Despre „norma simbolistă”
În cartea noastră, Trei poeți și-un început de secol, l-am indicat pe Ștefan Petică drept poetul reprezentativ cu adevărat pentru simbolismul românesc, singurul care a intuit, de fapt, esența simbolismului, ca mișcare, exprimând-o și în articole teoretice, și care poate fi considerat, în lirica noastră, un reprezentant al simbolismului gnostic/ de cunoaștere.
În studiul introductiv la antologia sa de poezie simbolistă, Mircea Scarlat opinează că I. M. Rașcu, „și nu Bacovia ori Minulescu, oferă norma curentului”:
„Din perspectiva esteticii simboliste, I. M. Rașcu scrie o poezie impecabilă; se pot găsi în ea aproape toate ideile și toate mijloacele retorice ale simbolismului românesc, a cărui imagine complexă o oferă.
Caracterul ei exemplar pentru întreaga mișcare simbolistă ne obligă să stăruim asupră-i.
Pentru studierea simbolismului românesc, I. M. Rașcu îmi pare cel mai nimerit numitor comun al unor poeți ca Bacovia și Minulescu, a căror simultană influență a suportat-o. […]
Plasat „sub cupole de vis”, universul poeziei lui I. M. Rașcu indică suficient de clar apropierea de romantici (și nu de avangarda interbelică) în abordarea imaginației onirice”[1].
Ceea ce nu remarcă Scarlat, însă, este că I. M. Rașcu este și un petician convins, fapt ce reiese din poemele pe care, considerându-le reprezentative, le-a selectat el însuși.
Mai înainte de a fi un „numitor comun al unor poeți ca Bacovia și Minulescu, a căror simultană influență a suportat-o”, I. M. Rașcu suferă o influență semnificativă din partea lui Petică.
În ce privește influența lui Bacovia, cred că și Tradem este responsabil pentru ceea ce invocă Scarlat, dar, în mare, Scarlat are dreptate.
Spre deosebire de Bacovia și Minulescu, însă, la I. M. Rașcu este transparent idealul de spiritualizare a lumii, pe care Petică îl socotise un element simbolist fundamental:
„Dante Gabriel Rossetti, poet și pictor, Charles Algernon, Swinburne, și toată școala poetică estetă engleză a înrâurit asupra simbolismului francez nu atât ca reformă a prozodiei – pentru aceasta Wagner și simfonia modernă au făcut mai mult – cât ca introducere a ideilor mistice (s. n.) și a coloritului nuanțat și subtil”.
„Abia în 1831 Rio publică întâiul său volum asupra artei creștine intitulat La poésie chrétienne: forme de l’art. Pentru Rio arta creștină nu a existat decât în virtutea idealului ascetic […]. Rafael a introdus școala ateniană și școala ateniană [antică] a adus a adus decadența lui Rafael, a inaugurat păgânismul în artă și a pregătit searbăda mitologie…[în pictură].
Prerafaelismul astfel expus fu din nou introdus în pictură cu o strălucire fără seamăn de John Ruskin. De aici se răspândi în literatură și se formă în o școală artistică universală cunoscută sub numele de simbolism, estetism”[2].
Prin estetism se înțelege întoarcerea la alegoria/ simbolizarea specifice artei creștine de dinainte de Renaștere, cu a sa revigorare a mimesisului antic.
Și deși simbolul simbolist e considerat altceva decât cel romantic, care se revendica tot din arta creștină medievală, interferențe teoretice sau zona de continuitate între romantism și simbolism au fost prea puțin studiate la noi sau deloc.
Însă idealul poetic al lui Petică se desprinde cu mult mai multă claritate din înseși poemele sale, pe care le-am analizat în studiul nostru, amintit mai sus.
Iar în versurile lui I. M. Rașcu este evidentă aceeași sensibilitate peticiană la sensurile mistice ale…nuanțelor lumii:
Orașul moare sub aripa
De negură, ce se așterne,
Îmbolnăvind lumina slabă ce tremură prin felinare; /…/
Anemic cerul mă apasă…
Și goarnele care răsună
– Nespus de jalnic și bizar –
Îngână rugăciunea serei,
Atât de straniu îngânată cu glasul ploilor de toamnă.
(Fiorii serilor de toamnă)
*
Și game de lumini
Îmi ning ușor în suflet și tainic îmi schițează
Păduri, alei de vise prin mistice grădini.
(Când plâng acorduri)
*
Deasupra turnurilor negre, peste coloane și clădiri,
Planează doruri efemere și Eol plânge-n aiurare…
Visează portul prins în vraja firmamentalei străluciri…
…Ca-n triste cinematografe plutesc corăbiile-n zare.
Din temple, ca din vis, răsună un cât de rugă, vibrător…
Seninul plânge lacrimi calde, licăritoare și divine… /…/
Răsună clopote departe, ca de prin sfere planetare…
(Pastel mistic)
*
Pășesc pierdut prin lumi de vise, pribeag pe drumuri sidefii,
Ascult șoptirile de apă, doinirea pomilor pustii,
Privesc păduri în depărtare, cum fruntea veștedă-și înclină,
Sunt pelerinul deznădejdei setos de veșnică lumină. /…/
Și-n noaptea de vedenii negre ce lin în sufletu-mi pătrund,
Ascult, nebun, cum toamna-și plânge paloarea ei de muribund.
(În orașul gotic)
*
…Oraș vrăjit de-o zână pare această lume adormită
De colonade colorate, pe valea verde risipită…
Și preoții-n odăjdii scumpe ce-ngână rugăciuni sfioase
Par cei chemați ca să dezlege acele vrăji misterioase.
(Din lumea sumbrelor cavouri)
*
Dar știu că te iubesc, Cetate cu șoaptele-ți de fericire,
Cu miresmatecele-ți parcuri și cu-orizonturi crenelate…
În nopțile de suferință veghează-asupra mea, Cetate!
Încinge-mă-n acorduri sacre cu nostalgii de Paradis,
Oraș-salon, cu strade albe și cu crepuscule de vis…
(Oraș)
*
Vibra-n văzduh mireasma vrăjită de la denii,
Foburgul sub lumina fanarelor visa,
Dansau în minte-mi, straniu, misterice vedenii…
Și…toca-toca, toaca bisericei suna.
(Vedenii)
Un poem precum Într-un castel sunt trei fecioare poate fi caracterizat ca petician în substanță. Deși înclinarea spre senzualismul excesiv e mai degrabă specific catolică, poetul trecând la catolicism[3] (religia mamei, cred, care era franțuzoaică).
Însă o metaforă ca „zarea-mbălsămată de raza soarelui” reprezintă o certă preluare de la Petică și o prelucrare a imaginii grădinii cu „parfum în rază” (Fecioara în alb XV).
Există multe sugestii poetice contopite în versurile lui I. M. Rașcu, între care cele eminesciene nu sunt puține. Și acest aspect poate fi pus tot pe seama unor poeți ca Traian Demetrescu și Ștefan Petică, cei care, riscând să se lipsească de protecția și sprijinul lui Macedonski (fapt care a decurs până la urmă din atitudinea lor), au subliniat importanța lui Eminescu pentru nașterea poeziei românești moderne.
Ceea ce îl face însă pe acest poet să poată fi perceput ca normă simbolistă, este faptul că a urmat anumite direcții esențiale din poezia caracterizată ca simbolistă și care nu se reduc în nici un caz la ecouri sau prelucrări numai din Bacovia și Minulescu.
Dezvoltarea poetică a lui Rașcu, din simbolist în poet religios, în afara laturii catolice nu este însă prea surprinzătoare.
După cum spuneam și altădată, din magma simbolistă au ieșit mari poeți tradiționaliști, între care Ion Pillat și Adrian Maniu, dar mai ales Tudor Arghezi (a cărui inovație modernistă se manifestă intens la nivelul limbii poetice și nu se datorează numai democratizării limbajului poetic în epoca modernă).
Fără a se bucura de același renume ca Macedonski, care, în afara apelului permanent la modernizare (în sine) a poeziei, n-a trasat nicio direcție semnificativă în lirica noastă, Tradem și Petică au fost adevărații inspiratori ai simbolismului, în substanță, având o reală contribuție la formarea unor mari poeți interbelici.
Istoria noastră literară s-a uitat însă mai mult la teoriile extravagante și la spectacolele de personalitate ale lui Macedonski decât la evoluția concretă a gândirii poetice.
[1] Climat poetic simbolist, ediție, prefață și note de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, 1987, p. XXXV.
[2] Ștefan Petică, Opere, ediție de N. Davidescu, Ed. Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-lea”, București, 1938, p. 371, 381.
[3] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/I._M._Ra%C8%99cu.