Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a.

***

Capitolul II

4. Dar lumina luminează în întuneric și întunericul [tenebrae] pe ea nu a cuprins-o [non comprehenderunt]. Însă întunericul înseamnă mințile proaste ale oamenilor, desfigurate de lăcomie și întunecate de necredință.

Pentru ca să-i vindece și să-i însănătoșească pe aceștia, [de aceea] Cuvântul S-a făcut trup și a locuit între noi, [Cel] prin Care toate s-au făcut (In. 1, 1-14).

Deci luminarea [minții] [illuminatio] este împărtășirea noastră de Cuvânt[ul lui Dumnezeu], adică de acea Viață care este lumina oamenilor.

Pentru această împărtășire eram cu totul nevrednici și neputincioși, din cauza necurăției păcatelor. Prin urmare, trebuia să fim curățiți.

Mai mult, curățirea celor nedrepți și mândri este una [singură]: sângele Dreptului și smerenia lui Dumnezeu [humilitas Dei].

Ca să contemplăm pe Dumnezeu, [adică] ceea ce nu suntem prin fire, a trebuit să ne curățim prin El, [Care S-a] făcut ceea ce suntem noi prin fire și ceea ce nu suntem prin păcat.

Căci noi nu suntem Dumnezeu prin fire, [ci] noi suntem oameni prin natura [noastră], [iar] prin păcat nu suntem drepți. Și, astfel, Dumnezeu făcut om drept [homo justus], a mijlocit la Dumnezeu pentru omul păcătos. Căci nu se măsoară/ nu se potrivește păcătosul cu dreptul, ci om cu om se măsoară/ se potrivește.

Adăugând/ unind deci asemănării noastre umanitatea Sa, a șters neasemănarea [cu Dumnezeu a] nedreptății noastre. Și făcându-se părtaș firii noastre muritoare [mortalitatis nostrae], ne-a făcut pe noi părtași dumnezeirii Sale.

Căci moartea păcătosului, venită, după dreptate, din necesitatea osândirii [păcatului], a fost înlăturată prin moartea Celui Drept, venită din bunăvoința milostivirii [ex misericordiae voluntate] [Lui]. Din moment ce [moartea] Lui singură s-a măsurat/ s-a potrivit pentru [moartea] noastră îndoită[1].

Adică această asemănare sau unire sau înțelegere sau armonie [congruentia, sive convenientia, vel concinentia, vel consonantia] sau, dacă astfel este mai ușor de zis, ceea ce este unul pentru doi [quod unum est ad duo], în orice uniune, sau, dacă se poate spune mai bine, [această] aducere împreună/ cooptare [coaptatione] a creaturii, valorează cel mai mult.

armonianDar nu este acum locul [aici] ca să arătăm cât de mult înseamnă armonia dintre simplu și îndoit [consonantia simpli ad dupium][2], care se regăsește în noi în cel mai înalt grad [maxima], și astfel este așezată în noi în mod firesc. Desigur, de către cine, dacă nu de către Cel care ne-a creat?

Încât nici cei ignoranți/ needucați să nu poată să nu o simtă pe ea, fie că ei cântă, fie că îi ascultă pe alții.

Prin aceasta adică, vocile înalte și cele grave se armonizează [concordant], astfel încât oricine e în disonanță cu aceasta ofensează foarte mult nu numai știința [muzicală], în care cei mai mulți sunt necunoscători, ci chiar simțul auzului nostru.

Dar pentru ca să fie demonstrată aceasta, este nevoie de elaborarea unei predici lungi. Dar cel ce știe [să cânte] poate să o demonstreze de la el chiar urechii înseși, cu un intrument obișnuit [in regulari monochordo].

 *

Capitolul III

5. Cu adevărat, ceea ce rămâne în prezent, pe cât dă Dumnezeu, este să se spună detaliat în ce fel simplul/ simplitatea [simplum] Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos se armonizează cu îndoitul nostru/ dualitatea noastră [duplo nostro] și în ce mod cântă împreună spre mântuire[a noastră].

Cu siguranță, noi eram morți și cu sufletul și cu trupul – ceea ce niciun creștin nu pune la îndoială. Cu sufletul: din cauza păcatului. Cu trupul: din cauza pedepsei păcatului; și prin aceasta [eram morți] și cu trupul [tot] din cauza păcatului.

Dar oricare dintre lucrurile noastre – adică și sufletul [, cât] și trupul –, avea nevoie de doctorie și de înviere [medicina et ressurectione], ca să se reînnoiască spre bine [in melius renovaretur] ceea ce era schimbat în rău [deterius commutatum].

Însă moartea sufletului este necredința/ impietatea [impietas]. Iar moartea trupului, stricăciunea [corruptibilitas] prin care este făcut și sufletul să plece din trup.

Deci precum sufletul [moare când] e părăsit de Dumnezeu, așa și trupul moare când îl părăsește sufletul.

De unde [urmează că] aceea [moartea sufletului] se face prostește[3], [iar] aceasta [moartea trupului] în agonie.

Deci sufletul este înviat prin pocăință [per poenitentiam], iar în trupul încă muritor, reînnoirea vieții se începe de la credință, prin care [omul] se încrede „în Cel care îndreptează pe cel necredincios” (Rom. 4, 5). [Iar] omul interior se înnoiește din ce în ce mai mult, prin obiceiuri bune, este crescut și reîntărit din zi în zi (cf. II Cor. 4, 16).

Trupul [este] cu adevărat ca omul dinafară/ exterior [homo exterior]: cu cât mai mult durează această viață, cu atât mai mult se strică tot mai tare, fie datorită vârstei, fie prin boală, fie prin diferite suferințe, până când vine la cele de pe urmă [ad ultimam], care de către toți se cheamă: moarte.

Iar învierea lui [a trupului] este amânată pentru sfârșit[ul lumii], când și însăși îndreptarea noastră [justificatio nostra] se va împlini într-un mod inefabil.

Căci atunci „vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea pe El precum este” (I In. 3, 2).

Acum însă, până când trupul care se strică îngreuiază sufletul (cf. Înț. lui Sol. 9, 15) și toată viața omenească pe pământ este ispită [tentatio] (cf. Iov 7, 1)[4], nu se îndreptează înaintea Lui niciun [om] trăitor [pe pământ] (Ps. 142, 2), în comparație cu dreptatea întru care vom fi făcuți asemenea Îngerilor și slavei [dumnezeiești] care se va arăta în noi.

De ce însă să amintesc mai multe dovezi despre diferența dintre moartea sufletului și moartea trupului, când [Însuși] Domnul, într-o sentință evanghelică [sententia evangelica], a lăsat oricui să discearnă cu ușurință fiecare moarte, [acolo] unde a zis: „Lăsați morții să-și îngroape morții lor” (Mt. 8, 22)?

Adică era îngropat trupul mort, dar a vrut a se înțelege că cei care îl îngropau [sepultores], prin răutatea necredinței [per infidelitatis impietatem] [erau] morți în sufletul [lor].

Unii ca aceștia se ridică/ înviază când se spune: „Ridică-te, cel ce dormi, și înviază din morți, și te va lumina Hristos” (Efes. 5, 14).

Dar Apostolul detestă o anumită moarte, zicând despre văduvă: „care deci își petrece timpul în desfătări [in delici], este moartă [încă] trăind” [I Tim. 5, 6].


[1] A sufletului și a trupului.

[2] Sufletul nostru este simplu, dar natura noastră umană este îndoită/ duală: materială și spirituală.

[3] Din prostia și nepăsarea omului față de viața sa veșnică.

[4] În VUL: „militia est vita hominis super terram et sicut dies mercennarii dies eius” („[ca un] serviciu militar este viața omului pe pământ și precum zilele muncitorilor/ celor angajați [sunt] zilele lui”).

Did you like this? Share it: