Timpul doar treceAcum ceva timp – căci zecile de ani, retrospectiv, par foarte puțin – erau noi și la modă. Proprietarii au murit între timp. Vor veni niște samsari recenți și vor vinde vechea casă boierească și o vor transforma în ceva, care, inevitabil, se va învechi.

Timpul nu se uită la pietoni. E un infractor, suit beat la volan, care calcă tot pietonul o dată și-odată. El doar trece. Trece peste oricine.

Degeaba te uiți la ceas! Mai mult te înspăimânți privindu-l…

Eu când văd cronometrul cu fracțiuni de secundă, pe lângă secunde…simt că totul se scufundă sub mine. Simt că mă aflu pe un pământ mișcător, dacă viața mea e atât de fugitivă.

Acesta e motivul pentru care nu mai port ceas. Am spaimă de trecerea atât de sprintenă a timpului. De trecerea atât de triumfătoare, în detrimentul meu, a timpului.

Mă uit la telefon, din când în când, să văd dacă m-a apelat cineva…și ca să știu când ajung unde trebuie să ajung și când trebuie să mă întorc acasă. Adică privesc timpul ca pe finalul unui parcurs și nu ca pe o scurgere a timpului clipă de clipă.

Dacă m-aș gândi la curgerea lui inexorabilă și aș sta sub greutatea imensă a acestei înspăimântări nu aș mai fi în stare să fac nimic. Dar pentru că uit că timpul trece…și eu îmbătrânesc…și, pe fiecare zi, pot să fac mai puține lucruri în comparație cu ieri…de aceea pot să scriu, să mă rog, să mă nevoiesc.

Pentru că uit că sunt muritor.

Și asta îmi face bine!

Uit că sunt muritor…uit că mâine, oricare ar fi acel mâine, poate să nu mai fie al meu pe lumea asta…și de aceea prețuiesc timpul și fac tot ce pot cu timpul meu.

Mi-am transformat timpul în cărți, în rugăciune, în iubire, în prietenie.

Mi-am transformat timpul în mine însumi.

Pentru că am adus în timpul meu veșnicia lui Dumnezeu pentru ca să mă ajute să fiu eu însumi.

Astfel uit că trăiesc pentru că trăiesc cu Dumnezeu toate clipele mele.

Însă, în același timp, privind degradarea lucrurilor, a caselor, plecarea oamenilor dintre noi…am început să văd timpul ca pe un aeroport…în care avioanele merg în cer.

Și de când am înțeles că sufletele merg în veșnicie, că ele nu pier, că noi nu pierim, că noi vom învia, că vom fi oameni duhovnicești la învierea de obște…de atunci timpul meu, al vieții mele, oricât ar fi el, are altă valoare. Are valoarea unui dar. Pentru că e darul lui Dumnezeu față de mine.

Da, timpul trece…dar și noi ne schimbăm!

Și bine ar fi să ne schimbăm cu schimbare interioară, profundă, duhovnicească. Să fim noi, să fim înnoiți de Dumnezeu pe fiecare zi.

Așa înțelegem că cele care pier, care trec…nu sunt cele care rămân. Pentru că cele care rămân, ale noastre care rămân, rămân în noi și plecăm cu ele în veșnicie.

Did you like this? Share it: