Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [24]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
În legătură cu semnificațiile Cetății Epithimiei, din capitolul al treilea al Istoriei ieroglifice, am făcut deja unele comentarii: aici.
Despre această Cetate a Epithimiei s-au spus mai multe. Mai întâi, trebuie să remarcăm modul în care înaintează Cantemir în descrierea sa, și anume în spirală coborâtoare sau de la capătul exterior al diametrului spre centru, traversând trei cercuri concentrice – ceea ce ne amintește, inevitabil, de cercurile și văile din Comedia lui Dante (mai mult sau mai puțin divină).
Numai că, spre deosebire de Dante, sensul traversării lui Cantemir este o coborâre din Paradis în Infern. Ceea ce poate constitui și o altă aluzie alegorică la faptul că cele două țări românești, în loc ca prin unire/ omonie să ajungă un Paradis, preferă să coboare în întuneric, să se umilească la scaunul zeiței Pleonaxis și să hrănească Iadul lăcomiei otomane.
În opinia Elvirei Sorohan,
„Bizareria trucajelor arhitecturale din Cetatea Epithimiei imaginată de Cantemir, cu frumusețea și semnificațiile lor schimbătoare, dependente de lumini și umbre misterioase, simbolica numerelor conving că eruditul român trecuse nu numai prin Civitas solis[1], dar și prin Heliopolis-ul lui Kircher, unde exista și un templum solis, și prin studiul acestuia despre efectele razelor de lumină cuprins în Ars magna lucis et umbrae.
Nu e mai puțin adevărat că reprezentarea în desenul din manuscris a Cetății Epithimiei (pe verticală – fără perspectiva adâncimii) are în centru un templu ce amintește de arhitectura vestitei A[gh]ia Sofia. Însă textul conduce imaginația la un alt peisaj arhitectural, cel prezent în imaginația scriitorului și nu cel desenat convențional. […]
Cetatea imaginară a lui Cantemir (prefigurarea literară a romanticei Santa Cetate heliadești[2], sau a macedonskianului Bagdad[3]) reflectă spiritul autorului împovărat cu știința lumii, hazardat în cel mai fantastic constructivism baroc […]
…el făcea literatură savant impenetrabilă și nu știință”[4].
La Cetatea Soarelui m-am gândit și eu mai întâi, ba chiar și la De Civitate Dei a Sfântului Augustin[5].
Descrierea este impresionantă și ar fi nevoie de machete sau de o reprezentare în 3D ca să ne putem face cu adevărat o idee despre ce avea Cantemir în minte (care era și arhitect și a făurit, ca și Sfântul Antim Ivireanul, planul unei biserici care s-a zidit după schema sa):
Iară unde apa Nilului
de pre șesul ce despre apus viniia
și din vârvurile munților în gârla
cea de gios să vărsa,
cetatea sta,
a căriia nume cei de loc îmi spusără,
precum Epithimiia o cheamă.
Iară făptura și îngrăditura cetății era
așe: din marginea malului,
unde Nilul ca pre șipot în bălți să vărsa,
spre apus, și pre o parte și pre altă parte de apă
ca la dzece mile zid gros
și vârtos
de piatră în patru colțuri cioplită era,
carile, după ce de la pământ
ca la dzece stânjini să râdica,
deciia stâlpi mari și groși de marmure porfiră
în sus să înălța.
Fietecare stâlp de cinci stânjeni de înalt
și de 30 de palme în giur împregiur de gros,
însă la rădăcină mai groși era,
iară în sus, de ce mergea,
mai supțiri și mai sulegeți era.
Iară fietecare stâlp supt rădăcină
patru lei de aramă prea frumoasă
și ca aurul de luminoasă
avea,
și tuspatru, cu dosurile la un loc împreunându-să,
cu capetele, doi spre câmp,
iară doi spre apă căuta,
deasupra a cărora
stâlpul să răzima.
Așijderea în vârvul a fietecărui stâlp,
de la un loc și mai în sus,
patru zmei începea
a să împleteci
și, după ce ca la trii coți în sus să râdica,
capetele își despărțiia
și puțintel can în gios le pleca,
și doi spre un stâlpi,
iară doi spre alt stâlp ce le era dimpotrivă, căuta.
Deci, precum a leilor,
așe a zmeilor
făptură atâta de minunată era,
cât nu zmei
și lei
a fi să părea,
ce într-adevăr vii
și cu duh a fi să videa.
Iar din cerbicea a patru zmei
arc sclipuit
de marmure foarte frumos sclevesit
în sus să râdica
și, foarte cu mare meșterșug
peste apă întindzându-să,
spre stâlpul ce-i era dimpotrivă să lăsa
și în cerbicea iarăși acelor patru zmei
să aședza.
Și așe, dintr-un capăt până la alt capăt,
un sclip [arc] în chipul podului,
peste apa Nilului să încheia.
Așijderilea, din capetele stâlpilor
zid de marmure în sus să râdica,
cât cu înălțimea sclipului să atocma.
Carile pre dinluntru cu var și cu prav de cărămidă
și sfărmușuri de piatră și de marmure amestecate
împlut era
și tot locul înluntru pre ață de-a tocma
atocmat era.
Iară din fața pământului,
ca la un stat de om,
zid cu zimți în giur împregiur
încungiura,
pentru ca celor dinluntru îmblarea
și primblarea
fără primejdie să fie.
Tot numărul stâlpilor 730 era,
adecă de o parte, 365,
și de altă parte, iarăși atâția.
Iară toată cetatea 24 de mile încungiura,
20 mile amândoaă laturile
și patru mile amândoaî capetele
(căci de la un stâlp
până la alt stâlp dimpotrivă
doaâ mile spunea că sint).
Cetatea dară așe era,
iară orașul
și casele orașului ce era
într-însa,
pre amănuntul, cine poate povesti?[6]
Anumite detalii, din cele expuse mai sus, mai ales măsurătorile exacte, ne-au adus însă aminte de o altă cetate, cea a Babilonului, pe care, după Sfântul Ieronim, o descrie pe scurt Sfântul Antim în cronograful său:
„Ieronim, la [comentariile sale la] Isaia, zice pentru Vavilon cum că s-au zidit într-o câmpie; însă cetatea era în 4 cornuri și de la un corn până la altul erau 16.000 de pași. Iară curtea ei, adecă unde șădea împăratul, era turnul lui Vavil [turnul Babel], a căruia înnălțime era de 3.000 de pași, întru care era ulițele de marmură și beserici de aur; ulițele împodobite cu aur și cu pietri și vânătorίi împărătești, cu tot feliul de hiară, era înlăuntrul cetății (s. n.), carele s-au stricat în vremea lui Valtasar, înpăratul Vavilonului și a lui Daniil prorocului. Și acuma lăcuesc acolo bălauri și pasări ce să numesc strutocamili, precum au fost zis mai nainte Isaia, la 13 capete”[7].
Construcțiile de marmură și aur, precum și vânătorίile sculptate (alături de multe alte scene atât de bine dăltuite de maeștri sculptori încât par vii) abundă în descrierea lui Cantemir:
Păreții caselor pri dinafară
tot de marmure scumpă
și tot feliul de scrisori ieroglificești
într-însele săpate avea
și toată dihaniia precum vie la păr,
așe săpată
cu floarea marmurelui să asămăna,
de care lucru,
nu cu mâna pe părete săpate,
ce vii pre niște câmpi împrăștiate
a fi să părea.
Iară pe dinluntru stâlpii cei fără preț,
marmurile cele scumpe
și tot meșterșugul lucrului și făpturii
ce avea,
cuvântul a le povesti vrednic
și gândul a le formui harnic
nu ieste.
Acolo chipurile bodzilor vechi să fii vădzut,
icoanele a tuturor împăraților să fii privit,
unele de aramă și poleite,
altele de argint și de aur pline vărsate
și vasuri în minunat chip lucrate,
supt dânsele alcătuite
și alte lucruri minunate
în mulțime nenumărate,
în frâmsețe neasămănate
să videa,
carile nu numai a ochiului privală,
ce și a minții socoteală
amețiia
și uluia.
Iară în mijlocul orașului era
o capiște a boadzii Pleonexiii,
carea cum era făcută
și în ce meșterșug era zidită
de pre atâta vii putea cunoaște,
că toată alaltă a cetății și a orașului făptură
ca zgura lângă aur
și ca stecla lângă diamant
să asămăna. /…/
Din fața pământului
urdzitura temeliii
ca la doi coți de înaltă
dintr-o materie de metal vărsată
a fi să videa,
care metal decât custoriul mai scumpă și mai grea,
iară decât argintul mai ieftină și mai iușoară a fi să părea.
Lumina capiștii în lung de 30 coți,
iar în lat de 24 coți era,
iară de înalt până supt poalele cele mai de gios,
55 de arșini să măsura.
Deci cât meșterșugul
vărsatului temelii ceii de metal
și cât iscusită
și ascuțită
mintea vărsătoriului
și tipăritoriului
ar fi fost, florile și frundzele,
carile una pe supt alta vârâte,
și lozele [lujerele] una cu alta frumos împleticite,
și șerpii,
carii pintre frundze și pintre loaze să vârâia
și coadele cu zmicelele își invătuciia,
arăta.
Așijderea,
tot feliul de pasiri, de jiganii, de lighioi
și de pasiri peste toate locurile să arăta,
unele în pomșori cuiburile își făcea,
altele, acmu făcute, pe oaî clociia,
altele hrană puișorilor își aducea,
unele muște prin aer goniia,
altele lăcuste prin pajiște prindea,
căile puii cloșcii să apuce să slobodziia,
stârcii ca prin apă îmblând,
piticii și peștii a prinde chitiia,
pajorile șerpii
(carii pintre frundzele iederăi să șipuriia)
să-i apuce clonțurile își vârâia,
brehnacea de sus iepurile supt stâncă vârit,
când va ieși, în unghi să-l apuce pândiia,
mâța, carea pre șoarece
pe supt frundzele din copaci cădzute,
precum îmblă simțind
ni cu urechea asculta,
ni pasul prea cu liniște spre sunet muta,
ni cum l-ar apuca
și cum mai fără veste s-ar răpedzi,
cu picioarele cumpănindu-să, să găta,
vulpea prin pomi și prin copăcei
găinele și păsăruicele scociorâia,
și unele acmu vânatul dobândind,
cu coada bârzoiată spre bârlogul țincilor săi,
cum putea mai tare, să ducea.
Lupul după turma oilor pre piept să târâia,
ciobanii, unii, ca de somn adormitând,
în cârlige rădzimați,
alții, ca de ploaie și de vânt rece
cu glugile peste cap lăsate
și pre un cot la pământ lăsați era,
iară dulăii, unii în picioare sta
și ca cum de departe mirosul lupului ar adulmăca,
alții pre brânci lăsați
și capul pentre picioarele denainte întinzându-și dormiia
și ca cum în vis lupul în oi ar fi dat părându-li-să,
prin somn ca cum ar scânci
și ar brehăi
să videa.
Iară la alte turme, ca când lupul oaia ar fi apucat,
ciobanii chiuia,
cu mâna dulăilor lupul arăta,
dulăii goniia,
lupul cu cârlanul în gură fugiia,
alți ciobani de la alte turme în timpinare îi ieșiia,
lupul întraltă parte șuvăia
și ca cum spre o pădure,
carea înaintea lui aproape să videa,
năzuia.
Așijderea
alalte turme de dobitoace sălbatice,
cerbii și buârii prin dumbrăvi,
caprile prin stânci,
ciutele pre șesuri,
unele cu vițălușii
după dânșii,
altele, acmu aproape de fătat,
pântecele de mijloc în gios le trăgea.
Iară într-un loc lucru foarte frumos
la privală să arăta,
unde vânătorii măiestrii [curse]
spre vânarea fililor [elefanților] punea:
întâi o groapă adâncă și largă săpa,
apoi din fundul groapei
un gârlici strâmpt,
până la fața pământului,
costiș scotea, în gura a căruia
gârlici un harbuz punea.
După aceia,
fietecare vânătoriu,
câte o dobă în spate luând,
în pădurea cea mare intra,
unde filii îmblând să videa.
După ce pre furiș în pădure întra
și fietecarile într-un copaciu înalt să urca,
apoi, din toate părțile în dobe lovind,
pădurea să răzsuna.
Filii, de sunetul dobelor spăimântându-să,
la marginile pădurii spre câmp ieșiia,
unde la gura gârliciului peste harbuz nemeriia.
Vânătorii din copaci,
vadzind precum filul la harbuz au nemerit,
dobele a bate părăsiia.
Filul cu botul harbuzul clătind,
harbuzul pre gârlici în gios a să prăvăli purcedea.
Filul după harbuz,
pentru ca să-l prindză urmând,
în groapa cea largă,
carea în fundul gârliciului era săpată,
întră, și altă grijă nepurtând,
harbuzul să mănânce să nevoiește.
Vânătorii îndată din pădure ieșind,
cum mai curând,
cu pari și cu alte zăvoară,
carile acolea mai denainte gătate au,
gura gârliciului astupă.
După aceia, prin câteva dzile
pre fil cu foamea domolind,
cu lanțuh de grumadzi îl scoate
și unde voia ethiopului ieste,
acolo îl duce
(că mai tare și mai vrăjmașă jiganie
decât foamea alta nu ieste).
Acestea dară
și altele multe mai ciudate
și mai minunate
în temelia capiștii săpate
și vărsate
să videa[8].
După cum spuneam, cronograful Sfântului Antim, scris, dedicat și dăruit domnitorului Constantin Brâncoveanu, ne-ar putea indica o posibilă sursă de inspirație a lui Cantemir, și anume comentariile Sfântului Ieronim la cartea Prorocului Isaia.
Secvențele de mai sus sunt Grădinile suspendate ale lui Cantemir. Să ne amintim că își începea cartea situând evenimentele, în timp, „mai dinainte decât temeliile Vavilonului a să zidi/ și Semiramis într-însul raiul spândzurat/ (cel ce din șepte ale lumii minuni unul ieste) a sădi”.
S-ar părea că autorul a încercat să ne evoce Vavilonul/ Babilonul cu raiul spândzurat/ Grădinile sale suspendate.
Ne punem însă întrebarea: de ce ar insista Cantemir atât de mult pe…lectura interpretativă a unor „scrisori ieroglificești” în marmură și în metal costisitor, adică a unor basoreliefuri sculpturale?
De ce să existe o reprezentare atât de vie a vieții domestice și a multor exemple existențiale practice într-o „cetate moartă”[9]?
Credem că acestea sunt alte fabule în fabulă. Sunt o analogie sculpturală a propriei sale cărți, care…se scria.
Nu este aceasta unica situație în care Cantemir recurge la metanarațiune – ceva mai încolo, în cap. al zecelea al cărții, va spune: „Și nu numai după Istoriia ieroglificească cu numele Corb, ce așeși de trup, cu suflet și cu totului tot, același și adevărat așe să fii te arăți”[10].
Cantemir receptează inclusiv…sunetele din scenele sculpturale peste care își plimbă ochiul: răsunarea pădurii (din nou „pădurea să răzsuna”), zgomotul dobelor/ tobelor etc.
E o dovadă că, pentru el, aceste „scrisori ieroglificești săpate” nu sunt literă moartă.
Nici literele săpate de condeiul lui în carte nu sunt hieroglife moarte, ci artă care, odată însuflețită de cititorul interpret, face să vină la viață o întreagă lume care părea pietrificată în marmura istoriei. Încât să poată auzi răsunarea pădurii și să poată vedea strălucirea unei lumi pline de viață, așa cum au văzut-o ochii autorului.
Monumentul acesta arhitectonic, care pare fantomatic, în care animație nu se află decât întipărită pe pereți, este însuși monumentul său literar, în care viața mișună pe pereții paginilor.
Probabil că autorul a avut momente în care a căzut în melanholie, gândindu-se dacă nu cumva osteneala sa va rămâne viitorimii ca o imprimare de hieroglife într-o piramidă egipteană.
De aceea insistă pe faptul că timpul nu astupă gurile morților și nu șterge lumina vieții, dacă cei care știu să citească și să înțeleagă au…vedere și auz pătrunzătoare până în pădurile istoriei.
Însă faptul că scene de viață domestică, pastorală și cinegetică, se află reprezentate în „urdzitura temeliii” capiștei/ templului zeiței Lăcomiei, nu este nici acesta un lucru lipsit de semnificație.
Motivul vânătorii e ultraprezent în aceste secvențe inscripționate, ca și în toată cartea lui Cantemir…iar sensul vânătorii îl va decripta mai târziu Brehnacea, tot printr-o fabulă[11].
Însă dinamismul uluitor al scenelor indică cel mai bine faptul că ele nu sunt decât o icoană statică a unei realități în derulare. Vânarea filului e cheia decriptării acestor parabole, prin care autorul ne avertizează asupra realismului evenimentelor.
Detaliile nu sunt baroce, ci alegorii și parabole indicând o istorie cu multe ramificații sau încrengături necunoscute.
În arhitectura complicată și impresionantă a monumentului său literar, el vrea să nu pierdem urma vieții pe care vrea să ne-o divulge.
[1] A se vedea:
http://en.wikipedia.org/wiki/The_City_of_the_Sun.
[2] Idem:
http://ro.wikisource.org/wiki/Sânta_cetate_(Terța_rima).
[3] Idem:
http://ro.wikisource.org/wiki/Noaptea_de_decembrie.
[4] Elvira Sorohan, op. cit., p. 126-127.
[5] A se vedea:
http://en.wikisource.org/wiki/The_City_of_God.
[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 126-127.
[7] [Sfântul] Antim Ivireanul, Chipurile Vechiului și Noului Testament, în Opere, ediție critică de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972, p. 254-255.
[8] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 128-131.
[9] Elvira Sorohan, op. cit., p. 127.
[10] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 329.
[11] A se vedea Idem, p. 193-197.