doar o veveritaZburând în sus și-n jos cu bicicleta în acea zi…am văzut de trei ori veverița…sau trei veverițe, dacă nu era una și aceeași. Însă doar o dată am oprit ca să o trag în poză.

Mică, vioaie, fugind din copac în copac…și cu coadă stufoasă.

O copilă, învățată de bunică și tată, bătea cu două ghinde una în alta…în speranța că reptila de veveriță va veni la ea…și va sări șotronul. N-a venit însă…

Doi tineri, tocmai buni de însurat, cu două mitraliere de aparate de fotografiat, mai hoți, au ademenit veverița cu dulciuri…lângă un perete de lemn…și au pozat-o pe îndelete. Și erau foarte bucuroși de isprava lor…de parcă luaseră bacul.

Acum, dacă stăm să ne gândim bine, veverița are și ea familia ei…Are o onoare a ei…

Noi, oamenii, niște necivilizați, am sărit pe sărmana veveriță cu pozatul, deși nu am întrebat-o dacă vrea să o pozăm.

Adică i-am călcat, ca niște bădărani, dreptul la intimitate, dreptul la imagine, dreptul la plimbare nebăgată în seamă prin parc, dreptul la liberă mâncare în parc, dreptul la aer nepoluat de oameni, dreptul de exclusivitate, dreptul de autor, dreptul de…emigrare…

Așa că sunt pasibil de dare în judecată de către neamul veverițelor pentru tot puhoiul de rele provocat de o singură imagine publică.

Însă, dacă veverița e de modă nouă și, dimpotrivă, înțelege că grija omului față de ea înseamnă, totodată, și punerea ei în evidență, pentru ca omul să respecte veverițele și copacii și toamna și aspirațiile de tot felul, atunci veverița îmi va trimite câteva rânduri, în veverițește, prin care îmi va mulțumi, că am adus-o, într-un spațiu teologic, cu atâta eleganță.

În așteptarea scrisorii de la veveriță…vom mai scrie și despre alte subiecte. Tot la fel de vitale pentru mediul ambiant și pentru aspectul public al comunicării.

Did you like this? Share it: