Predică la Duminica a 18-a după Rusalii [2014]

pescuirea minunataSfânta Icoană e preluată de aici[1].

Iubiții mei,

Căutăm cu toții noutatea, lucrul pe care nu îl știm, pentru că suntem avizi să cunoaștem tot mai mult. Iar cine ne promite o cunoaștere nouă e pe placul nostru, pentru că îl considerăm drept un om erudit și bine informat. Pentru că numai cineva care are cunoștințe profunde și vaste caută în același timp, cu nesaț, noutățile editoriale, noutățile științifice, dorește să știe cum trăiesc oamenii, ce au mai descoperit, spre ce ne îndreptăm.

Și noutatea e o nevoie ontologică!…

Însă noutatea nu e numai o realitate a prezentului ci și a trecutului.

Trecutul lumii, pentru un ortodox, e tot la fel de important ca și prezentul. Pentru că întreaga slujire a Bisericii prezintă o noutate plină de trecut, o noutate actualizată.

Noi trăim trecutul ca prezent la fiecare slujbă, pentru că fiecare slujbă ne vorbește tainic și îndumnezeitor despre prezența reală a lui Dumnezeu în viața istoriei. Despre ce a făcut El pentru noi. Despre ce cere El de la noi. Despre cum ne ajută El să ne împlinim în viața cu El, în viața de sfințenie.

Iar pentru mine a cunoaște trecutul Bisericii e totuna cu a mă împlini. Cu a mă simți întreg. Pentru că cunoașterea teologică și istorică a vieții Bisericii e punctul central al cunoașterii mele existențiale.

Toate cunoștințele mele, pe care le am și pe care le dobândesc zilnic, sunt în jurul cunoașterii și al experienței mele mistice. Că citesc o carte de cercetare științifică, un roman, o poezie, o știre, că văd un film sau că ascult o melodie, totul e înțeles din centrul vieții mele cu Dumnezeu spre în afară.

Modul în care traduc ceea ce înțeleg sau modul în care creditez o anume afirmație ține de modul în care mă raportez la Dumnezeu.

Dumnezeu este pentru mine cunoașterea primă și ultimă. Tocmai de aceea în viața mea contează cunoașterea revelațiilor Sale, adică cunoașterea conținutului extatic și duhovnicesc pe care El l-a descoperit Sfinților Bisericii Sale.

Iar Scriptura și cărțile Sfinților și viețile lor sunt cuvintele vii ale lui Dumnezeu pentru Biserica Lui, sunt noutatea copleșitoare a lui Dumnezeu pentru noi.

De aceea, a căuta noutatea lui Dumnezeu – adevărata noutate de care suntem avizi – înseamnă a pătrunde tot mai adânc în biblioteca dumnezeiască a Bisericii. În arhiva ei de cărți și de evenimente soteriologice. A pătrunde cu întreaga noastră ființă în modul ei de înțelegere.

Și care e modul de înțelegere al revelației dumnezeiești? Curăția!

Trebuie să ne curățim întreaga ființă de înțelegeri și de simțiri păcătoase, de patimi, de patimile de tot felul, pentru ca să putem înțelege tot mai mult, pe măsura noastră, ce scrie în cărți. Ce ne luminează Dumnezeu. Ce ne descoperă El.

Pentru că, pe măsura curăției noastre interioare e și măsura cunoașterii noastre teologice și existențiale.

Nu e de ajuns să vrem să cunoaștem! Ci cunoaștem pe măsură ce ne curățim de patimi, pe măsură ce renunțăm la centrarea pe noi pentru a fi absorbiți cu totul de voia și de iubirea lui Dumnezeu. Și cel care se leapădă de sine în mod real, cel care crește în curăție și în sfințenie se cunoaște prin aceea că înțelege, iubește și se împlinește prin cuvintele lui Dumnezeu și prin slava Lui.

Pentru că el își găsește mereu plăcerea și împlinirea în cuvintele lui Dumnezeu și cuvintele Lui au rezonanțe abisale în persoana lui. Ele nu sunt doar cuvinte…ci fapte dumnezeiești, o întindere a mânii Lui celei preaputernice, care îl ridică la viața veșnică.

Pentru că cuvintele Lui sunt ocean necuprins și ochiul tău le vede, le înțelege și se bucură în ele pe cât de curat este.

pescuire 1Domnul i s-a adresat lui Simon la Lc. 5, 4, lui Simon Petru și folosind un imperativ la persoana a doua singular s-a referit la vasul de pescuit. Cu sensul: „Du vasul/ ambarcațiunea în mijlocul apei!”.

pescuire 2Pentru că peștii prinși sunt o imagine factuală a ceea ce se petrece cu noi când ne îmbogățim în viața duhovnicească: ne umplem de multe înțelegeri dumnezeiești, de multe luminări dumnezeiești, de vederi dumnezeiești, de descoperiri din partea lui Dumnezeu. Căci El ni Se descoperă pe Sine în iubirea noastră pentru El. Dumnezeu ne ajută să pășim cu curaj pe calea curăției și a cunoașterii Lui, dacă vede că aceasta este împlinirea noastră.

De aceea, trecutul cuvintelor Lui, cuvintele Lui spuse în întreaga istorie a umanității, e noutatea care ne umple de viață veșnică. În această noutate noi ne bucurăm în fiecare zi. Datorită ei credem în mântuirea oamenilor, pentru că noutatea noastră este ontologică, nu e doar cunoaștere intelectuală ci o cunoaștere holistică, prin toată ființa noastră.

În mintea, în inima, în simțurile și în întreaga noastră ființă e cunoașterea lui Dumnezeu. Pentru că tot ceea ce cunoaștem despre El este de la El și cuvintele Lui sunt pline de slava Lui care ne inundă. Căci noi citim cuvintele Lui, pe care le credem și crezând în ele ne umplem de viața Lui și de curăția Lui și de dorirea Lui și de frumusețea Lui.

De aceea orice rugăciune și slujbă a noastră e o bucurie în slava lui Dumnezeu, pentru că cunoașterea Lui este totodată viața Lui. Și nimeni nu ne mai dăruie, la un loc, cunoașterea și viața lui așa cum o face Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu doar ne făgăduiește viața veșnică, ci El ne-o și dăruie, încă de acum, în măsura în care credem în El și împlinim poruncile Lui.

Evanghelia de azi e mărturisirea, pe scurt, a modului în care s-au convertit Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan [v. 10], în care au fost chemați la apostolat [Ibidem] și I-au urmat Lui [v. 11].

Și vedem că Domnul i-a convins în mijlocul preocupărilor lor cotidiene.

pescuire 3Cu siguranță și Iacov și Ioan au simțit la fel. Tocmai de aceea I-au urmat Lui.

Pentru că au înțeles că vietățile mării I se supun. Și cui I se supune marea, Aceluia I se supun toate, pentru că este Făcătorul a toate.

Mai pe scurt: Domnul i-a convertit la locul de muncă. Cu dovezi pe măsura lor. Le-a vorbit prin fapte și prin cuvânt. Le-a vorbit cu putere dumnezeiască.

De aceea, nu e de ajuns doar să vestim cuvintele lui Dumnezeu ci trebuie, totodată, să împlinim poruncile Lui. Să fim plini de poruncile Lui și de slava Lui. Adică să fim oameni plini de noutatea lui Dumnezeu, plini de sfințenie, plini de frumusețe veșnică.

pescuire 4Așadar, iubiții mei, la sfârșitul lui septembrie suntem chemați de Domnul să pescuim în apele adânci ale cunoașterii și ale iubirii Lui!

Suntem chemați să nu mai stăm la mal, să nu mai amânăm în continuu curățirea noastră de patimi, ci să ne aruncăm în marea împlinirii voii lui Dumnezeu, cu credință, cu nădejde și cu dragoste în mila Lui.

Pentru că suntem chemați să pescuim virtuți dumnezeiești, suntem chemați să pescuim fapte sfinte, suntem chemați să ne pescuim asemănarea noastră cu Dumnezeu, care îi face și pe alții să dorească viața veșnică cu El.

Însă vom fi vestitori ai Lui cu adevărat nu doar dacă ne autoproclamăm credincioși ci dacă El ne cunoaște pe noi și ne luminează continuu să îi ajutăm și pe alții.

Să ne facem mreje cu mulți pești! Adică să fim oamenii multor virtuți.

Să cuprindem în noi poruncile lui Dumnezeu pentru ca să îi cuprindem, tot mai mult, și pe oameni. Pentru că oamenii devin tot mai taine, frumuseți tot mai mari, pe măsură ce noi ne umplem de tainele cele multe ale lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul bun și în toată milostivirea! Amin.


[1] A se vedea:

http://jcfllondon.files.wordpress.com/2012/08/ducinaltum.jpeg.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [22]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Cantemir ne lămurește, iar editorii cărții precizează, de asemenea, într-o notă de subsol, că

Broaștele și broateci sunt țiganii alăutari și cobzari. Aceștea lăcuiesc în Broșteni. În vremea lui Cantemir, în satul Broșteni (de lângă Iași) era un centru vestit al țiganilor lăutari”[1].

Numai că este mai mult decât improbabil ca țiganii lăutari din Broșteni să fi cântat în…alexandrini.

În aceste condiții, telosul stabilit de Cantemir îi precede celui invocat de Budai-Deleanu, care încerca să schimbe gustul de poezie românească, reorientându-l de la cântecele de frunză-verde spre poezia cultă.

Săvârșindu-se deci și nunta aceasta, adunarea ia sfârșit prin „cazaniia Papagaii”[2], cea cu „rost de bun ritor”[3], care adoarme judecata mulțimilor:

(căci la materiile groase focul,
iară la inimile proaste
limba bine vorovitoare
mult poate). /…/

Unii, ca cum încă mai denainte
de mângâioase voroavele ei
spre somn furați
și în chiteala socotelelor afundați
ar fi fost,
ca de somn sau de vin amețiți ar fi fost,
spre ce întâi să înceapă
și ce mai înainte
din cele multe audzite
să pomenească
și din pomenire în cuvinte să alcătuiască,
ca uluiții sta
și ca somnoroșii, ni pe frunte, ni pe piept să scărpina

(că voroava dulce și ales plăcută
inimii bucurie,
iară ochilor dormitare pricinește).

Comedie ca aceasta
și buiguire într-acesta chip
din gura Papagaii în mințile tuturor dihaniilor
răvărsindu-să,
ca cum și cu trupurile și cu sufletele amurțiți
și amuțiți ar fi fost,
prin câtăva vreme între dânsele
mare tăcere să făcu,
și una într-ochii alțiia
ascuțit și neclătit căutând,
ce ar fi mai de vorovit
și ce ar fi mai de pomenit,
ca cum a să domiri n-ar putea,
ce una pre altă să înceapă,
ca ce din rostul ei ar audzi
și ea aceia să grăiască,
sta cu gura căscată…[4].

Anticipându-l de data aceasta pe Caragiale, Cantemir vorbește despre discursul politic care adoarme, care încurcă judecata celor fără de judecată.

Cantemir utilizează, aici, termenul comedie, cu evidentă nuanță peiorativă, ironică: „Comedie ca aceasta/ și buiguire într-acesta chip”.

Și astfel teatrul adunării se schimbă în comedie.

De fapt, chiar în pledoaria Papagaiei recunoaștem câteva elemente pe care le vom întâlni mai târziu în piesele lui Caragiale.

Astfel, prin repetarea verbului „zic”, în discursul lui Farfuridi, s-ar părea chiar că I. L. Caragiale pastișează un tipar retoric cu vechime respectabilă:

Aședară, începutul voroavii apucând,
macar că dintr-al mieu rost,
însă dintr-înemile
a toată frățasca adunare dzic.
Adunarea aceasta, o, cinstiților
dintr-îmbe părțile adunați frați,
adunarea aceasta, dzic[5] etc.

Asemenea, Papagaia cere „puțintică îngăduitoare voie”[6], care ne amintește de cunoscuta expresie a lui Trahanache („ai puțintică răbdare”), prin care solicita atenția, în ciuda rătăcirii sale în cuvinte – deși aceasta, la Cantemir, nu devine un tic verbal.

Discursul Papagaiei reia problema adunării și a posibilității unirii/ omoniei, în ce măsură este firească și nu duce la nașterea de hibrizi în afara firii.

Începutul ritorisirii sale este astfel:

Vestit și tuturor
știut cuvânt ieste, o, priietinilor,
(că învoința [învoirea] sufletelor
și unirea inimilor
lucrurile din mici, mari le crește.
Iară neînvoința și neunirea lor,
din cât de mari,
mici și cât de curând le răzsipește)

(că precum o sănătate
în multe mădulare a trupului,
așe o omenie
și o unire
în multe năroade ieste,
carile un stătătoriu
și stăruitoriu
a politiii stat fac).

Împotrivă aceasta
a să înțelege poate, adecă
(că precum o boală
și o fierbinteală
cât de puțin în trup
sau o durere cât de mică
într-un mădulariu
tot trupul spre neaședzare
și pătimire aduce,
așe neunire în politie
și neînvoința în cetate,
ciuma și lângoarea cea mai rea
și troahna cea mai lipicioasă[7]
ieste).

(Căruia lucru,
cea mai de pre urmă
a tot statul
răzsipă și a tot sfatul
cea de năpraznă
prăpădenie ieste)[8].

Începutul este un îndemn la unitate care se vrea elocvent și de bun simț, în care observăm aceeași concepție organicistă asupra alcătuirii politice, a scriitorilor noștri vechi.

Statul trebuie să funcționeze ca un organism întreg și sănătos, iar dezbinarea este un virus care îl îmbolnăvește și îl duce până la urmă, la pieire.

Este o concepție, așadar, pe care, exprimată sub alte forme, o întâlnim și la vechii noștri cronicari, iar mai târziu la Eminescu.

Papagaia își asumă, în mod demagogic, rolul de vizionar, care poate anticipa, doar prin adulmecarea minții, adică prin forța cugetării sale, cele ce se vor întâmpla:

De care lucru, între muritori
de ieste vreo simțire
peste simțire
și vreun lucru firesc peste fire,
și eu mai proroc a mă face
și cele în urmă viitoare
mai înainte a le povesti
și până a nu fi,
a le vesti
mai voi îndrăzni

(că ce ieste adulmăcarea minții
sau carea ieste icoana înțelepciunii,
fără numai celea ce ochiul trupului
cu ochiul sufletului
să li vadză
și în cele cu prepus viitoare
fără prepus
în bine și în rău următoare
iscusit și frumos să le aleagă).
A proroci dară voi îndrăzni,
dzic

(de vreme ce din răsărite dzua
și de pre începute fapta
să cunoaște
),

în care chip și numirea adunării aceștiia
în curândă vreme supt unirea
a toată inima
și învoința a tot sufletul
a videa
și după nume lucrul
și sfârșitul a ieși
și a să plini
fără prepus nedejduiesc…[9]

Observăm că Dimitrie Cantemir (re)construiește și pune în seama unor personaje, cu care se află în divergență de opinii, o retorică foarte elaborată – în care introduce și judecăți corecte sau de bun simț –, după cum, în Divanul său, autorul atribuia Lumii, cu a cărei perspectivă se afla în dispută Înțeleptul (un alt avatar al său, ca și Inorogul), un discurs foarte bine articulat și seducător din punct de vedere stilistic.

Avem, în această situație, încă o dovadă a faptului că cei care au crezut că autorul a pactizat (cumva, în ascuns, sau într-un final) cu filosofia hedonistă exhibată de Lume (teză care face istorie), s-au înșelat asupra acestui aspect.

În Istoria ieroglifică avem nenumărate discursuri puse pe seama unor personaje cu care autorul polemizează, dar pe care nu le lipsește cu totul, din această cauză, de justețea sau de finețea observațiilor, chiar dacă asemenea observații sunt introduse într-o cuvântare a cărei emisie nu urmărește, în definitiv, un scop pozitiv.

Remarcăm și că „din răsărite dzua/ și de pre începute fapta/ să cunoaște” pare a se înrudi expresiv cu binecunoscuta zicală: ziua bună se cunoaște de dimineață.

Amândouă sentințele s-au născut însă din același izvor biblic – și cităm din nou Biblia de la 1688:

„Iară El [Iisus] răspunzând zise lor: Făcându-să sară, ziceți: „Senin e, că să rușaște ceriul”. Și demineața: „Astăzi vreame turbure, că să rușaște ceriul posomorându-să”. Fățarnicilor, fața ceriului știț[i] a o alege, iară seamnele vremilor nu puteți?” (Mt. 16, 2-3).

Papagaia își netezește calea discursului printr-o captatio benevolentiae („proimiul voroavei”[10]) presărat de autor cu invenții lingvistico-poetice și cu jocuri de cuvinte care l-au impresionat și inspirat pe Nichita Stănescu:

Și așe, bune semne
de bună nedejde să arată
ca nici lucrul început fără socoteală,
nici prorociia mea la sminteală
să iasă,
ce cu bună samă dzilele de fier
în veacul de aur vor să să priminească
și toată calea grundzăroasă [zgrunțuroasă]
și ciulinoasă
în netedă și bătută să să istovască. /…/

și așe, piciorul cât de dropicos [greoi]
și pasul cât de tremuros

în ceva a să zăticni [împiedica]
și a să poticni
nu va avea. /…/

ca într-acesta chip toată răceala,
carea înghețare aduce,
și toată fierbinteala,
carea dogoreală
și pârjol în tot trupul politiii noastre pricinește,
în stâmpărarea
și temperamentul cel de sănătate
și de viață izvorâtoriu
ieste aședzind,
priietinilor megieși nesăvârșită de laudă
materiie să dăm.

Iară nepriietinilor pre budze
în veci de nedespecetluit
pecete să pecetluim
[11].

Și doar puțin mai departe va scrie, iarăși, despre „a putincioșilor mâna lungă și ochiul neoprit”, cât și despre cel care este „scămos la minte/ și strămțos [strâmt] la cuvinte” [12].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 109, n. 3.

[2] Idem, p. 118.

[3] Idem, p. 110.

[4] Idem, p. 110, 117-118.

[5] Idem, p. 111.

[6] Idem, p. 112.

[7] Troahnă lipicioasă = boală contagioasă.

[8] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 110-111.

[9] Idem, p. 111.

[10] Idem, p. 113.

[11] Idem, p. 112.

[12] Idem, p. 114.

Despre ierarhia Bisericii în sec. I d. Hr. [8]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii
de Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. 3)

 *

Partea întâi, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

***

ierarhie 74În II. 2 se vorbește despre faptul că episcopul e hirotonit și primele trei lucruri pentru care e pus la încercare sunt ca să se

ierarhie 75Virtuțile cerute aici de la episcop sunt numeroase și ele sunt fundamentate scriptural. De unde observăm atenția specială a Sfinților Apostoli pentru episcopii Bisericii.

ierarhie 76De unde tragem concluzia că multi-specializarea postmodernă/ polididactismul nu este un deziderat nou ci a fost și este o nevoie constantă în Biserică. Iar, pe de altă parte, episcopului i se cere să facă o aprofundare teologică continuă în Biserică, prin lucrarea sa învățătorească.

Lucru care presupune, fără doar și poate, ca episcopul să fie un om al studiului continuu dar și o personalitate plină de sfințenie. Care atrage pentru că convinge și care convinge tocmai pentru că e plin de experiență multiplă.

ierarhie 77ierarhie 78ierarhie 79În același cap. al 20-lea, episcopul e prezentat din perspectiva relației sale cu laicii. Și episcopul trebuie să îi iubească pe laici ca pe copiii lui, comportându-se ca o cloșcă care scoate pui, îi hrănește și îi disciplinează[15].

ierarhie 80În II. 25, Sfântul Clement vorbește despre relația dintre ierarhia Vechiului Testament și cea a Bisericii. Și spune că episcopii Bisericii sunt arhiereii de odinioară, presbiterii Bisericii sunt preoții Legii Vechi iar leviții de atunci sunt diaconii Bisericii[17]. Și tot aici, el amintește despre citeții, cântăreții, portarii, diaconițele, văduvele, fecioarele și orfanii Bisericii[18].

ierarhie 81Diaconul slujește dimpreună cu episcopul ca Fiul cu Tatăl iar diaconița este un chip al Sfântului Duh[22]. Pe când presbiterii sunt

ierarhie 82ierarhie 83ierarhie 84Sfântul Apostol Matei, în II, 40, îl îndeamnă pe episcop să nu se scârbească de cei căzuți în păcate[34]. Iar episcopii trebuie să fie în același gând unii față de alții și să aibă pace între ei[35].

În II. 44, diaconul e văzut ca „auzul, și ochiul, și gura, [ca] inima și sufletul” episcopului[36]. În sensul că diaconul trebuie să se îngrijească de lucrurile existențiale ale episcopului, pentru ca episcopul să nu își piardă timpul cu lucruri colaterale slujirii lui[37]. Însă pentru ca acest lucru să se petreacă, presupune faptul ca diaconul episcopal să trăiască lângă episcop, pentru ca astfel să îl ajute în ceea ce privește cumpărăturile, corespondența, vizitele, menajul.

ierarhie 85în Biserică și de buna-rânduială a participării la slujbe[40]. Puțin mai încolo se face o împărțire a diaconilor după îndatoririle pe care le au în timpul slujbelor: unii diaconi slujesc liturgic, pe când alții se ocupă de supravegherea credincioșilor și de păstrarea liniștii[41]. Însă și diaconii care păstrau liniștea erau hirotoniți. Și cel mai probabil diaconii făceau cu rândul: odată slujeau la altar, altădată supravegheau Biserica în timpul slujbei.

ierarhie 86În III, 15 se vorbește despre rolul diaconiței la Botez: diaconul o unge, pe femeia care se botează, doar la frunte, pe când diaconița o unge peste tot trupul[48]. Pe când în finalul cărții a 3-a, în cap. 20, se stabilește că episcopul trebuie să fie hirotonit de către 3 episcopi sau cel puțin de doi[49]. Pe când presbiterul și diaconul și ceilalți din cler sunt hirotoniți de un singur episcop[50]. Iar presbiterii și diaconii nu pot hirotoni[51].

Cartea a 6-a începe cu îndemnul către episcopi de a se păzi de erezii și de a fugi de schisme[52]. Iar în VI, 14 ne sunt enumerați autorii conținutului acestei cărți: Sfinții Apostoli Petros și Andreas, Iacovos și Ioannis, Filippos și Vartolomeos, Tomas și Matteos, Iacovos al lui Alfeos și Levveos numit Taddeos, Simon Cananitis și Mattias, Iacovos, fratele Domnului și Pavlos, învățătorul păgânilor și vasul alegerii[53]. Și cele spuse de Sfinții Apostoli au fost trimise prin împreună-slujitorul Climentos [Romanul], dimpreună cu Varnava, Timotei, Marcos, Titos, Lucas, Iasonos, Luchios și Sosipatros[54].

În VII, 31 suntem îndemnați să alegem episcopi vrednici Domnului și presbiteri și diaconi evlavioși[55].

ierarhie 87VII, 46 este dedicat episcopilor hirotoniți de către Sfinții Apostoli[59]. În Ierosolimon a fost episcop Iacovos, fratele Domnului, apoi Simeon al lui Cleopa și, în al treilea rând, Iudas Iacovos[60]. În Chesaria Palestinis, primul episcop a fost Zacheos, apoi Cornilios și, al 3-lea, Teofilos[61]. În Antiohia, primul episcop a fost Evodios, hirotonit de Sfântul Apostol Petru, după care a urmat Ignatios, hirotonit de Sfântul Apostol Pavel[62].

În Alexandria a fost episcop Annianos, hirotonit de Sfântul Marcu Evanghelistul, după care a fost Avillios, hirotonit de Sfântul Evanghelist Luca[63]. În Roma, primul episcop a fost Linos, hirotonit de Pavel[64] iar apoi Climis, hirotonit de Petru. În Efes a fost episcop Timoteos, hirotonit de Pavel și apoi Ioannis, hirotonit de Sfântul Apostol Ioan. În Smirni a fost episcop Ariston, apoi Strateas și un alt Ariston[65]. În Pergamos a fost episcop Gaios și Dimitrios în Filadelfia. Iar Sfântul Pavel l-a hirotonit pe Luchios pentru Cheghreos și pe Titos pentru Critis[66].

În Atena a fost episcop Dionisios[67]. Sfântul Dionisie Areopagitul. În Tripoleos-ul Feniciei a fost episcop Maratonis, în Laodicia Frigiei a fost episcop Arhippos, în Colosse a fost episcop Filimon, în Veria Macedoniei a fost episcop Onisimos Filimonos iar Criscis a fost episcop în Bisericile Galatiei. Achilas și Nichitis au fost episcopi în parohiile Asiei iar Crispos a fost episcop în Biserica Eginei[68].


Cităm aici din:

ierarhie 73

[1] PG 1, col. 596/ Ibidem.

[2] Ibidem/ Ibidem.

[3] Ibidem/ Ibidem.

[4] PG 1, col. 597/ Ibidem.

[5] Ibidem/ Idem, p. 606.

[6] PG 1, col. 601/ Idem, p. 607.

[7] Ibidem/ Ibidem.

[8] PG 1, col. 605/ Idem, p. 608.

[9] Ibidem/ Ibidem.

[10] PG 1, col. 612/ Idem, p. 610.

[11] Ibidem/ Ibidem.

[12] PG 1, col. 613/ Idem, p. 611.

[13] PG 1, col. 628/ Idem, p. 616.

[14] PG 1, col. 633/ Idem, p. 618.

[15] Ibidem/ Ibidem.

[16] PG 1, col. 636/ Idem, p. 619.

[17] PG 1, col. 665/ Idem, p. 627.

[18] Ibidem/ Ibidem.

[19] Ibidem/ Ibidem.

[20] PG 1, col. 665-668/ Ibidem.

[21] PG 1, col. 668/ Idem, p. 628.

[22] Ibidem/ Ibidem.

[23] Ibidem/ Ibidem.

[24] Ibidem/ Ibidem.

[25] PG 1, col. 669/ Ibidem.

[26] PG 1, col. 669-672/ Idem, p. 628-629.

[27] PG 1, col. 672/ Idem, p. 629.

[28] PG 1, col. 672-673/ Ibidem.

[29] PG 1, col. 673/ Ibidem.

[30] Ibidem/ Ibidem.

[31] PG 1, col. 680/ Idem, p. 631.

[32] PG 1, col. 681/ Idem, p. 632.

[33] PG 1, col. 685/ Idem, p. 633.

[34] PG 1, col. 693/ Idem, p. 635.

[35] PG 1, col. 704/ Idem, p. 638.

[36] Ibidem/ Idem, p. 639.

[37] Ibidem/ Ibidem.

[38] PG 1, col. 724/ Idem, p. 646.

[39] PG 1, col. 732/ Ibidem.

[40] PG 1, col. 733/ Idem, p. 647.

[41] PG 1, col. 736/ Ibidem.

[42] PG 1, col. 780/ Idem, p. 657.

[43] PG 1, col. 788/ Idem, p. 658.

[44] Ibidem/ Ibidem.

[45] Ibidem/ Idem, p. 658-659.

[46] PG 1, col. 788-789/ Idem, p. 659.

[47] PG 1, col. 789/ Ibidem.

[48] PG 1, col. 796-797/ Idem, p. 661.

[49] PG 1, col. 804/ Idem, p. 663.

[50] Ibidem/ Ibidem.

[51] Ibidem/ Ibidem.

[52] PG 1, col. 909/ Idem, p. 688.

[53] PG 1, col. 945/ Idem, p. 698.

[54] PG 1, col. 961/ Idem, p. 701.

[55] PG 1, col. 1021/ Idem, p. 722.

[56] PG 1, col. 1044/ Idem, p. 731.

[57] PG 1, col. 1045/ Ibidem.

[58] Ibidem/ Ibidem.

[59] PG 1, col. 1048/ Idem, p. 732.

[60] Ibidem/ Ibidem.

[61] PG 1, col. 1048-1049/ Ibidem.

[62] PG 1, col. 1049-1052/ Ibidem.

[63] PG 1, col. 1052/ Ibidem.

[64] PG 1, col. 1052-1053/ Ibidem.

[65] PG 1, col. 1053/ Ibidem.

[66] Ibidem/ Idem, p. 732-733.

[67] Ibidem/ Idem, p. 733.

[68] PG 1, col. 1056/ Ibidem.