Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 10 octombrie 2014

Predică la Duminica a 21-a după Rusalii [2014]

Iubiții mei,

cinsteaDe aceea, Sfânta Icoană este un pasaj teologic spre Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde este Domnul și Maica Domnului și Sfinții și Îngerii Lui, cei care sunt iconizați pe ea.

Pentru că Sfintele Icoane ne vorbesc despre taina Împărăției lui Dumnezeu, adică despre viața veșnică a Sfinților în Împărăția Lui.

Și ne vorbesc pentru că noi uităm repede…

Și fără Sfintele Icoane de pe catapeteasmă și fără Sfintele Fresce ale Bisericilor noastre, acestea, care umplu toată Biserica, am uita repede evlavia și frica de Dumnezeu și multe date teologice și istorice…și am sta la slujbe ca la teatru și nu ca în Casa lui Dumnezeu.

Căci dacă nu citim Sfânta Scriptură în mod constant și Viețile Sfinților, dacă nu citim rugăciunile și slujbele în mod constant…le uităm.

De aceea avem nevoie de cuvântul teologic scris, de cuvântul teologic pictat, de cuvântul teologic cântat, de cuvântul teologic memorat, de cuvântul teologic reflectat, de cuvântul teologic contemplat…pentru ca să avem în noi taina credinței în mod simțit și continuu.

Pentru că tot ceea ce auzim și vedem și cântăm în Biserică reprezintă taina credinței noastre, adică împreuna noastră viețuire cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui. O trăire încă de acum în Împărăția Lui.

Pentru că Icoanele Bisericii dau mărturie despre Sfinții Bisericii. Iar viețile Domnului și ale Maicii Sale și ale Sfinților Lui sunt iconizate potrivit datelor Tradiției și experiențelor mistice pe care Sfinții le-au trăit în diverse secole.

Pentru că în iconografia ortodoxă se îmbină istoria cu vederea mistică pentru ca să ne ofere o prelegere profundă despre un eveniment eclesial sau despre o persoană sfântă.

Spre exemplu, astăzi, când îi prăznuim pe Sfinții Părinți care au participat la al 7-lea Sinod Ecumenic, putem să găsim mai multe Icoane despre acest mare și sfânt eveniment teologic al Bisericii.

Și fiecare dintre Icoanele care ne vorbesc despre Sinod au scos în evidență atât latura istorică cât și pe cea teologică.

Pentru că istoria este iconizată în măsura în care ne încredințează de realitatea evenimentului eclesial sau de realitatea istorică a Sfântului, pe când aspectul teologico-duhovnicesc al Icoanei ne pune în starea de evlavie, de rugăciune față de Sfânt.

Pentru că noi știm că toți Sfinții sunt în Împărăția lui Dumnezeu și trăiesc în slava lui Dumnezeu.

Și rugăciunea noastră față de Sfinții Lui este o rugăciune făcută cu încredere frățească, pentru că suntem încredințați că ei, frații noștri după trup și după duh, se vor ruga și pentru mântuirea noastră.

Astfel, o primă Icoană a praznicului de azi, ar fi aceasta, care e o Icoană maximalistă:

Al 7-lea Sinod Ecumenic, 1Pentru că latura istorică a Sinodului e profund subliniată prin iconizarea acelor mulți Sfinți Părinți care au participat la Sinod. Și ale căror nume sunt redate în Mansi 12, col. 991-1000[2].

Dar și latura teologică e subliniată prin aceea că Sfintele Icoane sunt reprezentate pe catapeteasma Bisericii unde ei se află…Icoana oferindu-ne și o perspectivă de prezent și de viitor a lumii ortodoxe. Pentru că în afara Bisericii unde sunt sinodalii, după cum se observă, sunt Biserici pline de Sfinte Icoane și creștini ortodocși care le cinstesc cu evlavie. Pentru că, prin intermediul lor, ei se întâlnesc duhovnicește cu Sfinții iconizați pe ele.

Însă, un alt exemplu iconografic, de această dată minimalist, este acesta, care scoate în prim-plan latura teologică a Sinodului: cinstirea Sfintelor Icoane.

Al 7-lea Sinod Ecumenic, 2Dar, minimalistă sau maximalistă, adică cu puține sau cu multe date istorice, Sfânta Icoană ne oferă evenimentul tradus în mod iconic printr-o anumită latură a evenimentului sau printr-un anumit indiciu care ține de viața unui Sfânt, titlul ei garantându-ne că avem de-a face cu evenimentul sau cu Sfântul respectiv.

După cum vedem în fresca ultimă, românească, pe care am prezentat-o, titlul frescei e clar: avem de-a face cu Sinodul VII Ecumenic, unde Sfinții Părinți sinodali au dogmatizat, în esență, că: „hotărâm să se cinstească și Sfintele Icoane cele zugrăvite”.

Și, deodată, din puține cuvinte, aflăm ce reprezintă fresca, cine sunt pictați acolo dar și faptul că Sfintele Icoane trebuie cinstite.

Pentru că Sfintele Icoane vorbesc concentrat ca și Dumnezeiasca Scriptură sau ca Viețile Sfinților.

Vorbele Scripturii sunt cumpănite după cum culorile sunt teologic alese. Detaliile din Viețile Sfinților sunt detalii veridice, pe care nu trebuie să le punem la îndoială, după cum nu trebuie să ne îndoim de cuvintele Scripturii, ale dogmelor, ale canoanelor sau ale Slujbelor Bisericii.

Chiar dacă se poate strecura o anumită eroare într-o pagină anume din cărțile sfinte sau traducerea e defectuoasă într-o anume latură a ei, noi trebuie să știm că Biserica, prin cărțile ei, ne oferă tot adevărul mântuitor și nu lucruri mincinoase în mod intenționat.

buna podoabaPentru că Biserica, fără iconografie, e o clădire lipsită de teologie, golită de vederi mistice, sărăcită de hieratismul evlaviei ortodoxe.

Însă, avându-i pe Sfinți lângă noi și în ochii noștri, noi știm spre cine ne îndreptăm. Spre ce Împărăție plină de Sfinți.

Pentru că învățăm de la Sfinți, suntem cu Sfinții și ne rugăm lor ca ei să se roage pentru noi continuu și să ne ajute continuu, pentru ca unde sunt ei să fim și noi. Să fim pentru veșnicie.

sa pastramPentru că Sfintele Icoane fuseseră scoase din Biserici în mod abuziv și lipsit de evlavie și nu datorită vreunor „revelații dumnezeiești”.

Tocmai de aceea, Sfinții noștri Părinți redogmatizează Tradiția Bisericii, adică repun Sfintele Icoane la locul lor, în Biserici, pe baza considerentelor teologice și tradiționale.

Pentru că tradiția Sfintelor Icoane noi o avem de la Sfinții Apostoli, din secolul I al Bisericii și, de aceea, păstrăm neschimbată Tradiția Bisericii. Și din Tradiția și istoria Bisericii nu se scot lucrurile care nouă nu ne mai plac sau Tradiția Bisericii nu poate fi „reevaluată” sau „rescrisă” după reaua noastră plăcere ci ea e cea care este și noi pe ea trebuie să o mărturisim. Și, după învățăturile ei, noi trebuie să trăim și să ne manifestăm evlavia.

Și după ce îi reanatematizează pe ereticii anatematizați anterior de cele 6 Sinoade Ecumenice[7], Sfinții Părinți sinodali precizează că Sfintele Icoane sunt pictate în acord

adeverireSfintele Icoane sunt pictate potrivit tradiției iconice a Bisericii, adică păstrând, peste veacuri, adevărata înfățișare a unui Sfânt sau a unui eveniment din istoria Bisericii și a lumii.

Și veți putea observa și dumneavoastră acest lucru, dacă puneți la un loc Icoanele ortodoxe autentice ale unui Sfânt din mai multe secole.

Veți observa că există o asemănare lăuntrică, esențială, între modul cum a fost iconizat Sfântul în mai multe secole la rând și că datele legate de viața și de nevoințele și de adormirea sa sunt identice sau asemănătoare.

Dacă întruparea Domnului a fost reală, atunci Sfintele Icoane trebuie să exprime această realitate a întrupării Sale, spun sinodalii noștri. Dar, în același timp, ei spun în subsidiar, că viața oricărui Sfânt trebuie observată în realitatea ei istorică și duhovnicească.

Însă, în primul rând, Icoana trebuie să ne ducă în veșnicie, spre Sfântul iconizat pe ea, și nu în istorie!

Cele care ne baricadează în istorie nu sunt Sfinte Icoane ci anti-icoane sau tablouri religioase. Pentru că nu au transcendență, nu ne duc spre Împărăția lui Dumnezeu ci ne oferă niște Sfinți prezentați naturalist, robust, fără duhovnicie interioară.

Pentru că Sfânta Icoană se pictează din lăuntrul Sfântului spre în afara lui.

Și el, Sfântul iconizat, trebuie să ne arate în Icoană viața lui plină de sfințenie, trupul său transfigurat, mintea sa plină de vederi și de înțelegeri sfinte și nu o reproducere fotografică și din afară a persoanei lui. Pentru că taina vieții lui e lăuntrică. Frumusețea lui e duhovnicească, este interioară și nu e formată din podoabe exterioare.

Așa că, dacă suntem oameni duhovnicești și dacă privim spre lucrurile esențiale, nu au cum să ne placă și nici nu putem fi de acord cu reproducerile iconice defectuoase și străine de canonul Bisericii Ortodoxe. Și nici nu putem încuraja reproduceri iconice care n-au de-a face cu Tradiția și viața Bisericii.

Dar pentru a afla care sunt Sfintele Icoane ale Bisericii și care nu sunt ale ei…e nevoie de ani întregi de studii teologice și de contemplări ale Icoanelor. Avem nevoie de teologi ai Icoanei care să ne introducă în cunoașterea lor mistică.

Pentru că Sfinții Părinți știau că pe măsură ce vedem și contemplăm[9] Sfintele Icoane, crește și în noi dorul sfânt după viața lor, după a le urma pilda vieții lor.

Citatul cu care am început predica de azi, din Sfântul Vasile cel Mare, este introdus în orosul/ în hotărârea dogmatică a Sinodului VII Ecumenic[10]. Pentru că Sfinții Părinți, cinstindu-l pe Dumnezeiescul Vasile, s-au fundamentat pe mărturia lui.

Tocmai de aceea și noi, când discutăm cu cineva o problemă teologică, trebuie să ne fundamentăm pe traduceri și înțelegeri clare ale Sfintei Scripturi, ale Sfinților Părinți, ale cultului Bisericii. Trebuie să cităm și să folosim cărțile și traducerile care fac parte din Tradiția Bisericii și să nu amestecăm cărțile apocrife și eretice cu dreapta mărturie a Bisericii.

inchinareTocmai de aceea noi pictăm iconic și pe pereți și pe lemn și în mozaic, pentru ca să umplem tot spațiul Bisericii sau al caselor evlavioase și, prin aceasta, să arătăm că întreaga pictură e o frescă a Împărăției lui Dumnezeu. Că Sfânt lângă Sfânt ne arată mulțimea lor, a Sfinților lui Dumnezeu iar scenă iconică lângă scenă iconică, din viețile Domnului sau ale Maicii Domnului sau ale Sfinților, ne arată istoria reală pe care Biserica ne-o transmite.

Pentru că iconografia Bisericii este un act de mărturisire al credinței și al istoriei Bisericii în primul rând și nu un act de cultură. Numai în cele din urmă, pictura Bisericii e un fapt cultural, pentru că ea, în primul rând e o teologie în culori. Și este o carte de învățătură pentru credincioșii Bisericii, prin care ei și-i apropie pe Sfinți într-un mod vizual propriu evlaviei.

Dacă nu am fi avut pictura la îndemână, vă dați seama ce imaginații și-ar fi făcut fiecare despre chipul Domnului, al Maicii Sale, al Sfinților și al Îngerilor Lui?…

Dar așa, cu imagini proprii evlaviei Bisericii, mintea noastră nu mai zburdă încolo și încoace…ci se oprește la imagini și le contemplă. Așa cum se oprește la cuvintele scrise sau la cântarea de la strană, care ne dă ghes spre pocăință sau spre bucurie.

Imaginile sfinte ale Bisericii ne cumințesc ochii după cum mirosul de tămâie și de mir al Bisericii ne educă mirosul. Simțim cu mâinile și cu trupul nostru închinăciunile, metaniile, îngenuncherile evlavioase…pentru că întreaga noastră ființă e introdusă în evlavia și închinarea noastră.

Iar rugăciunea, postul, citirea, cântarea, bucuria noastră trebuie să fie semințe care rodesc și în alții.

pamant bunIar noi nu știm cine este și cine nu e un pământ bun al lui Dumnezeu. Nu știm cine trebuie să se schimbe…și cine se schimbă prin cuvintele și prin exemplul nostru.

Tocmai de aceea, oriunde și oricând trebuie să semănăm în oameni imagini și cuvinte și o mireasmă a vieții plăcute lui Dumnezeu…pentru că acesta e rodul adevărat al întâlnirii cu un creștin ortodox.

Dacă viața lui se imprimă în tine atunci te-ai întâlnit cu adevărat cu el. Și, tot așa, dacă viețile Sfinților lui Dumnezeu se imprimă în noi prin Icoanele, cărțile, cântările închinate lor, atunci viața Bisericii ne-a amprentat la modul esențial.

Iubiții mei, să ne bucurăm așadar de toate adevărurile sfinte ale Bisericii și să le credem și să le slujim cu credință!

Să le mărturisim cu evlavie și cu bunătate tuturor pentru că ele sunt sănătatea și pacea lumii.

Pentru că oamenii, în fuga lor după sens, după adevăr, după viață, după ele fug: după adevărurile lui Dumnezeu care ne sfințesc și ne umplu viața de slava Lui cea veșnică.

Să lăudăm dar pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu pentru toate și să ne închinăm Lui cu toată ființa noastră, pentru că de la El și prin El și întru El facem toate cele bune. Amin!


Sfantul Vasile[2] Dintre Sfinții Părinți prezenți la Sinodul al VII-lea Ecumenic, îi amintesc aici doar pe câțiva: Arhipresbiterul Petru și Presbiterul Petru delegații Bisericii Romei, Tarasios al Constantinopolului, Agapis al Cezareei Cappadociei, Ioannis al Efesului, Constantinos al Constantiei Ciprului, Nicolae al Cizicului, Teodoros al Seleuciei, Manuil al Adrianopolului Traciei, Monahul Chirillos în locul lui Nichita al Goției, Teotimos al Crotonisului, Teofanos al Lilivei, Stefanos al Siracuzei, Leontos al Mesimvriei, Teofilactos al Trallisului, Cosma al Mirrinisului, Olvianos al Eleasului, Marinos al Atandrosului, Toma al Taoniosului, Sinesios al Chinnisului, Gheorghios al Trimitundei, Teodoros al Ghermisului, Teodoros al Abidosului, Anastasios al Tripoleosului, Nichita al Melisului, Constantinos al Sasimosului, Iraclios al Iunopoleosului, Ioannis al Iracliei Pontului, Niceta al Rizeosului, Leontos al Trocnadosului, David al Iassosului, Grigorios al Milavosului, Antimos al Ilarimosului, Teodosios al Hononului, Mihail al Heretoponului, Constantinos al Conanisului, Nichiforos al Adadonului, Sisinnios al Sichisului, Teofilactos al Zinupoleosului…ultimul din listă fiind Macarios al Arcandonului. Nu i-am numărat dar numărul lor e mare, așa cum ne este prezentat în prima Icoană.

[3] Conciliorum Oecumenicorum Decreta, ed. Bologna 1972, p. 133.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 134.

[7] Idem, p. 134-135.

[8] Idem, p. 135.

[9] Idem, p. 136.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

Despre „norma simbolistă”

În cartea noastră, Trei poeți și-un început de secol, l-am indicat pe Ștefan Petică drept poetul reprezentativ cu adevărat pentru simbolismul românesc, singurul care a intuit, de fapt, esența simbolismului, ca mișcare, exprimând-o și în articole teoretice, și care poate fi considerat, în lirica noastră, un reprezentant al simbolismului gnostic/ de cunoaștere.

În studiul introductiv la antologia sa de poezie simbolistă, Mircea Scarlat opinează că I. M. Rașcu, „și nu Bacovia ori Minulescu, oferă norma curentului”:

„Din perspectiva esteticii simboliste, I. M. Rașcu scrie o poezie impecabilă; se pot găsi în ea aproape toate ideile și toate mijloacele retorice ale simbolismului românesc, a cărui imagine complexă o oferă.

Caracterul ei exemplar pentru întreaga mișcare simbolistă ne obligă să stăruim asupră-i.

Pentru studierea simbolismului românesc, I. M. Rașcu îmi pare cel mai nimerit numitor comun al unor poeți ca Bacovia și Minulescu, a căror simultană influență a suportat-o. […]

Plasat „sub cupole de vis”, universul poeziei lui I. M. Rașcu indică suficient de clar apropierea de romantici (și nu de avangarda interbelică) în abordarea imaginației onirice”[1].

Ceea ce nu remarcă Scarlat, însă, este că I. M. Rașcu este și un petician convins, fapt ce reiese din poemele pe care, considerându-le reprezentative, le-a selectat el însuși.

Mai înainte de a fi un „numitor comun al unor poeți ca Bacovia și Minulescu, a căror simultană influență a suportat-o”, I. M. Rașcu suferă o influență semnificativă din partea lui Petică.

În ce privește influența lui Bacovia, cred că și Tradem este responsabil pentru ceea ce invocă Scarlat, dar, în mare, Scarlat are dreptate.

Spre deosebire de Bacovia și Minulescu, însă, la I. M. Rașcu este transparent idealul de spiritualizare a lumii, pe care Petică îl socotise un element simbolist fundamental:

„Dante Gabriel Rossetti, poet și pictor, Charles Algernon, Swinburne, și toată școala poetică estetă engleză a înrâurit asupra simbolismului francez nu atât ca reformă a prozodiei – pentru aceasta Wagner și simfonia modernă au făcut mai mult – cât ca introducere a ideilor mistice (s. n.) și a coloritului nuanțat și subtil”.

„Abia în 1831 Rio publică întâiul său volum asupra artei creștine intitulat La poésie chrétienne: forme de l’art. Pentru Rio arta creștină nu a existat decât în virtutea idealului ascetic […]. Rafael a introdus școala ateniană și școala ateniană [antică] a adus a adus decadența lui Rafael, a inaugurat păgânismul în artă și a pregătit searbăda mitologie…[în pictură].

Prerafaelismul astfel expus fu din nou introdus în pictură cu o strălucire fără seamăn de John Ruskin. De aici se răspândi în literatură și se formă în o școală artistică universală cunoscută sub numele de simbolism, estetism”[2].

Prin estetism se înțelege întoarcerea la alegoria/ simbolizarea specifice artei creștine de dinainte de Renaștere, cu a sa revigorare a mimesisului antic.

Și deși simbolul simbolist e considerat altceva decât cel romantic, care se revendica tot din arta creștină medievală, interferențe teoretice sau zona de continuitate între romantism și simbolism au fost prea puțin studiate la noi sau deloc.

Însă idealul poetic al lui Petică se desprinde cu mult mai multă claritate din înseși poemele sale, pe care le-am analizat în studiul nostru, amintit mai sus.

Iar în versurile lui I. M. Rașcu este evidentă aceeași sensibilitate peticiană la sensurile mistice ale…nuanțelor lumii:

Orașul moare sub aripa
De negură, ce se așterne,
Îmbolnăvind lumina slabă ce tremură prin felinare; /…/

Anemic cerul mă apasă…
Și goarnele care răsună
– Nespus de jalnic și bizar –
Îngână rugăciunea serei,
Atât de straniu îngânată cu glasul ploilor de toamnă.

(Fiorii serilor de toamnă)

*

Și game de lumini
Îmi ning ușor în suflet și tainic îmi schițează
Păduri, alei de vise prin mistice grădini.

(Când plâng acorduri)

*

Deasupra turnurilor negre, peste coloane și clădiri,
Planează doruri efemere și Eol plânge-n aiurare…
Visează portul prins în vraja firmamentalei străluciri…
…Ca-n triste cinematografe plutesc corăbiile-n zare.

Din temple, ca din vis, răsună un cât de rugă, vibrător…
Seninul plânge lacrimi calde, licăritoare și divine… /…/
Răsună clopote departe, ca de prin sfere planetare…

(Pastel mistic)

*

Pășesc pierdut prin lumi de vise, pribeag pe drumuri sidefii,
Ascult șoptirile de apă, doinirea pomilor pustii,
Privesc păduri în depărtare, cum fruntea veștedă-și înclină,
Sunt pelerinul deznădejdei setos de veșnică lumină. /…/

Și-n noaptea de vedenii negre ce lin în sufletu-mi pătrund,
Ascult, nebun, cum toamna-și plânge paloarea ei de muribund.

(În orașul gotic)

*

…Oraș vrăjit de-o zână pare această lume adormită
De colonade colorate, pe valea verde risipită…
Și preoții-n odăjdii scumpe ce-ngână rugăciuni sfioase
Par cei chemați ca să dezlege acele vrăji misterioase.

(Din lumea sumbrelor cavouri)

*

Dar știu că te iubesc, Cetate cu șoaptele-ți de fericire,
Cu miresmatecele-ți parcuri și cu-orizonturi crenelate…
În nopțile de suferință veghează-asupra mea, Cetate!
Încinge-mă-n acorduri sacre cu nostalgii de Paradis,
Oraș-salon, cu strade albe și cu crepuscule de vis…

(Oraș)

*

Vibra-n văzduh mireasma vrăjită de la denii,
Foburgul sub lumina fanarelor visa,
Dansau în minte-mi, straniu, misterice vedenii…
Și…toca-toca, toaca bisericei suna.

(Vedenii)

Un poem precum Într-un castel sunt trei fecioare poate fi caracterizat ca petician în substanță. Deși înclinarea spre senzualismul excesiv e mai degrabă specific catolică, poetul trecând la catolicism[3] (religia mamei, cred, care era franțuzoaică).

Însă o metaforă ca „zarea-mbălsămată de raza soarelui” reprezintă o certă preluare de la Petică și o prelucrare a imaginii grădinii cu „parfum în rază” (Fecioara în alb XV).

Există multe sugestii poetice contopite în versurile lui I. M. Rașcu, între care cele eminesciene nu sunt puține. Și acest aspect poate fi pus tot pe seama unor poeți ca Traian Demetrescu și Ștefan Petică, cei care, riscând să se lipsească de protecția și sprijinul lui Macedonski (fapt care a decurs până la urmă din atitudinea lor), au subliniat importanța lui Eminescu pentru nașterea poeziei românești moderne.

Ceea ce îl face însă pe acest poet să poată fi perceput ca normă simbolistă, este faptul că a urmat anumite direcții esențiale din poezia caracterizată ca simbolistă și care nu se reduc în nici un caz la ecouri sau prelucrări numai din Bacovia și Minulescu.

Dezvoltarea poetică a lui Rașcu, din simbolist în poet religios, în afara laturii catolice nu este însă prea surprinzătoare.

După cum spuneam și altădată, din magma simbolistă au ieșit mari poeți tradiționaliști, între care Ion Pillat și Adrian Maniu, dar mai ales Tudor Arghezi (a cărui inovație modernistă se manifestă intens la nivelul limbii poetice și nu se datorează numai democratizării limbajului poetic în epoca modernă).

Fără a se bucura de același renume ca Macedonski, care, în afara apelului permanent la modernizare (în sine) a poeziei, n-a trasat nicio direcție semnificativă în lirica noastă, Tradem și Petică au fost adevărații inspiratori ai simbolismului, în substanță, având o reală contribuție la formarea unor mari poeți interbelici.

Istoria noastră literară s-a uitat însă mai mult la teoriile extravagante și la spectacolele de personalitate ale lui Macedonski decât la evoluția concretă a gândirii poetice.


[1] Climat poetic simbolist, ediție, prefață și note de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, 1987, p. XXXV.

[2] Ștefan Petică, Opere, ediție de N. Davidescu, Ed. Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-lea”, București, 1938, p. 371, 381.

[3] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/I._M._Ra%C8%99cu.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno