Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [23]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
În discursul Papagaiei, autorul introduce o descriere a celor două Țări Românești, pe care o putem numi cel puțin elogiatoare, dacă nu chiar paradisiacă:
Aceste doaî vestite
și nebiruite monarhii,
o, iubiții miei ascultători,
precum fietecarile
din sine, late în hotare,
bogate în comoare,
dese în orașe,
tecsite în sate,
nenumărate
în supuși și cea mai de pre urmă,
cu un cuvânt să cuprind,
din toate părțile întărite
și în slava cinstii lor îndestulite
să fie
nu numai celor de duh purtătoare,
ce așeși și celor pre pântece și târâitoare
știut și încă prea știut ieste[1].
Editorii se arată surprinși într-o notă de subsol, comentând astfel fragmentul:
„Descriere entuziastă a celor două țări române, socotite de Cantemir bogate în comoare și cu o populație deasă, cu orașe multe. E posibil ca Dimitrie Cantemir să judece țările române numai în comparație cu provinciile sărace și muntoase ale Imperiului Otoman din Peninsula Balcanică”[2].
Viziunea aceasta nu este, însă, câtuși de puțin singulară. Ea îi aparține și lui Dosoftei și Miron Costin (a se vedea Poema polonă), iar Cantemir o reia în Descrierea Moldovei[3].
O va moșteni, în poemele sale, Eminescu, după cum am arătat în altă parte.
Însă Papagaia taie nodul gordian, rezolvând altfel decât prin dezbatere filosofică sau rațională problema hibridizării:
Pentru unirea a toată inima
și cu învoința a doi monarhi,
a cărora voie mai mult decât porunca
și porunca mai mult decât fapta
de credzut și de ascultat ieste.
Voia aceasta a lor, spre ce săvârșit?
Spre alcătuirea a doaî firi într-una.
Dară acesta în ce chip?
(Căci doaî firi a să uni,
lucru peste lucru
și putință peste putință ieste).
În chipul puterii sufletești,
carea în câteva inimi
într-un chip și într-o măsură
a lucra poate.
Adecă cu buna a sufletului priință,
doa trupuri, ca într-un suflet a îmbla
și a să învoi să poată
(că ce ieste prieteșugul?
A învoi deopotrivă.
Și ce ieste priietinul?
A nu deosebi în suflet).
Că acest felu dară de duh[ov]nicească putere,
Vulturul Leu și Leul Vultur,
duhul Vulturului în Leu și al Leului în Vultur,
fără de nicio deosăbire,
cele dinafară mădulare,
precum întru adevăr împărățește
le vor ocârmui
și fără greși cu dânsele monarhicește
să vor sluji,
cine-i atâta beteag de minte
carile să nu cunoască?
Duhuri dară ca acestea,
carile ceriul de ar avea poartă
și iadul ușe,
precum și acolo să pătrundză
fără prepus sint.
Duhuri dară ca acestea, iarăși dzic,
atâta de supțiri și puternice,
trupuri atâta de iuți și de vârtoasă,
fără de nice o siială împotrivnică unind
și fără de nici o prepunere de pacoste împreunând,
au nu tot lucrul,
peste toată puterea a putea
vor putea?
(Că unde Leul vulturește
și Vulturul leuiește,
prepelița ce va iepuri
și iepurile ce va prepeliți?)
Vulturul de sus și deasupra privind,
Leul din dos și din față adulmăcând,
ce nepriietin asupră viind,
sau ce vrăjmași macar la fântânele Nilului fugând
a nu să simți
și a să mistui
va putea?
(Că a putincioșilor
mâna lungă și ochiul neoprit
ieste)[4].
N-ar fi, adică, vorba de o hibridizare nefirească, ci de unire între păsări și animale (între munteni și moldoveni) „în chipul puterii sufletești”.
Dacă românii ar fi uniți printr-o unire duhovnicească, atunci „tot lucrul,/ peste toată puterea a putea/ vor putea”.
Leul și Vulturul unindu-se, vrăjmașii ar fi iepuri și prepelițe, și „unde Leul vulturește/ și Vulturul leuiește,/ prepelița ce va iepuri/ și iepurile ce va prepeliți?”.
Cei doi conducători, ai Moldovei și Munteniei, dacă ar fi uniți în cuget, ar fi de neînvins:
Adulmăcarea unuia
cu iute viderea altuia
însoțindu-să
și în toată calea tovărășindu-să,
din nuări furnica împoncișării [împotrivirii]
pre pământ și de la Asiia:
lighioaia dodeielii la Evropa să va videa
și să va adulmăca,
pre nebiruite spetele Leului,
neostenite aripile Vulturului răsărind,
cestea pre tot fugașul
cât de repede în clipala ochiului vor agiunge,
celea pre tot împotrivă stătătoriul vor birui și vor înfrânge.
Cesta cu cel decât diamantul mai vârtos piept,
cela ce-i decât bricile mai ascuțiți pintini
tot zidiul vrăjmășiii
și toată mreajea vicleniii
ca pravul voi spulbăra
și ca pândza paingului vor dispica.
Cine dară în lume, o, priietinilor,
atâta de scămos la minte
și strămțos la cuvinte
să va afla,
carile să socotească
sau să grăiască
că cel împotrivă de supt brațul Leului va putea scăpa,
sau cel supt aripile Vulturului aciuat
că în primejdie va întra?[5]
Acest fel de unire era de înțeles și de așteptat. Ceea ce nu este firesc, în opinia autorului, este felul nedrept și părtinitor în care se rezolvă pricinile gâlcevilor anterioare:
Neamul cel fără neam
și chipul cel fără chip,
adecă jigăniuța sau păsărița cea cu prepus,
iubitoriul nopții,
fugătoriul dzilei,
vădzătoriul întunerecului
și orbul luminii,
adecă Liliacul,
precum în fericit pământul
și mănoasă brazda adunării aceștiia
nu puțină zizanie să fie sămănat
aievea ieste.
Vidra nu cu picătura,
ce cu vadra în vasul înțelepciunii
veninul nebunii
și-au vărsat.
Așijderea Struțul [Struțocămila],
macar că peste voia și știința sa,
însă nu mică stincă a scandalului
la tot pasul căii aceștiia au aruncat
și toată greuimea lucrului
la mijloc a vini
au pricinit.
/…/
În care chip și a Liliacului gâlceavă,
precum din nemică s-au scornit,
așe și scornită nemică ieste,
și până în cea mai de pre urmă
și tulburat de ar rămânea,
precum a tot statul vreo tulburare
ca aceia a aduce
vrednic să nu fie
putem socoti.
Vidra iată că din catalogul jiganiilor,
cu sfatul
a tot statul,
s-au ras.
Carea acmu în lucru, precum să vede,
vreo toartă să apuce
sau vreo bucată să mai îmbuce
nu are, ce numai în cuvânt,
pre cât au putut,
și mănuntăile a-și vărsa s-au opintit,
și tot feliul de farmăcul descântătoriu
prin urechile tuturor au stropit[6].
În timp ce Liliacul și Vidra sunt recuzați fără drept de apel, în schimb, o decizie samavolnică
poftește
și poruncește
ca Strutocamilii mai mari aripi
și mai lungi pene să i să dea.
Și ce mai mult? Cămila zburătoare
și Struțul fătătoare
să să facă,
pravila voii împărătești poruncește[7].
Acestea sunt, așadar „recetele”[8] [rețetele] și doftoria Papagaiei, prin care tămăduiește poporul de bolile gâlcevelor. Pe care unii le primesc cu veselie gălăgioasă, amețiți de retorică, după cum am văzut mai sus, iar „alalte jigănii toate,/ cu multă și adâncă tăcere […] (că tăcerea prea dâncă/ sau din pizmă iese,/ sau din neștiință)” sau din alte pricini: „căci mita maica/ și vicleșugul părintele/ în trupuri de îmblătoare inimi/ de zburătoare/ odrăslisă” [9].
Însă nu tuturor vicleșugul le-a fost spre doftorie, dimpotrivă:
Ursul, în părerea sa,
pentru bișugul mierii ce aștepta,
acmu precum
că toate prilazurile prisăcilor sare
socotiia
și toate știubeiele [stupii] cu miiere
fără nici o s[f]ială fărâmă, gândiia,
și așe din lăcomiia deșartă
și de mândriia înflată,
cu vânt de gând
și cu miiere de părere,
preste măsură îndopându-să
și înfundându-să,
așijderea acele ticăloasele albine,
carile prin faguri
de aburi
împrăștiiate ramăsese,
prin mațele și ficații Ursului pătrunsără,
de unde adevărata înflăciune
scornindu-să,
supt piielea Ursului izvoară de apă
pururea piștitoare [prelingătoare] purceasără
și cu această de năprasnă
și mieșeloasă boală,
înainte a toate gloatele crăpa.
Vulpea așijderea,
de multă grijea vicleșugului făcut ce purta,
întâi în melianholia ipohondriacă[10],
apoi în tusa cu singe mutându-să,
de multă vitionire și boală uscăcioasă,
toate vinile i s-au întins
și toate mădularele i s-au zgârcit,
atâta cât piielea de oase
și pieptul de spinare i să lipisă.
Carea înghițind vicleșugul,
preste puține dzile ș-au borât aburul,
precum istoria la locul său va arăta
(că cine înghite zăharul vicleșugului,
acela borește toapsăcul [veninul] sufletului)[11].
Echivalând lăcomiia deșartă și mândriia înflată cu vânt de gând/ și cu miiere de părere și imaginând albine alegorice trecând prin faguri/ de aburi – în loc să spună, pe scurt, că Ursul se îmbolnăvește și moare, din pedeapsă dumnezeiască pentru părerea de sine și pentru lăcomia sa – Cantemir devansează biruințele poeziei române moderne.
Uluitoarea poezie-fabulă a lui Cantemir ar trebui să fie prezentă în manualele școlare. Ar fi o frumoasă introducere în studiul poeziei moderne, într-un capitol de anticipări care poate fi consistent și interesant.
Originea acestei alegorii s-ar putea identifica în Scriptură sau în omilii patristice ori în cărți ascetice, după un tipar pe care l-am urmărit în cazul altor pasaje din Istoria ieroglifică.
Ceea ce este cuceritor la Cantemir, este melodia cuvintelor și a frazelor și capacitatea uimitoare de a anticipa formule poetice care vor apărea mult mai târziu.
Cu urechea sa muzicală experimentată, putem spune că, nu de puține ori, Cantemir simte muzica poeziei care va să vină.
Iar atunci când muzica aceasta se îmbină cu resurse metaforico-poetice realmente surprinzătoare, atunci efectul este excepțional și demn de reținut în orice antologie poetică.
Alături de situația semnalată mai sus, aș așeza, în acest sens, și următoarele versuri din Istoria ieroglifică:
Duhurile muritorilor
asemenea sunt
vânturilor clătitului aer
care şi plăcut şi împotrivă
a sufla pot.
Inimile corăbiei
pe nestătătoare
lucrurile tâmplărilor
ca pe umerele mărilor
plutesc…[12].
Înaintea lui Eminescu, Cantemir a intuit uneori o curgere melodică adormitoare, un…ritm melanholic.
Ceea ce este cu adevărat…fabulos, e că în versurile lui Cantemir avem sentimentul că îi citim când pe Eminescu, când pe Arghezi sau pe Blaga, pe Ion Barbu sau Nichita Stănescu.
[1] Idem, p. 113.
[2] Ibidem, n. 1.
[3] A se vedea Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei RSR, București, 1973, p. 109: „Câmpiile Moldovei, des pomenite pentru rodnicia lor în operele scriitorilor vechi și mai noi, întrec cu mult bogățiile pe care le aduc munții, descrise până acum. Așezate în mijlocul a mai multe țări despărțite de Moldova prin munți și ape, deși nu sunt cultivate de nimeni, dau tuturor hrană. Semănăturile care nu se pot dezvolta la munte de răul pe care li-l fac furtunile și gerul cresc la șes atât de bogat, încât în anii buni grâul dă plugarului de douăzeci și patru de ori mai multă sămânță semănată, alacul de treizeci de ori, orzul de șaizeci, meiul, ceea ce cu greu ar crede cineva care n-a văzut, de trei sute de ori. […] În Moldova de jos meiul crește cum nu se poate mai frumos, din care pricină la ai noștri s-a născut proverbul că meiul în Moldova de jos și mărul în partea de sus a Moldovei nu au coajă. După ce-l zdrobesc, îl pisează și-l coc ca pe o pâine și mulți îl mănâncă cu unt, cât timp este cald încă. Vei găsi nu livezi, ci păduri de pomi fructiferi. La munte fructele cresc de la sine, la șes însă trebuie să fie cultivate prin grija omului, dar tocmai de aceea sunt și mai gustoase. Pe lângă aceasta, rodnicia lor este atât de mare, încât mai înainte vreme polonii, ori de câte ori aveau de gând să meargă cu oaste în Moldova, ziceau că n-au nevoie de nici un fel de provizii, socotind că le ajung, lor și armatei, roadele pe care regiunea li le punea din belșug la îndemână […]. Dar pe toate celelalte daruri ale pământului le întrec cu mult viile minunate care se întind pe o mare lungime între Cotnar și Dunăre […]. Cel mai nobil vin se face la Cotnari […] [pe care] eu aș îndrăzni să afirm că este mai de soi și mai nobil decât toate vinurile din Europa, socotind printre ele chiar și pe cel de Tόkai. Într-adevăr, dacă este păstrat într-un beci adânc de piatră, așa cum se face la noi, în al patrulea an capătă atâta tărie încât ia foc ca rachiul ars” etc.
[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit, p. 113-114.
[5] Idem, p. 114.
[6] Idem, p. 115-116.
[7] Idem, p. 116-117.
[8] Idem, p. 115.
[9] Idem, p. 118.
[10] Ne face, din nou, să ne gândim la Caragiale.
[11] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit, p. 121-122.
[12] Idem, p. 369.