Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Amenințarea plutește în aerul copilăriei

Copilul privea la pistol ca la o curiozitate. Văzuse cum arată un cal, știa că iarba e moale, știa gustul laptelui matern…dar nu știa că obiectul acela, misterios și prins de trupul bărbatului, care nu era altul decât un polițist, poate produce…o realitate pe care încă nu o mai văzuse. Și anume realitatea în care…un câine, împușcat pentru că mănâncă pui, pui de găină, nu se mai ridică de jos…dar, până când…nu se mai ridică, scoate un urlet sălbatic…

Așa că, pe la 5 ani…copilul a învățat că moartea se poate trage cu pistolul. Că din pistol iese moartea…adică ceva care nu știm de unde vine…dar care distruge ceva în om și în animal, în mod ireparabil. Căci omul știe să omoare, dar nu știe să învieze un mort.

Și n-a mai privit, cu ochi buni, pe polițist!

Peste câteva zile a trebuit să vină o doamnă, cam dolofană și încrezută, care avea ceva neașteptat în mână…Ceva cu un ac mare…pe care a trebuit să i-l bage în picior.

Și de atunci, de la acea durere, nu i-au mai plăcut nici asistentele medicale…pentru că ele nu cer voie pacientului când trebuie să îi facă injecție. Ele cred că pot face oricând injecție. Dar injecțiile se fac când vor cei bolnavi…și cu fața și cu atingerile proprii unui om bolnav.

Copilul nu știa să citească…dar știa că există cărți. Nu știa însă cât de multe sunt cărțile și ce conțin. Nu știa că există cărți în multe limbi și nici că, într-o viață de om, nu poți să înveți atât de multe pe cât ți-ai dori.

Știa că televizorul, odată aprins, transmite tot felul de imagini care nu se mai termină. Și, uneori, apar anumite imagini…care bagă spaimă în el. De aceea, nici televizorul deschis…așa, oricând…nu aduce doar imagini interesante ci aduce și din acelea pe care nu le poți suporta.

Aerul dimineții, pătrunzător, rece…în prag de iarnă…nu seamănă cu arșița de astă vară. Astă vară copilul transpira…acum, bunica lui, i-a pus pe el o flanelă groasă. Pentru că o flanelă groasă, la 5 ani, pe timp de toamnă…înseamnă o sănătate bună. Și sănătatea bună aduce rezultate bune pentru mai târziu…pe când o boală lungă aduce șubrezirea trupului, adică a acestuia cu care noi mergem, atingem, privim, mirosim…

Într-o zi însă s-a petrecut un alt lucru nou

Unul dintre prietenii copilului a mers la scăldat cu tatăl lui…și, din neatenție, s-a înecat…Nu a înțeles ce înseamnă a te îneca…dar văzând cum plâng toți în jur…și, mai ales, când l-a văzut în camera de la stradă, întins…și plin de flori, în cutia aceea de lemn…a înțeles că înecatul e totuna cu împușcatul. Pentru că ceea ce face pistolul cu un câine, același lucru face și un înec cu un copil.

Dar noutatea nu s-a terminat aici!…

Pentru că oamenii au început să vină cu flori și cu lumânări la prietenul copilului. Ba, mai mult! În ziua în care patru bărbați au ridicat trupul lui și l-au dus undeva, la marginea satului…a venit un bărbat înalt, cu veșminte până jos, cum niciun alt bărbat nu poartă…și a vorbit despre sufletul prietenului său.

Și copilul nu mai auzise niciodată despre suflet…nu știa ce e sufletul…dar cel în veșminte negre, care scotea un miros foarte parfumat din ceva pe care îl avea în mână…și pe care îl flutura încoace și încolo…s-a rugat pentru mântuirea sufletului lui dimpreună cu Sfinții.

Cine sunt Sfinții?, s-a întrebat copilul…Însă n-a avut cine să-i spună, pentru că toți erau grăbiți să plece cu el…în altă parte…și a mers și copilul cu toată lumea.

Clădirea mare, cu mulți oameni pictați în ea, l-a captivat pe copil…Multe cuvinte neînțelese. Iarăși acel miros îmbătător. Și, pe masă…miroseau foarte frumos niște pâini mai mari și mai mici…și ceva cu mult gust…atunci când i s-a dat…

După care l-a surprins faptul că pe prietenul lui l-au acoperit la un moment dat…și l-au băgat în pământ…în loc să îl ducă undeva, nu știu unde…

Cine sunt Sfinții? Și de ce a fost dus în acea clădire…apoi l-au lăsat la marginea cimitirului, îngropat? De ce noi, mai apoi, cei care fuseserăm cu el, ne-am spălat pe mâini când ne-am întors acasă, și ne-am pus la masă?

Nimeni însă n-a stat de vorbă cu el…

De fapt, nimeni nu și-a dat seama că copilul avea întrebări…întrebări serioase…Toți îl tratau, pe mai departe, ca pe un copil…deși copiii care își pun întrebări grave nu mai sunt copii ci adulți în devenire.

El s-a schimbat! Nu i-au mai plăcut jocurile. Sau nu s-a mai jucat la fel ca înainte…atunci când a văzut cum oamenii se dispensează de copiii…care mor…ca și de câinii uciși de pistolul unui polițist…

Pentru că, la scurt timp, a văzut că oamenii îi uită la fel de ușor și pe cei în vârstă care mor…indiferent dacă sunt bărbați sau femei. Ei îi uită la marginea satului…

De aceea, într-un mod minunat, copilul și-a dat seama că acolo, unde sunt Sfinții…nimeni nu uită pe nimeni. Aici, unde sunt doar oameni…ei se uită unii pe alții. Însă Sfinții nu se uită unii pe alții. Așa că a vrut și el să fie cu Sfinții, cu cei care nu-i uită niciodată pe ceilalți…

Did you like this? Share it:

Previous

Predică la Sfânta Cuvioasă Parascheva [14 octombrie 2014]

Next

Dumnezeiasca Liturghie [Iași, 14 octombrie 2014]

2 Comments

  1. Nicolae Marinescu

    Bravo, părinte. O proză scurtă pe care am citit-o cu plăcere.

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc și eu, domnule Nicolae! Vă doresc numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén