Studiu despre Viața Sfântului Macarie Romanul

Viata Sfantului Macarie RomanulPagina sursă a cărții.

item image

Read Online
(1.7 M)PDF
(47.2 K)EPUB
Kindle
Daisy
(115.2 K)Full Text
(695.9 K)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

p. 22: „Cele două părți ale hagiografiei, călătoria celor trei Sfinți Părinți și Viața Sfântului Macarie, nu au sens una fără alta: a doua o complinește pe prima”.

p. 26: „În varianta latină, amintită mai sus, sunt: „serpentes innumerabiles et dracones et aspides, sed et basiliscos et viperas et unicornes et bubalos […] alia quoque bestias mortiferas multos et venenosa animalia, quorum nomina vel naturam penitus ignoramus (s. n.)” (PL 73, col. 417)”.

p. 31: „atât la Moses Gaster, cât și la Mihai Moraru (ca și la mulți alți cercetători, de altfel) există tentația permanentă de a analiza hagiografia ca pe un text fabricat dintr-o serie de motive literare importate din alte surse (vechi testamentare sau antic-păgâne)”.

p. 32: „Ca și în cazul Vieții Sfinților Varlaam și Ioasaf, presupusă a fi plagiat viața lui Buddha, și aici sunt luate în considerație asemănări care pot avea multe explicații”.

p. 39: „nu Viața Sfântului Macarie Romanul conține fragmente prelucrate din Alexandria, ci mai degrabă lucrurile ar putea sta exact invers”.

p. 48-49: „Nu insistăm acum cu alte comentarii asupra acestui subiect, pentru că ne propunem să revenim în curând cu o analiză integrală a Luceafărului, din perspectiva raporturilor sale cu izvoarele literare „vechi””.

Predică la Duminica a 22-a după Rusalii [2014]

Bogatul nemilostiv si saracul LazarosIubiții mei,

Evanghelia de azi [Lc. 16, 19-31] e despre alegeri.

Despre alegerile fundamentale ale vieții noastre, cele care ne mântuiesc.

daca nu ascultaAdică minunile nu-i convertesc pe cei care nu ascultă de învățătura Bisericii și nu încearcă să trăiască conform ei.

stalpulIar adevărul Bisericii este fundamentul și verticalitatea vieții noastre pentru că e adevăr revelat. E adevărul lui Dumnezeu, adică e adevărul adevărat.

Și când alegem Biserica, alegem viața, alegem adevărul, alegem sfințenia, alegem Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea e neapărată ascultarea față de voia lui Dumnezeu.

Pentru că fără El și fără cunoașterea Lui noi nu avem nicio înțelepciune autentică. Mergem după moda veacului, după ideologii și curente de opinie, mergem cu valul. Dar când trăim după voia lui Dumnezeu, noi suntem atunci cu Dumnezeu și Dumnezeu e cu noi pentru că El Se sălășluiește în noi prin slava Sa. Și atunci suntem învățați de Dumnezeu ce să vorbim, ce să facem, cum să trăim.

Omul bogat a ales un mod de viață [Lc. 16, 19], pe când Larazos a trăit nebăgat în seamă de bogat [Lc. 16, 20-21].

Însă modul de viață ales de bogat, caracterizat de exclusivism și lubricitate, nu s-a perpetuat și în veșnicie.

lamprosDoar aici s-a veselit, după moda lumii lui.

Doar aici a fost un vip, o celebritate.

Și mulți dintre noi preferăm doar „strălucirea” prezentului negându-ne bucuria cea veșnică. Pentru că alegem să trăim aici prosper, indiferent, exclusivist, să ne facem toate poftele, să ne facem de cap, fără să avem conștiința că trebuie să ne nevoim pentru curățirea noastră de păcate și pentru mântui- rea noastră.

De aceea ne sunt „prieteni” doar cei care trăiesc la fel de bezmetic ca și noi, fără finalitate, și nu cei care ne spun că viața noastră e un chin veșnic.

Nu suportăm adevărul despre noi și despre viitorul nostru veșnic, pentru că am ales…să trăim fără să ne îngrijim de mântuirea noastră.

Am ales!…

Și când alegem…nimeni nu ne poate scoate din ale noastre…

Însă Domnul ne spune prin conturarea, pe scurt, a vieții bogatului nemilostiv, că o asemenea alegere e una falimentară.

Alegerea noastră de a trăi oricum, de a face tot ceea ce ne trece prin cap, de a trăi numai pentru noi este un iad. Și e un iad pentru că ne duce în Iad.

IadulIar sânurile lui Avraam reprezintă comuniunea lui Dumnezeu cu Sfinții Lui, tot la fel de credincioși Lui ca și Sfântul Patriarh Avraam, Părintele nostru.

Însă omul bogat, care a ales să trăiască în mod strălucit toată viața lui pământească… nu a ales să trăiască și în mod bucuros întreaga lui veșnicie.

De aceea, el nu a ajuns în Iad…din greșeală, ci pentru că l-a ales

S-a construit pentru Iad zilnic.

S-a împătimit pentru Iad zilnic.

Tocmai de aceea, ajungând în Iad, era chinuit de faptul că nu mai putea să facă răul.

Iar „grija” lui pentru frații săi [Lc. 16, 28] era tot una păcătoasă, egoistă, pentru că s-a gândit doar la casa lui, nu la întreaga umanitate…și, mai ales, pentru că dorea ca frații lui să facă binele „cu forța”.

Însă Domnul îi spune și ne spune că binele real, binele autentic, binele care ne luminează și ne îndumnezeiește e binele pe care noi îl alegem în mod iubitor și prin înțelegere. Pentru că binele real e ascultarea de adevărul lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu mântuiește pe nimeni cu forța, în mod abuziv, fără ca omul să o vrea…dar El S-a răstignit pentru toți și a murit pentru toți și a înviat pentru toți și vrea ca toți să ne mântuim.

De aceea, noi nu putem să Îl acuzăm pe Dumnezeu că e „rău”, că e „nemilostiv”, că „nu ne-a spus ce să facem și d-aia am ajuns noi în Iad”, pentru că El Însuși S-a întrupat și a zidit Biserica Sa în oameni, făcându-i pe toți mădulare mistice ale Sale și lumea e plină de cărțile Bisericii.

Oriunde mergi găsești Biserici. Dacă cauți în biblioteci, dacă cauți în librării, dacă cauți online, cărțile Bisericii sunt la îndemâna oricui. Oamenii pot găsi foarte ușor ce trebuie să facă, pot găsi date despre cum să își trăiască viața, pentru că Dumnezeu ne-a vorbit prin Sfinții Lui în mod extins și pe înțelesul nostru.

Nimeni nu poate să obiecteze faptul că Dumnezeu „a ocultat” învățătura Sa care ne duce în Rai, pentru că ea e vestită peste tot.

Și Dumnezeu nu numai că S-a arătat altora, din vechime sau mai aproape de noi, pentru că ei s-au curățit de păcatele lor și au trăit sfânt și Dumnezeu le-a confirmat prezența Lui, dar El Se poate arăta oricăruia dintre noi, într-un anume fel, pentru ca să ne învețe ce trebuie să facem.

Așa că – sunt încredințat de acest lucru – chiar dacă noi ne-am fi născut într-un popor sălbatic sau într-o pseudo-biserică sau într-o credință păgână și am fi căutat și dorit cu adevărat adevărul și viața sfântă, Dumnezeu ne-ar fi călăuzit spre Sine în scurt timp.

Pentru că El e avid de îndreptarea noastră. Cum sunt avizi și Sfinții și Îngerii Lui de mântuirea, de sfințirea noastră.

Și El nu așteaptă ca noi să înțelegem de unii singuri ce trebuie să facem…ci El iese în întâmpinarea noastră și ne călăuzește spre Sine, imediat ce noi înțelegem și acceptăm chemările Sale la mântuire.

Așadar, Lazaros, nu s-a mântuit pentru că a fost lins de câini…sau pentru că avea bube sau pentru că era muritor de foame ci pentru că a ales viața cu Dumnezeu. Pentru că sunt mulți oameni care mor de foame și sunt niște împătimiți în rele.

LazarosCăci până la învierea de obște a tuturor celor adormiți, noi suntem doar cu sufletele în Rai sau în Iad și nu și cu trupurile, care se vor descompune în pământ.

De aceea, a fi viu în Rai înseamnă a te bucura cu Sfinții, pe când a fi viu în Iad înseamnă a te chinui veșnic și a fi departe de Dumnezeul iubirii de oameni.

Pentru că sufletele noastre nu mor odată cu despărțirea lor de trupurile noastre ci ele se bucură sau se chinuiesc în măsura în care noi L-am ales pe Dumnezeu sau pe Satana.

Da, Evanghelia de azi pune Biserica în centrul lumii și ne spune că adevărata alegere e cea conform învățăturii Bisericii Sale!

Și când spun învățătură a Bisericii spun Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, dogmele și canoanele Bisericii, cărțile de cult, Viețile Sfinților și toată mărturia de viață sfântă a membrilor ei până azi. Pentru că în cărțile Bisericii e învățătura Bisericii și nu oriunde.

De aceea, tot ceea ce alegem în viață trebuie să alegem prin rugăciune și prin ascultare de Biserica Lui. Trebuie să alegem luminați de Dumnezeu.

Astăzi ne votăm președintele țării, dar mâine trebuie să ne alegem soțul sau locul de muncă sau școala pentru copii sau calea de urmat în viață.

Și oricând alegem…trebuie să alegem responsabil. Pentru că, dacă nu suntem responsabili când ne alegem președintele, când ne alegem vocația, când ne alegem soția, când alegem să facem ceva important, nu ne împlinim nici noi și nici cei de lângă noi.

Alegerile proaste în viață sunt alegeri făcute fără Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, să alegem întotdeauna cu conștiința că alegerea noastră contează, e importantă și ea ne împlinește nu numai pe noi ci și pe mulți alții!

Să-L alegem pe Dumnezeu în fiecare clipă, ca El să ne învețe ce să facem!

Dumnezeu să ne întărească întru toate și să binecuvinteze țara noastră cu pace și cu unitate! Amin.

Viața Sfântului Macarie Romanul [4]

Sfantul Macarie RomanulPartea întâi, a doua și a treia.

***

Viața Sfântului Macarie Romanul nu a rămas neobservată de scriitorii din veacurile care au urmat.

Dimitrie Cantemir o amintește în Divanul său, într-o înșiruire ierarhizată a tuturor categoriilor de Sfinți (cu exemplificări), pe un foarte onorabil loc secund între Sfinții Noului Testament, imediat după exemplul Sfântului Apostol Pavel și înaintea multor altor Sfinți bine cunoscuți și mult cinstiți în Biserica Ortodoxă:

„Lui Macarie Eghipteanul, în pustie, 2 pui de leu îi slujea (caută la „Prologul a trei Sfinţi Sirghie, Righin şi Theofil”, carii prin atâtea multe şi cumplite ale părţii Răsăritului jigănii atâta loc au îmblat şi fără sminteală s-au întors la Ierusalim, meseaţa [octombrie])”[1].

Chiar dacă memoria l-a înșelat puțin și l-a numit Macarie Egipteanul în loc de Macarie Romanul, este evident faptul că Viața Sfântului Macarie, prezentată de Sfântul Dosoftei, l-a impresionat profund.

Amănuntul în sine, al confuziei, dovedește tocmai asimilarea Sfântului Macarie Romanul, în conștiința lui Cantemir, cu marii Sfinți nevoitori în pustie.

Ceea ce este remarcabil, așadar, este că lui Dimitrie Cantemir nu i s-a părut nimic suspect în această hagiografie. Nu a detectat nimic apocrif sau în răspăr cu tradiția aghiologică a Bisericii.

Știm foarte bine că el era foarte bine pregătit în domeniul teologic și observăm că amintește tocmai de călătoria celor trei Părinți, „carii prin atâtea multe şi cumplite ale părţii Răsăritului jigănii atâta loc au îmblat”, fără ca întâmplările sau jigăniile să i se pară de domeniul fanteziei.

Mai mult, Cantemir îi numește Sfinți pe cei trei Părinți, după cum și Dosoftei îi numise.

Ne-a reținut atenția și un amănunt lingvistic: la un moment dat, Dosoftei îi numește țânci pe puii de leu care îl însoțeau pe Sfântul Macarie. Cantemir utilizează și el termenul, cu același sens (pui de animal) în Istoria ieroglifică: „vulpea prin pomi și prin copăcei găinele și păsăruicele scociorâia, și unele acmu vânatul dobândind, cu coada bârzoiată spre bârlogul țincilor săi, cum putea mai tare, să ducea”[2].

Într-adevăr, în Istoria ieroglifică nu aflăm un encomion închinat Sfinților, așa cum este cazul celui amintit, în Divan, în schimb, după cum am remarcat și în alte contexte, iese în evidență admirația lui pentru sihaștri din însuși faptul că autorul creează situații în care avatarul său, Inorogul, adoptă stilul de viață eremitic.

Reamintim pasajele:

Inorogul, în primejdiia ce să află vădzind
și încă câte îl așteaptă socotind,
deodată în simceaoa [pe creasta] a unui munte
așé de înalt să sui. /…/

Iară în vârvul muntelui
locul în chipul unii poiene
câtva în lung și în lat să lățiia
și să deșchidea,
unde ape dulci și răci curătoare,
ierbi și pășuni în fél de fél crescătoare
și pomi cu livedzi de toată poama roditoare
și grădini cu flori în tot chipul de frumoase
și de tot mirosul mângăios purtătoare
era /…/

Inorogul preste toată dzua
supt deasă umbra pomilor aciuându-să
și la un loc neclătit aședzindu-să,
noaptea numai la locurile pășunii ducându-să
și câteodată și la prundiș
din munte în șes coborându-să,
până în dzuă iarăși
la locul aciuârii sale să afla.
Într-acesta chip, Inorogul câtăva vreme
strâmtă și pustnică viață ducând[3].

E mai greu de înțeles cum Inorogul ducea viață „strâmtă și pustnicăși, în același timp, se bucura, „în vârful muntelui”, al unui munte foarte înalt, de poieni în care se găseau „pomi cu livedzi de toată poama roditoare/ și grădini cu flori în tot chipul de frumoase/ și de tot mirosul mângăios purtătoare”.

Lucrurile au sens doar dacă acceptăm semnificația alegorică a deschiderii locului în acest chip paradisiac, Cantemir sugerând, de fapt, că Inorogul ar trăi acolo după modelul Sfinților sihaștri, o viață pustnicească și totodată paradisiacă.

Însă chinurile nevoințelor și desfătările duhovnicești nu sunt concomitente în experiența isihaștilor (de obicei, deși această concomitență nu e cu totul exclusă) și, mai ales, nu se desfășoară pe același plan. E limpede că Dimitrie Cantemir a ales să unească, într-un mod voit paradoxal, cele două trăsături aghiografice esențiale, asceza cea mai aspră cu bucuriile extatice ale vedeniilor dumnezeiești, într-un pasaj cu semnificații ascunse (ca multe altele din Istoria ieroglifică).

Această interpretare este cu atât mai plauzibilă cu cât autorul însuși ne oferă ulterior o nouă descriere, în care peisajul paradisiac se estompează, lăsând să se vadă adevărata față a împrejurimilor:

într-un munte prea înalt și loc prea aspru
și fără suiș [fără cale de acces] aflându-l, i să părea
că pre o stâncă înaltă în simceoa muntelui șeade,
iară din toate părțile prăpăști,
hărtoape și păhârnituri graoznice era,
atâta cât căutării amețală aducea[4].

Diferența de perspectivă asupra peisajului este dată de diferența dintre omul duhovnicesc și cel lumesc/ teluric.

Pentru conturarea primei ipostaze a Inorogului, cea de pustnic în sihăstria munților, Cantemir ar fi putut să facă apel tot la Dosoftei, de la care am reținut și noi, în mod aleatoriu, câteva exemple:

Acesta dintru Svinți
părintele nostru Fostirie,
ca soarele răsărind
despre Răsărite,
au străluminat părțâle Scăpătatului.
Că, suindu-sâ la un munte nalt
și tăcut,
rugându-sâ curat
și fără tinâ lui Dumnădzău, /…/
să feace de-adevărat luminători[5].

*

 Acesta născut,
crescut era
din cetatea cea mare
Nisiva,
și pustiiasca
și săhăstreasca viațâ
îndrăgind,
la naltele vărvuri a munțâlor au sosât
și a pustiei nevoi bărbăteaște răbdând,
vara pălit,
iarna de răcealâ și de ger căznit[6].

 *

 Acesta Svânt Nichita, dorind verguriia [fecioria]
și țânearea [abstinența/ asceza],
să sălășlui în munți
la mijlocul sosând
a tuturor bunătățâlor,
și să hrăni în cetățâle liniștii,
și suind d-imbe părți
sosî la cereasca petreacere[7].

Am preferat reproducerea poetică a fragmentelor dosofteiene pentru a observa mai bine că, în preocuparea sa de a scrie proză poetică, Cantemir îi urmează lui Dosoftei, deși scriitura lui implică și alte modele.

Pentru cea de-a doua ipostază a Inorogului, aceea de trăitor în mijlocul frumuseților edenice, Cantemir avea, de asemenea, la îndemână hagiografiile care descriu răpirile la Rai, despre care am vorbit mai sus.

Am adus în discuție toate aceste elemente pentru a înțelege mai bine de ce Cantemir s-a oprit asupra Vieții Sfântului Macarie Romanul și de ce aceasta a devenit un reper aghiografic esențial pentru el.

Mergând mai departe pe firul secolelor, reținem cele sesizate de Mihai Moraru: Ion Heliade-Rădulescu mărturisea că a citit Viața Sfântului Macarie Romanul, iar Eminescu nu numai că a citit-o, dar a și împrumutat „trăsături ale portretului literar” al Sfântului Macarie „în fabuloasele sale portrete de magi înțelepți”[8].

În privința lui Eminescu, sesizarea sa e importantă, însă privește numai aspectul evident al problemei. Adică nu este nimic neobișnuit ca Eminescu să fi creionat portretul unui mag „bătrân ca lumea” (Dumnezeu și om) – personaj prezent în mai multe poeme: Strigoii, Memento mori, În vremi demult trecute/ Povestea magului… –, impresionat fiind și împrumutând contururi din înfățișarea Sfântului Macarie.

Ceea ce M. Moraru nu a remarcat însă – și poate fi o adevărată provocare pentru critica literară – este faptul că însuși portretul Luceafărului, cea de-a doua dintre ipostazele sale metamorfotice, mai precis, împletește elemente de portret macariene:

Pe negre vițele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare
.

Ne amintim ce spune hagiografia: „Că veniia adevăr fericitul Macarie”.

Iar o altă variantă, reprodusă de Gaster și probabil cunoscută lui Eminescu (dacă nu cumva Gaster o avea de la Eminescu), precizează:

„am nemerit la o peșteră foarte ciudată [minunată], unde lăcuea Sfântul Macarie, luceafărul cel mare. […] iar un miros de mir venè spre noi […], văzum un păr albu, luându-l vântul în sus […] și văzum chipul ca de înger [luminos] al obrazului [al feței]”[9].

Faptul că „văzum un păr albu, luându-l vântul în sus” corespunde plutirii din versul eminescian. Iar „chipul ca de înger” a fost echivalat de poet cu o metaforă (izvorâtă cam din aceleași surse): „scăldat în foc de soare”.

Este foarte interesant felul cum Eminescu a unificat cele două variante, în privința acestui portret consistând dintr-un complex de elemente concrete și spirituale, pentru a ajunge la versurile: „Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare”.

Nu insistăm acum cu alte comentarii asupra acestui subiect, pentru că ne propunem să revenim în curând cu o analiză integrală a Luceafărului, din perspectiva raporturilor sale cu izvoarele literare „vechi”. Problema este mult prea complexă pentru a putea fi epuizată în câteva paragrafe, în afara unui comentariu lămuritor asupra întregului context poematic.


[1] Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi glosar de Virgil Cândea, postfaţă şi bibliografie de Alexandru Duţu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p. 86.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu și I. Verdeș, studiu introductiv de Adriana Babeți, Ed. Minerva, p. 129.

[3] Idem, p. 201-202.

[4] Idem, p. 249.

[5] [Sfântul] Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților, op. cit., f. 250rViața Sfântului Fostirie, 5 ianuarie.

[6] Idem, f. 257vViața Sfântului Ierarh Iacov de Nisiva [Nisibe], 13 ianuare, cel care a făcut „luminânde minuni”, după cum spune tot Sfântul Dosoftei.

[7] Idem, f. 431rViața Sfântului Nichita prezviterul și egumenul Michidiei, 4 mai.

[8] Mihai Moraru, op. cit., p. 80.

[9] Cf. Moses Gaster, op. cit., p. 226-227.

Predică la 37 de ani [31 octombrie 2014]

Iubiții mei[1],

în această dimineață, înainte de a scrie această predică, am citit mai multe texte din presă la nivel online.

Și la două dintre ele am lăcrimat…pentru că sunt pline de dragoste.

Iar când dragostea vorbește glasul ei e profund, tulburător…

ÎPS Calinic Argatu publica pe 8 martie 2011[2] un text despre mama lui. Cineva l-a preluat pe Facebook și așa l-am găsit. Și vorbea despre grija ei, despre munca ei neobosită, concluzionând că femeia e „o taină a lui Dumnezeu printre noi”[3]. Adevărat! Așa e!…

Și mi s-a umplut inima de lacrimi… pentru că mi-am adus aminte de bunica mea, Floarea, adevărata mea mamă, pe care o vom pomeni în curând, la doi ani de la adormirea ei, și care trebăluia toată ziua, uneori și noaptea – ca mama ÎPS Calinic, pe care Arhiepiscopul o evocă adesea –, punând totul în ordine, în casă și în curte, și având grijă și de mine…

De la mamaia Floarea am învățat ce înseamnă să fii bunică, mamă, femeie, soție, om de caracter.

Și mă bucur să o evoc astăzi, când împlinesc 37 de ani, pentru că ea și tataie Marin s-au bucurat întotdeauna de ziua mea de naștere ca de o zi sfântă, de sărbătoare.

Cadourile lor erau, mai întâi de toate, revărsări imense de dragoste.

Pentru că atunci când vorbeau despre mine le dădeau lacrimile.

Și acum, și eu, când vorbesc despre ei și când mă rog pentru ei, îmi dau lacrimile… pentru că m-am îmbolnăvit de iubirea cu care ei m-au iubit. O boală iremediabilă și atât de sfântă încât merită toată recunoștința mea.

Însă, de dincolo de moarte, iubirea lor, a bunicilor mei pentru mine și pentru doamna preoteasă, îi schimbă în mod minunat și pe alții.

În 2009 mă confesam public într-un articol[4]…în care explicam de ce m-au crescut bunicii, când părinții mei locuiau în aceeași curte cu mine.

Și vorbeam atunci despre cum au vrut să mă avorteze…despre cum Dumnezeu m-a salvat de la moarte prin cutremurul din 4 martie 1977…pentru că a început chiar în momentul când mama mea dorea să facă un avort clandestin, ajutată de o vecină…și despre indiferența neînțeleasă a părinților mei față de mine.

Indiferență și lipsă de ajutor care a ținut până după moartea bunicii mele.

Dar când ei doi, părinții mei, au rămas singuri în curte…iar noi venim din când în când acasă, la țară, păstrând în bună ordine casa bunicilor noștri, atunci au înțeles și ei ce înseamnă dragoste

Pentru că noi nu venim acasă, la țară, pentru vreun lucru material…ci pentru că ne leagă dragostea de cei care ne-au iubit și ne iubesc din ceruri.

O imensă minune s-a petrecut cu părinții mei! Pentru că nu numai că au înțeles cât de prostească a fost invidia și răutatea lor, și că 36 de ani s-au scurs fără ca să mă cunoască, ci au consimțit să le fiu Duhovnic de câteva luni de zile.

cununia-civila

Iar acum vom face împreună pomenirea de doi ani a bunicii mele, Floarea, adică cu oamenii care, în anii ei de văduvie și de singurătate, n-au ajutat-o deloc.

Veneam noi, de la București, și îi aduceam mâncare…îi puneam apă, într-un butoi de plastic, în casă, pe timpul iernii… pentru că fiul ei și tatăl meu, și nora ei și mama mea, de la cinci metri distanță de ea…nu doreau să îi scoată apă din fântână.

http://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2008/04/mamaia-floarea-la77-de-ani.jpg

Iar acum, nora ei și mama ea, și fiul ei și tatăl meu, se duc la mormânt și i-l îngrijesc…îi fac pomană…o plâng…și o regretă…păstrează și se îngrijesc de cele lăsate moștenire de către ea, pentru că singurătatea nu produce numai dezvrăjire de ură ci și umilire a minții.

Așa că, acum, începe să-mi palpite inima, în mod real, nu numai pentru bunica mea…ci și pentru mama mea. Mamă care, ca și bunica mea, mi-a devenit fiică duhovnicească.

Însă mama mea trebuie să facă foarte multe eforturi pentru ca să mă înțeleagă și să mă iubească, așa cum, bunica mea…mă înțelegea din priviri.

Dar oamenii se schimbă dacă vor

Și se schimbă în bine…dacă înțeleg că binele trebuie să devină una cu ei. Și trebuie să îi ajutăm pe cei care se schimbă…pentru ca nu cumva să se întoarcă înapoi, la viața lor rea.

Al doilea text plin de sentimente al acestei dimineți a fost ultima scrisoare a lui Reyhaneh Jabbari[5], tânăra iraniană de 26 de ani, care a fost executată sâmbătă, 25 octombrie 2014.

O scrisoare către mama ei…

Căreia i-a lăsat „cuvinte scrise de mână ca moştenire[6].

Așa cum eu, în toate cărțile mele, mă las scris și moștenire…pentru cei care vor să mă citească acum și pe viitor.

Pentru că grija față de cuvânt, față de imagine, față de moștenire, e grija față de iubire.

Și eu sunt recunoscător pentru toată iubirea, atenția, respectul pe care oamenii mi le-au dat.

De aceea, la 37 de ani, eu le mulțumesc tuturor celor care m-au educat, ajutat, citit, s-au rugat pentru mine…și îi asigur că niciun lucru bun făcut mie nu rămâne nevăzut de Dumnezeu.

Însă, la fel, îi asigur pe cei care m-au rănit și îndurerat cu ceva în viața aceasta, că nu am resentimente față de ei…pentru că eu mă rog pentru mântuirea tuturor oamenilor după cum mă rog pentru mântuirea mea.

Pentru că cred, fără pic de îndoială, în schimbarea oamenilor!

Istoria Bisericii e plină de convertiri uluitoare.

Torționarii Sfinților devin și ei Sfinți. Copiii Mucenicilor mor și ei cu Părinții lor. Mari păcătoși, dintr-o dată, simțind degetul lui Dumnezeu în viața lor, au renunțat la toată neorânduiala vieții lor de mai înainte și s-au sfințit într-un mod tulburător.

Pentru că Dumnezeu nu îi iubește numai pe Sfinți ci și pe păcătoșii care se pocăiesc pentru păcatele lor.

Și de aceea, toți trebuie să avem îndrăzneală la mila și la iubirea negrăită a lui Dumnezeu cu noi și să ne schimbăm viața.

Pentru că vom fi luați de aici de Domnul, prin moarte, în starea în care vom fi găsiți. Și acea stare interioară pe care o avem, dacă e bună, se va deschide mereu spre binele veșnic al lui Dumnezeu. Dar dacă vom fi împătimiți de rele și vom dori răul, noi ne vom desfigura veșnic datorită pornirii spre rău pe care o avem în noi.

Așadar, iubiții mei, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru darul vieții, pe care ni l-a dăruit tuturor și pentru toate bucuriile duhovnicești și trupești pe care ni le-a dăruit în această viață!

Să Îi mulțumim lui Dumnezeu Atotțiitorul pentru purtarea Sa de grijă față de noi și pentru toate minunile pe care le face cu întreaga umanitate.

Căci El, neîncetat, ne cheamă pe toți la moștenirea vieții veșnice și la bucuria cea netrecătoare.

Numai noi să auzim glasul Lui și să ne zdrobim inima!

Numai noi să facem din viața noastră o continuă măturare a relelor din viața noastră și o continuă sădire de lucruri bune în pământul inimii noastre.

Toată binecuvântarea tuturor și multă sănătate!

La mulți ani și bucuria lui Dumnezeu să fie în noi toți, acum și în vecii vecilor! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 30 octombrie 2014, zi de joi. Friguroasă și înnorată.

[2] ÎPS Calinic Argatu, Femeia este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu!, marți, 8 martie 2011, cf.

http://ziarullumina.ro/opinii/femeia-este-viata-si-cu-ea-tine-dumnezeu.

[3] Ibidem.

[4] A se vedea:

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/03/26/gustul-ingratitudinii-vs-bunul-simt-al-recunostintei/.

[5] Idem:

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/reyhaneh-jabbari-femeie-cuvinte-emotionante-512671.html.

[6] Ibidem.

Parastas pentru Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu [29 octombrie 2014]

Pr. Dumitru Radu 6Trupul neînsuflețit al Părintelui Dumitru Radu se află depus pe catafalc în Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena (Bariera Vergului), acolo unde a slujit.

Parastasul din această seară, dimpreună cu cele 12 Evanghelii ale Învierii, a fost slujit de 10 preoți și un diacon, după care a predicat un Preot bătrân, coleg al său de facultate și ne-a împărtășit durerea sa Părintele Profesor Emilian Cornițescu.

Acesta din urmă a subliniat faptul că Părintele Dumitru a fost ctitor de 4 Facultăți de Teologie și că a fost neobosit în munca teologică. Pe când colegul său de facultate ne-a mărturisit că era un om studios de foarte tânăr și nu a făcut concesii în materie de credință în cărțile sale.

Pr. Dumitru Radu 1Pr. Dumitru Radu 2Pr. Dumitru Radu 3Pr. Dumitru Radu 4*

Părintele Profesor Dumitru Radu a murit în seara zilei de 27 octombrie 2014, la vârsta de 87 de ani (mai trebuiau două zile ca să împlinească 88 de ani)

*

Pr. Dumitru Radu 5S-a născut pe 29 oct. 1926 [adică astăzi, 29 octombrie 2014, când noi l-am prohodit, el trebuia să își serbeze ziua de naștere], în localitatea Cepari-Cărpiniş, jud. Argeş.

A făcut Seminarul la Curtea de Argeș și apoi la Râmnicu Vâlcea, a făcut Facultatea de Teologie la București  (1947-1951), Doctoratul în Dogmatică între 1951-1954,  între 1957-1963 a făcut și Facultatea de Limbă și Literatură Română la București, și a devenit Doctor în Teologie în 1977.

A fost Profesor la Seminarul din Curtea de Argeș, din 1957 la București, a predat Greacă și Latină între 1955-1958, apoi Dogmatică, Morală şi Drept bisericesc (1958-1959), a fost corector şi precorector şef la Tipografia lnstitutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă din Bucureşti (1959-1963), profesor de Limba română, Istorie, Dogmatică, Morală şi Drept la Seminarul teologic din Bucureşti (1963-1969), spiritual-asistent la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1969-1973).

A fost hirotonit preot în 1969, asistent titular la secţia sistematică (1973-1977), profesor suplinitor (1977), apoi titular (1978) la catedra de Morală creştină, suplinitor al unei jumătăţi din catedra de Dogmatică (1980-1988), prorector al Institutului (din 1975).

A fost delegat la diferite întruniri cu caracter ecumenic peste hotare: a şaptea Adunare generală a Conferinţei Bisericilor Europene (Engelberg, 1974), Congresul profesorilor de teologie ortodoxă de la Atena (1976), întruniri ale Comisiei române de dialog cu Biserica Luterană din Germania şi ale Comisiei mixte Internaţionale pentru dialog teologic între Bisericile ortodoxă şi romano-catolică. A publicat lucrări de dogmatică, de istoria culturii şi a Bisericii româneşti.

*

Pr. Dumitru Radu 7Lucrări teologice ale autorului:

1. Caracterul ecleziologic al Sfintelor Tainelor şi problema intercomuniunii

2. Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative

3. Repere morale pentru omul contemporan

4. Despre înnoirea și îndumnezeirea omului în Hristos.

Pr. Dumitru Radu 8

1 2 3 12