Iubiții mei,
Pentru ca să știm ce vrem cu adevărat trebuie să învățăm de la Dumnezeu ce trebuie să facă omul. Pentru că ceea ce Dumnezeu dorește ca noi să facem înseamnă, de fapt, adevărata noastră voință. Adevărata noastră alegere. Adevărata noastră viață.
Dar pentru ca să vrei să faci un lucru bun, trebuie să știi care e binele. Și, mai ales, să alegi binele.
Pentru că noi, în mod păcătos, dorim multe lucruri. Și dacă am aștepta ca oamenii să se comporte față de noi în conformitate cu păcatele noastre nu am aștepta lucru bun.
Însă Domnul aici presupune că noi știm să alegem binele. Că știm ce e binele. Pentru că El vorbește unor creștini, unor oameni adânciți în ascultarea Lui.
De aceea, El ne poruncește ca să facem semenilor noștri lucrurile pe care noi ni le dorim cel mai mult. Și ni le dorim tocmai pentru că ne împlinesc.
Și ce ne dorim noi cel mai mult? Să fim sănătoși, să fim împăcați, să fim împliniți, să nu ne lipsească lucrurile necesare. Să fim iubiți de oameni, să fim respectați, să fim ajutați și îndrumați, să avem cu cine să ne înfrățim în lucruri bune. Dar, mai presus de toate, ne dorim să ne curățim și să ne sfințim viața.
Astfel că, din mijlocul unor astfel de dorințe bune, dacă alegem cum să ne comportăm față de alții, alegem să fim prietenii cei mai buni ai oamenilor.
Pentru că noi alegem să facem pentru ei ce alegem să facem și pentru noi. Noi alegem să le facem același bine care ne împlinește și pe noi.
Iar binele nu se învechește niciodată, pentru că e întotdeauna o amintire plăcută, întăritoare și nici nu te enervează. Pentru că nu te enervează să primești cadouri, să primești mulțumiri, să primești iubire, să primești încredere din partea oamenilor. Ci invidia, nemulțumirea, răutatea față de cei care ți-au făcut bine nu se naște din binele pe care ți l-au făcut alții ci din binele pe care tu nu vrei să îl mai faci acelora.
Pentru că binele tău cere binele lor. Sau binele lor cere binele tău. Și când doar o parte dăruiește iar cealaltă parte mustăcește de invidie, atunci binele se revarsă peste invidie ca un foc și nu ca o binecuvântare.
Pentru că binele e binecuvântare dacă e resimțit ca binecuvântare. Adică, dacă cel care primește binele făcut, e în stare să dăruiască pe măsură. Dar dacă nu mulțumești pe măsura darului primit, dacă nu te schimbă darul primit, dacă nu te smerește, dacă nu te educă, dacă nu te face la fel de bun, darul devine o povară. Devine o greutate enormă care îți apasă conștiința.
Pentru că noi trebuie să facem pentru oameni, după porunca Domnului, acele lucruri pe care noi ni le dorim cel mai mult pentru noi. Și în măsura în care viața noastră e tot mai curată, ce suntem în stare să facem pentru oameni duce spre ceea ce a făcut El pentru noi.
De aceea am pus, deasupra predicii de azi, Răstignirea Domnului: pentru că este iubirea cu care El ne-a iubit.
Iar versetul de care ne ocupăm acum, Lc. 6, 31, traduce tocmai această iubire jertfelnică pentru aproapele nostru.
Pentru că noi ne dorim ca alții să nu ne mintă și să nu ne trădeze iubirea niciodată. Ne dorim ca să fim cu ei până la moarte și în întreaga veșnicie. Ne dorim ca alții să își dea viața pentru noi la nevoie.
Iar a-ți pune sufletul…înseamnă a-ți da viața pentru ca ei să trăiască. Pentru că iubirea preferă să moară în locul celui iubit.
Și acum, sper, că lucrurile sunt mai clare în ceea ce privește lucrurile pe care noi ni le dorim și de la noi și de la semenii noștri.
Pentru că noi trebuie să ne dorim doar binele și să așteptăm doar lucrurile bune de la alții. Adică nu trebuie să așteptăm ca ei să mintă pentru noi, să fure pentru noi, să ucidă pentru noi, ci ca ei să facă binele dimpreună cu noi. Pentru că numai binele dorit de Dumnezeu e binele care ne împlinește și ne mântuie pe toți.
Dar pentru a înțelege care e binele pe care Dumnezeu dorește ca fiecare dintre noi, în mod personal, să îl facem, necesită timp…
Asceza noastră bisericească e tocmai mediul în care noi chemăm și așteptăm voia lui Dumnezeu cu noi. Pentru că la fiecare în parte Dumnezeu ne vorbește după măsura credinței noastre, a vârstei noastre, a scopului nostru în viață, a vocației noastre. El ne conduce pas cu pas spre noi înțelegeri ale voii Lui, tocmai de aceea toată viața noastră e o continuă școală teologică.
Pentru că Dumnezeu, pe fiecare zi, prin ceea ce trăim și înțelegem ne oferă o cunoaștere mai profundă a voii Lui cu noi și cu întreaga lume.
Astfel, a voi binele înseamnă a-L învăța de la Dumnezeu.
Pentru că vedem că și păcătoșii se iubesc între ei [Lc. 6, 32] iar mulțumirea reală nu e un bine la schimb [Lc. 6, 33]. După cum nici împrumutul, care știm că ne va fi restituit, nu ne aduce o mulțumire aparte [Lc. 6, 34], pentru că știm că nu pierdem nimic în definitiv.
Însă în trei versete [Lc. 6, 32-34], Domnul ne ridică de la o perspectivă comună asupra alegerilor și a relațiilor dintre oameni la perspectiva divino-umană a vieții creștine.
Și perspectiva comună e perspectiva socială care are la bază o cugetare căzută, care nu are de-a face cu revelația dumnezeiască.
Adică se iubesc între ei și cei care trăiesc în libertinaj dar și cei care trăiesc împotriva firii în materie de relații sexuale. Însă se iubesc ca oameni păcătoși și nu ca oameni Sfinți.
Tocmai de aceea, la Lc. 6, 31, am insistat asupra faptului că a vrea și a alege nu înseamnă a alege oricum și a dori orice ci a dori și a alege voia lui Dumnezeu cu noi.
Pentru că iubirea între noi, membrii Bisericii și între noi și toți oamenii, trebuie să fie o iubire sfântă, cuvioasă și nu una libidinală. Relațiile dintre noi trebuie să se bazeze pe iubirea de Dumnezeu și de oameni și nu pe relații de rudenie, comerciale sau mafiote. Trebuie să primeze omul și valoarea lui în fața lui Dumnezeu și nu interesele meschine.
Tocmai de aceea, noi spovedim ca păcate imaginațiile desfrânate, privirile desfrânate, atingerile desfrânate, tot ce înseamnă relații desfrânate și perverse între oameni. Pentru că ele ies din perspectiva relațiilor curate pe care Dumnezeu le cere de la noi, robii Săi.
Însă din Lc. 6, 32 vedem că iubirea față de cei care ne iubesc este o iubire normală chiar și pentru păcătoși.
Însă, pentru oamenii duhovnicești, iubirea față de cei care ne iubesc nu e toată iubirea pe care trebuie să o dăruim, ci ea e paradoxală. Ea cuprinde nu numai iubirea celor care ne iubesc ci și ura celor care ne vrăjmășesc.
De aceea, în Lc. 6, 35 se depășește perspectiva telurică, în care iubim doar pe cei ce ne iubesc [Lc. 6, 32], facem bine doar celor ce ne fac bine [Lc. 6, 33] și îi împrumutăm doar pe cei care știm că ne vor restitui banii [Lc. 6, 34].
Pentru că la Lc. 6, 35 ni se cere să gândim cu minte duhovnicească și să acționăm cu inimă creștină. Adică văzând binele real, veșnic al omului.
Cum însă să ne iubim vrăjmașii, dacă ei nu vor să ne vadă? Cum să îi iubim pe cei care ne fac rău în mod sistematic?
Omul duhovnicesc înțelege acest lucru, pentru că îl trăiește. El îl iubește pe vrăjmașul lui prin aceea că nu se comportă ca el. Nu îi dorește răul. Nu îi face rău. Nu caută să îl omoare. Ci, dimpotrivă, se roagă pentru el, pentru că înțelege împătimirea lui drăcească. Înțelege starea lui decăzută și îl compătimește. Tocmai de aceea nu îl poate decât iubi și decât a se îndurera pentru el, pentru că înțelege că face răul care îl distruge sistematic.
Căci în măsura în care facem răul, oricum s-ar numi el, ne distrugem pe dinăuntru. Minciuna e un rău și ne distruge pe dinăuntru. Curvia e un rău care stă în sufletul și în trupul nostru și ne distruge. Erezia e o nebunie care ne face rău. Mâncarea multă ne face rău. Băutura multă ne face rău. Fumatul, drogurile, nopțile nedormite, munca în exces ne fac rău. Orice exces e un rău existențial.
Și când vorbesc despre existență nu mă refer doar la viața de acum ci și la întreaga veșnicie. Pentru că răul patimilor e răul cu care plecăm de aici în veșnicie. E boala noastră, e moartea noastră veșnică, e neiubirea noastră.
Pentru că Domnul vorbește despre alegere pentru a vorbi despre iubire. Ce ne dorim noi e să iubim și să fim iubiți. A urî înseamnă a ieși din iubire. Și când ieși din iubire te urâțești pe dinăuntru. Te golești de har. Te golești de bine. Te golești de milostivire. Te golești de înțelegere. Te golești de gingășie.
Iar pentru a crește copii, pentru a educa elevi și studenți, pentru a înduhovnici oameni avem nevoie de delicatețe, de străvedere a sufletelor oamenilor, de multă iubire și înțelegere. De multă iertare…
Pentru că iertarea…arată diferența de înțelegere și de duhovnicie dintre noi.
Cel care îți greșește nu știe că greșește până nu vede urmările faptelor lui. Dar dacă le înțelege și dacă dorește cu adevărat relația, are nevoie de iertarea ta și tu de schimbarea lui. Iar iertarea este dorința ta ca el să fie și mai bun. Pentru că iertarea e un semn al iubirii tale pentru el.
De aceea, în același verset citat anterior, în Lc. 6, 35, Domnul vorbește despre răsplata [misqo.j] iubirii duhovnicești. Care va fi multă, pentru că vom fi fiii Celui Preaînalt [Ibidem].
Și în finalul lui Lc. 6, 35 aflăm de ce iubirea noastră e duhovnicească, dacă înglobează atât iubirea cât și neiubirea oamenilor față de noi: pentru că Dumnezeu „este bun
Iar dacă El, Tatăl nostru Cel ceresc, compătimește cu noi, suferă pentru neîmplinirea și durerea noastră, a urma iubirii Lui compătimitoare înseamnă a ne umple de bunătatea Lui. A ne face fiii Lui cei buni și compătimitori.
Când începe Postul Mare, Biserica ne pune înainte faptele iubirii milostive față de aproapele. Și ne spune că acestea vor fi întrebările față de noi ale Dreptului Judecător. Pe când acum, ea ne vorbește despre cum cineva ajunge un om bun. Sau ce înseamnă om bun pentru Dumnezeu.
Pentru că omul bun nu e bun în primul rând pentru că dă milostenie, ci pentru că îl iubește pe om așa după cum Dumnezeu îl iubește pe om: compătimitor.
Dă milostenie pentru că suferă cu el. Îl iubește, îl ajută, îi vrea binele, pentru că îi vrea binele veșnic și nu doar pentru o zi.
Tocmai de aceea nu orice dăruim altora ne face buni. Ci ceea ce dăruim din adâncul iubirii noastre pentru Dumnezeu și pentru oameni.
Când a da înseamnă a iubi atunci darul este milostenie, pentru că e plină de iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.
Și știm când cineva ne iubește…și când ne dăruie…Pentru că, în primul rând, ni se dăruie pe sine. Și când ni se dăruie pe sine atunci ne simțim iubiți, ne simțim apreciați, ne simțim încurajați, pentru că el ne asumă în viața lui. El ne poartă cu sine, e cu noi, palpită la unison cu noi.
Însă Cel care ne-a asumat în persoana Lui, prin asumarea umanității Sale din Prea Curata Fecioară, este Domnul și Stăpânul vieții noastre. De aceea, înainte de Cruce, pe Cruce, prin Învierea și Înălțarea Lui de-a dreapta Tatălui, acum și în întreaga veșnicie, El e cu noi pentru că palpită cu fiecare dintre noi. Compătimește cu fiecare dintre noi și ne ajută pe fiecare în parte, pentru ca să ne împlinim în iubirea Lui.
De aceea, noi nu ne simțim singuri nici în situații limită, pentru că știm că aici și în veșnicie doar Dumnezeu este pacea și bucuria noastră. Doar în El e nădejdea noastră. Doar El e viața noastră. Doar El ne umple de slava Lui și, prin ea, suntem plini de bunătatea Lui și suntem fiii Lui duhovnicești.
Așadar, iubiții mei, omul bun nu este omul oarecare, care ne face un anume bine, deși, într-o lume decăzută, orice bine este preferabil răului. Ci omul bun cu adevărat este prietenul lui Dumnezeu, este cel plin de curăție și de sfințenie, este Sfântul, cel care a învățat bunătatea de la Dumnezeu Însuși.
Iar dacă i-am iubi și i-am cinsti și i-am citi pe Sfinți cu asiduitatea cu care vorbim la telefon sau pierdem timpul la televizor sau online, am avea mai multă bunătate și atenție în relații decât avem acum.
Pentru că am fi buni ca Cel atotbun și am fi miloși ca Cel compătimitor cu toți. Amin.
Pentru că femeia pe care o caută el nu e pe stradă…bărbatul o caută pe stradă. O caută în toate femeile. O caută în ziua mare. O caută…și o cere pe stâlp, cu tot ce trebuie să aibă ea.
