Lună: octombrie 2014

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Lc. 16, 19-31] e despre alegeri.

Despre alegerile fundamentale ale vieții noastre, cele care ne mântuiesc.

Adică minunile nu-i convertesc pe cei care nu ascultă de învățătura Bisericii și nu încearcă să trăiască conform ei.

Iar adevărul Bisericii este fundamentul și verticalitatea vieții noastre pentru că e adevăr revelat. E adevărul lui Dumnezeu, adică e adevărul adevărat.

Și când alegem Biserica, alegem viața, alegem adevărul, alegem sfințenia, alegem Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea e neapărată ascultarea față de voia lui Dumnezeu.

Pentru că fără El și fără cunoașterea Lui noi nu avem nicio înțelepciune autentică. Mergem după moda veacului, după ideologii și curente de opinie, mergem cu valul. Dar când trăim după voia lui Dumnezeu, noi suntem atunci cu Dumnezeu și Dumnezeu e cu noi pentru că El Se sălășluiește în noi prin slava Sa. Și atunci suntem învățați de Dumnezeu ce să vorbim, ce să facem, cum să trăim.

Omul bogat a ales un mod de viață [Lc. 16, 19], pe când Larazos a trăit nebăgat în seamă de bogat [Lc. 16, 20-21].

Însă modul de viață ales de bogat, caracterizat de exclusivism și lubricitate, nu s-a perpetuat și în veșnicie.

Doar aici s-a veselit, după moda lumii lui.

Doar aici a fost un vip, o celebritate.

Și mulți dintre noi preferăm doar „strălucirea” prezentului negându-ne bucuria cea veșnică. Pentru că alegem să trăim aici prosper, indiferent, exclusivist, să ne facem toate poftele, să ne facem de cap, fără să avem conștiința că trebuie să ne nevoim pentru curățirea noastră de păcate și pentru mântui- rea noastră.

De aceea ne sunt „prieteni” doar cei care trăiesc la fel de bezmetic ca și noi, fără finalitate, și nu cei care ne spun că viața noastră e un chin veșnic.

Nu suportăm adevărul despre noi și despre viitorul nostru veșnic, pentru că am ales…să trăim fără să ne îngrijim de mântuirea noastră.

Am ales!…

Și când alegem…nimeni nu ne poate scoate din ale noastre…

Însă Domnul ne spune prin conturarea, pe scurt, a vieții bogatului nemilostiv, că o asemenea alegere e una falimentară.

Alegerea noastră de a trăi oricum, de a face tot ceea ce ne trece prin cap, de a trăi numai pentru noi este un iad. Și e un iad pentru că ne duce în Iad.

Iar sânurile lui Avraam reprezintă comuniunea lui Dumnezeu cu Sfinții Lui, tot la fel de credincioși Lui ca și Sfântul Patriarh Avraam, Părintele nostru.

Însă omul bogat, care a ales să trăiască în mod strălucit toată viața lui pământească… nu a ales să trăiască și în mod bucuros întreaga lui veșnicie.

De aceea, el nu a ajuns în Iad…din greșeală, ci pentru că l-a ales…

S-a construit pentru Iad zilnic.

S-a împătimit pentru Iad zilnic.

Tocmai de aceea, ajungând în Iad, era chinuit de faptul că nu mai putea să facă răul.

Iar „grija” lui pentru frații săi [Lc. 16, 28] era tot una păcătoasă, egoistă, pentru că s-a gândit doar la casa lui, nu la întreaga umanitate…și, mai ales, pentru că dorea ca frații lui să facă binele „cu forța”.

Însă Domnul îi spune și ne spune că binele real, binele autentic, binele care ne luminează și ne îndumnezeiește e binele pe care noi îl alegem în mod iubitor și prin înțelegere. Pentru că binele real e ascultarea de adevărul lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu mântuiește pe nimeni cu forța, în mod abuziv, fără ca omul să o vrea…dar El S-a răstignit pentru toți și a murit pentru toți și a înviat pentru toți și vrea ca toți să ne mântuim.

De aceea, noi nu putem să Îl acuzăm pe Dumnezeu că e „rău”, că e „nemilostiv”, că „nu ne-a spus ce să facem și d-aia am ajuns noi în Iad”, pentru că El Însuși S-a întrupat și a zidit Biserica Sa în oameni, făcându-i pe toți mădulare mistice ale Sale și lumea e plină de cărțile Bisericii.

Oriunde mergi găsești Biserici. Dacă cauți în biblioteci, dacă cauți în librării, dacă cauți online, cărțile Bisericii sunt la îndemâna oricui. Oamenii pot găsi foarte ușor ce trebuie să facă, pot găsi date despre cum să își trăiască viața, pentru că Dumnezeu ne-a vorbit prin Sfinții Lui în mod extins și pe înțelesul nostru.

Nimeni nu poate să obiecteze faptul că Dumnezeu „a ocultat” învățătura Sa care ne duce în Rai, pentru că ea e vestită peste tot.

Și Dumnezeu nu numai că S-a arătat altora, din vechime sau mai aproape de noi, pentru că ei s-au curățit de păcatele lor și au trăit sfânt și Dumnezeu le-a confirmat prezența Lui, dar El Se poate arăta oricăruia dintre noi, într-un anume fel, pentru ca să ne învețe ce trebuie să facem.

Așa că – sunt încredințat de acest lucru – chiar dacă noi ne-am fi născut într-un popor sălbatic sau într-o pseudo-biserică sau într-o credință păgână și am fi căutat și dorit cu adevărat adevărul și viața sfântă, Dumnezeu ne-ar fi călăuzit spre Sine în scurt timp.

Pentru că El e avid de îndreptarea noastră. Cum sunt avizi și Sfinții și Îngerii Lui de mântuirea, de sfințirea noastră.

Și El nu așteaptă ca noi să înțelegem de unii singuri ce trebuie să facem…ci El iese în întâmpinarea noastră și ne călăuzește spre Sine, imediat ce noi înțelegem și acceptăm chemările Sale la mântuire.

Așadar, Lazaros, nu s-a mântuit pentru că a fost lins de câini…sau pentru că avea bube sau pentru că era muritor de foame ci pentru că a ales viața cu Dumnezeu. Pentru că sunt mulți oameni care mor de foame și sunt niște împătimiți în rele.

Căci până la învierea de obște a tuturor celor adormiți, noi suntem doar cu sufletele în Rai sau în Iad și nu și cu trupurile, care se vor descompune în pământ.

De aceea, a fi viu în Rai înseamnă a te bucura cu Sfinții, pe când a fi viu în Iad înseamnă a te chinui veșnic și a fi departe de Dumnezeul iubirii de oameni.

Pentru că sufletele noastre nu mor odată cu despărțirea lor de trupurile noastre ci ele se bucură sau se chinuiesc în măsura în care noi L-am ales pe Dumnezeu sau pe Satana.

Da, Evanghelia de azi pune Biserica în centrul lumii și ne spune că adevărata alegere e cea conform învățăturii Bisericii Sale!

Și când spun învățătură a Bisericii spun Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, dogmele și canoanele Bisericii, cărțile de cult, Viețile Sfinților și toată mărturia de viață sfântă a membrilor ei până azi. Pentru că în cărțile Bisericii e învățătura Bisericii și nu oriunde.

De aceea, tot ceea ce alegem în viață trebuie să alegem prin rugăciune și prin ascultare de Biserica Lui. Trebuie să alegem luminați de Dumnezeu.

Astăzi ne votăm președintele țării, dar mâine trebuie să ne alegem soțul sau locul de muncă sau școala pentru copii sau calea de urmat în viață.

Și oricând alegem…trebuie să alegem responsabil. Pentru că, dacă nu suntem responsabili când ne alegem președintele, când ne alegem vocația, când ne alegem soția, când alegem să facem ceva important, nu ne împlinim nici noi și nici cei de lângă noi.

Alegerile proaste în viață sunt alegeri făcute fără Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, să alegem întotdeauna cu conștiința că alegerea noastră contează, e importantă și ea ne împlinește nu numai pe noi ci și pe mulți alții!

Să-L alegem pe Dumnezeu în fiecare clipă, ca El să ne învețe ce să facem!

Dumnezeu să ne întărească întru toate și să binecuvinteze țara noastră cu pace și cu unitate! Amin.

Iubiții mei[1],

în această dimineață, înainte de a scrie această predică, am citit mai multe texte din presă la nivel online.

Și la două dintre ele am lăcrimat…pentru că sunt pline de dragoste.

Iar când dragostea vorbește glasul ei e profund, tulburător…

ÎPS Calinic Argatu publica pe 8 martie 2011[2] un text despre mama lui. Cineva l-a preluat pe Facebook și așa l-am găsit. Și vorbea despre grija ei, despre munca ei neobosită, concluzionând că femeia e „o taină a lui Dumnezeu printre noi”[3]. Adevărat! Așa e!…

Și mi s-a umplut inima de lacrimi… pentru că mi-am adus aminte de bunica mea, Floarea, adevărata mea mamă, pe care o vom pomeni în curând, la doi ani de la adormirea ei, și care trebăluia toată ziua, uneori și noaptea – ca mama ÎPS Calinic, pe care Arhiepiscopul o evocă adesea –, punând totul în ordine, în casă și în curte, și având grijă și de mine…

De la mamaia Floarea am învățat ce înseamnă să fii bunică, mamă, femeie, soție, om de caracter.

Și mă bucur să o evoc astăzi, când împlinesc 37 de ani, pentru că ea și tataie Marin s-au bucurat întotdeauna de ziua mea de naștere ca de o zi sfântă, de sărbătoare.

Cadourile lor erau, mai întâi de toate, revărsări imense de dragoste.

Pentru că atunci când vorbeau despre mine le dădeau lacrimile.

Și acum, și eu, când vorbesc despre ei și când mă rog pentru ei, îmi dau lacrimile… pentru că m-am îmbolnăvit de iubirea cu care ei m-au iubit. O boală iremediabilă și atât de sfântă încât merită toată recunoștința mea.

Însă, de dincolo de moarte, iubirea lor, a bunicilor mei pentru mine și pentru doamna preoteasă, îi schimbă în mod minunat și pe alții.

În 2009 mă confesam public într-un articol[4]…în care explicam de ce m-au crescut bunicii, când părinții mei locuiau în aceeași curte cu mine.

Și vorbeam atunci despre cum au vrut să mă avorteze…despre cum Dumnezeu m-a salvat de la moarte prin cutremurul din 4 martie 1977…pentru că a început chiar în momentul când mama mea dorea să facă un avort clandestin, ajutată de o vecină…și despre indiferența neînțeleasă a părinților mei față de mine.

Indiferență și lipsă de ajutor care a ținut până după moartea bunicii mele.

Dar când ei doi, părinții mei, au rămas singuri în curte…iar noi venim din când în când acasă, la țară, păstrând în bună ordine casa bunicilor noștri, atunci au înțeles și ei ce înseamnă dragoste…

Pentru că noi nu venim acasă, la țară, pentru vreun lucru material…ci pentru că ne leagă dragostea de cei care ne-au iubit și ne iubesc din ceruri.

O imensă minune s-a petrecut cu părinții mei! Pentru că nu numai că au înțeles cât de prostească a fost invidia și răutatea lor, și că 36 de ani s-au scurs fără ca să mă cunoască, ci au consimțit să le fiu Duhovnic de câteva luni de zile.

Iar acum vom face împreună pomenirea de doi ani a bunicii mele, Floarea, adică cu oamenii care, în anii ei de văduvie și de singurătate, n-au ajutat-o deloc.

Veneam noi, de la București, și îi aduceam mâncare…îi puneam apă, într-un butoi de plastic, în casă, pe timpul iernii… pentru că fiul ei și tatăl meu, și nora ei și mama mea, de la cinci metri distanță de ea…nu doreau să îi scoată apă din fântână.

Iar acum, nora ei și mama ea, și fiul ei și tatăl meu, se duc la mormânt și i-l îngrijesc…îi fac pomană…o plâng…și o regretă…păstrează și se îngrijesc de cele lăsate moștenire de către ea, pentru că singurătatea nu produce numai dezvrăjire de ură ci și umilire a minții.

Așa că, acum, începe să-mi palpite inima, în mod real, nu numai pentru bunica mea…ci și pentru mama mea. Mamă care, ca și bunica mea, mi-a devenit fiică duhovnicească.

Însă mama mea trebuie să facă foarte multe eforturi pentru ca să mă înțeleagă și să mă iubească, așa cum, bunica mea…mă înțelegea din priviri.

Dar oamenii se schimbă dacă vor…

Și se schimbă în bine…dacă înțeleg că binele trebuie să devină una cu ei. Și trebuie să îi ajutăm pe cei care se schimbă…pentru ca nu cumva să se întoarcă înapoi, la viața lor rea.

Al doilea text plin de sentimente al acestei dimineți a fost ultima scrisoare a lui Reyhaneh Jabbari[5], tânăra iraniană de 26 de ani, care a fost executată sâmbătă, 25 octombrie 2014.

O scrisoare către mama ei…

Căreia i-a lăsat „cuvinte scrise de mână ca moştenire”[6].

Așa cum eu, în toate cărțile mele, mă las scris și moștenire…pentru cei care vor să mă citească acum și pe viitor.

Pentru că grija față de cuvânt, față de imagine, față de moștenire, e grija față de iubire.

Și eu sunt recunoscător pentru toată iubirea, atenția, respectul pe care oamenii mi le-au dat.

De aceea, la 37 de ani, eu le mulțumesc tuturor celor care m-au educat, ajutat, citit, s-au rugat pentru mine…și îi asigur că niciun lucru bun făcut mie nu rămâne nevăzut de Dumnezeu.

Însă, la fel, îi asigur pe cei care m-au rănit și îndurerat cu ceva în viața aceasta, că nu am resentimente față de ei…pentru că eu mă rog pentru mântuirea tuturor oamenilor după cum mă rog pentru mântuirea mea.

Pentru că cred, fără pic de îndoială, în schimbarea oamenilor!

Istoria Bisericii e plină de convertiri uluitoare.

Torționarii Sfinților devin și ei Sfinți. Copiii Mucenicilor mor și ei cu Părinții lor. Mari păcătoși, dintr-o dată, simțind degetul lui Dumnezeu în viața lor, au renunțat la toată neorânduiala vieții lor de mai înainte și s-au sfințit într-un mod tulburător.

Pentru că Dumnezeu nu îi iubește numai pe Sfinți ci și pe păcătoșii care se pocăiesc pentru păcatele lor.

Și de aceea, toți trebuie să avem îndrăzneală la mila și la iubirea negrăită a lui Dumnezeu cu noi și să ne schimbăm viața.

Pentru că vom fi luați de aici de Domnul, prin moarte, în starea în care vom fi găsiți. Și acea stare interioară pe care o avem, dacă e bună, se va deschide mereu spre binele veșnic al lui Dumnezeu. Dar dacă vom fi împătimiți de rele și vom dori răul, noi ne vom desfigura veșnic datorită pornirii spre rău pe care o avem în noi.

Așadar, iubiții mei, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru darul vieții, pe care ni l-a dăruit tuturor și pentru toate bucuriile duhovnicești și trupești pe care ni le-a dăruit în această viață!

Să Îi mulțumim lui Dumnezeu Atotțiitorul pentru purtarea Sa de grijă față de noi și pentru toate minunile pe care le face cu întreaga umanitate.

Căci El, neîncetat, ne cheamă pe toți la moștenirea vieții veșnice și la bucuria cea netrecătoare.

Numai noi să auzim glasul Lui și să ne zdrobim inima!

Numai noi să facem din viața noastră o continuă măturare a relelor din viața noastră și o continuă sădire de lucruri bune în pământul inimii noastre.

Toată binecuvântarea tuturor și multă sănătate!

La mulți ani și bucuria lui Dumnezeu să fie în noi toți, acum și în vecii vecilor! Amin.

---

[1] Scrisă în ziua de 30 octombrie 2014, zi de joi. Friguroasă și înnorată.

[2] ÎPS Calinic Argatu, Femeia este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu!, marți, 8 martie 2011, cf.

http://ziarullumina.ro/opinii/femeia-este-viata-si-cu-ea-tine-dumnezeu.

[3] Ibidem.

[4] A se vedea:

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/03/26/gustul-ingratitudinii-vs-bunul-simt-al-recunostintei/.

[5] Idem:

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/reyhaneh-jabbari-femeie-cuvinte-emotionante-512671.html.

[6] Ibidem.