6], care ne amintește de cunoscuta expresie a lui Trahanache („ai puțintică răbdare”), prin care solicita atenția, în ciuda rătăcirii sale în cuvinte – deși aceasta, la Cantemir, nu devine un tic verbal.
Discursul Papagaiei reia problema adunării și a posibilității unirii/ omoniei, în ce măsură este firească și nu duce la nașterea de hibrizi în afara firii.
Începutul ritorisirii sale este astfel:
Vestit și tuturor
știut cuvânt ieste, o, priietinilor,
(că învoința [învoirea] sufletelor
și unirea inimilor
lucrurile din mici, mari le crește.
Iară neînvoința și neunirea lor,
din cât de mari,
mici și cât de curând le răzsipește)
(că precum o sănătate
în multe mădulare a trupului,
așe o omenie
și o unire
în multe năroade ieste,
carile un stătătoriu
și stăruitoriu
a politiii stat fac).
Împotrivă aceasta
a să înțelege poate, adecă
(că precum o boală
și o fierbinteală
cât de puțin în trup
sau o durere cât de mică
într-un mădulariu
tot trupul spre neaședzare
și pătimire aduce,
așe neunire în politie
și neînvoința în cetate,
ciuma și lângoarea cea mai rea
și troahna cea mai lipicioasă[7]
ieste).
(Căruia lucru,
cea mai de pre urmă
a tot statul
răzsipă și a tot sfatul
cea de năpraznă
prăpădenie ieste)[8].
Începutul este un îndemn la unitate care se vrea elocvent și de bun simț, în care observăm aceeași concepție organicistă asupra alcătuirii politice, a scriitorilor noștri vechi.
Statul trebuie să funcționeze ca un organism întreg și sănătos, iar dezbinarea este un virus care îl îmbolnăvește și îl duce până la urmă, la pieire.
Este o concepție, așadar, pe care, exprimată sub alte forme, o întâlnim și la vechii noștri cronicari, iar mai târziu la Eminescu.
Papagaia își asumă, în mod demagogic, rolul de vizionar, care poate anticipa, doar prin adulmecarea minții, adică prin forța cugetării sale, cele ce se vor întâmpla:
De care lucru, între muritori
de ieste vreo simțire
peste simțire
și vreun lucru firesc peste fire,
și eu mai proroc a mă face
și cele în urmă viitoare
mai înainte a le povesti
și până a nu fi,
a le vesti
mai voi îndrăzni
(că ce ieste adulmăcarea minții
sau carea ieste icoana înțelepciunii,
fără numai celea ce ochiul trupului
cu ochiul sufletului
să li vadză
și în cele cu prepus viitoare
fără prepus
în bine și în rău următoare
iscusit și frumos să le aleagă).
A proroci dară voi îndrăzni,
dzic
(de vreme ce din răsărite dzua
și de pre începute fapta
să cunoaște),
în care chip și numirea adunării aceștiia
în curândă vreme supt unirea
a toată inima
și învoința a tot sufletul
a videa
și după nume lucrul
și sfârșitul a ieși
și a să plini
fără prepus nedejduiesc…[9]
Observăm că Dimitrie Cantemir (re)construiește și pune în seama unor personaje, cu care se află în divergență de opinii, o retorică foarte elaborată – în care introduce și judecăți corecte sau de bun simț –, după cum, în Divanul său, autorul atribuia Lumii, cu a cărei perspectivă se afla în dispută Înțeleptul (un alt avatar al său, ca și Inorogul), un discurs foarte bine articulat și seducător din punct de vedere stilistic.
Avem, în această situație, încă o dovadă a faptului că cei care au crezut că autorul a pactizat (cumva, în ascuns, sau într-un final) cu filosofia hedonistă exhibată de Lume (teză care face istorie), s-au înșelat asupra acestui aspect.
În Istoria ieroglifică avem nenumărate discursuri puse pe seama unor personaje cu care autorul polemizează, dar pe care nu le lipsește cu totul, din această cauză, de justețea sau de finețea observațiilor, chiar dacă asemenea observații sunt introduse într-o cuvântare a cărei emisie nu urmărește, în definitiv, un scop pozitiv.
Remarcăm și că „din răsărite dzua/ și de pre începute fapta/ să cunoaște” pare a se înrudi expresiv cu binecunoscuta zicală: ziua bună se cunoaște de dimineață.
Amândouă sentințele s-au născut însă din același izvor biblic – și cităm din nou Biblia de la 1688:
„Iară El [Iisus] răspunzând zise lor: Făcându-să sară, ziceți: „Senin e, că să rușaște ceriul”. Și demineața: „Astăzi vreame turbure, că să rușaște ceriul posomorându-să”. Fățarnicilor, fața ceriului știț[i] a o alege, iară seamnele vremilor nu puteți?” (Mt. 16, 2-3).
Papagaia își netezește calea discursului printr-o captatio benevolentiae („proimiul voroavei”[10]) presărat de autor cu invenții lingvistico-poetice și cu jocuri de cuvinte care l-au impresionat și inspirat pe Nichita Stănescu:
Și așe, bune semne
de bună nedejde să arată
ca nici lucrul început fără socoteală,
nici prorociia mea la sminteală
să iasă,
ce cu bună samă dzilele de fier
în veacul de aur vor să să priminească
și toată calea grundzăroasă [zgrunțuroasă]
și ciulinoasă
în netedă și bătută să să istovască. /…/
și așe, piciorul cât de dropicos [greoi]
și pasul cât de tremuros
în ceva a să zăticni [împiedica]
și a să poticni
nu va avea. /…/
ca într-acesta chip toată răceala,
carea înghețare aduce,
și toată fierbinteala,
carea dogoreală
și pârjol în tot trupul politiii noastre pricinește,
în stâmpărarea
și temperamentul cel de sănătate
și de viață izvorâtoriu
ieste aședzind,
priietinilor megieși nesăvârșită de laudă
materiie să dăm.
Iară nepriietinilor pre budze
în veci de nedespecetluit
pecete să pecetluim…[11].
Și doar puțin mai departe va scrie, iarăși, despre „a putincioșilor mâna lungă și ochiul neoprit”, cât și despre cel care este „scămos la minte/ și strămțos [strâmt] la cuvinte” [12].
[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 109, n. 3.
[2] Idem, p. 118.
[3] Idem, p. 110.
[4] Idem, p. 110, 117-118.
[5] Idem, p. 111.
[6] Idem, p. 112.
[7] Troahnă lipicioasă = boală contagioasă.
[8] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 110-111.
[9] Idem, p. 111.
[10] Idem, p. 113.
[11] Idem, p. 112.
[12] Idem, p. 114.