Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Aluziile la Egipt („scrisori ieroglificești”) și la Babilon, la pietrificarea vieții și la ruinele care pot să păstreze urmele trecutului ne indică o altă anticipare a romantismului și a lui Eminescu (anticipare pe care au remarcat-o Edgar Papu și Elvira Sorohan).
Relatarea cu privire la Cetatea Epithimiei este o povestire în ramă, Râsul fiind cel ce reproduce ceea ce îi spusese Camilopardalul [Girafa] despre acest oraș, care – dacă mergem pe firul istoriei propriu-zise și nu pe cel al alegoriei literaturizante – reprezenta Istanbulul, având în centru templul Lăcomiei.
Sesizăm, din nou, situații în care autorul preferă jocurile de cuvinte și exprimarea ghidușă care a fost de atâtea ori remarcată la Creangă:
Acmu a tuturor voie unindu-să
și toți supt argumentul Corbului supuindu-să,
cu toții în toate părțile să împrăștiară
și prin toți munții și codrii,
unde coarne de buâr lepădate ar găsi
și cap de taur aruncat ar nemeri,
cu toată nevoința cercară
și nicicum undeva macar nu să aflară. /…/
Eu, dară, așe (dzicea Camilopardalul),
ca cel strein,
de toate carile videam peste măsură mirându-mă,
și nu atâta de minunea lucrurilor vădzute mă miram,
cât de carea întâi m-oi mira, mă minunam[1].
Sigur, trebuie cercetat serios cum a ajuns Creangă la stilul prozei sale poetice, care este cult, într-adevăr după cum bine a precizat Călinescu –, iar nu popular (chiar dacă autorul vorbea smerit de „țărăniile” sale), dar pe care nu l-a învățat de la Rabelais…singurul cu care a putut Călinescu să facă o comparație, neavând ochi pentru literatura veche.
Din începutul discuției dintre Camilopardal și Lebăda „bătrână și albă”, am reținut și acestea:
eu, după ce din oul maică-mea am ieșit,
până a nu putea zbura,
cu răpegiunea apii
și cu vânslirea talpelor
câtăva vreme am călătorit[2].
Secvența – cu poezia ei intrinsecă – ni se pare a constitui analogul alteia, din Biblia 1688:
ca pasărea ce zboară în văzduh,
[însă] nemica nu să află
semnu [urmă] de călătorie
și, cu lovirea talpelor
lovindu-se duhul [aerul] ușoru
și despicându-se cu sila pornirii,
mișcându-se arepile,
să preumblă /…/
așa și noi, născuți fiind, ne sfârșim
și niciun semnu de bunătate nu avem
a arăta…
(Înț. lui Sol. 4. 11-12, 14)
Secvența biblică face parte dintr-un fragment (ceva mai lung) cu reverberații poetice (de aceea l-am și transformat în versuri). Și e posibil să-i fi atras atenția lui Cantemir asupra poeziei mișcărilor care nu lasă nicio urmă…
Lebăda îl conduce pe Camilopardal înlăuntrul templului, pentru a-și da obolul zeiței Pleonaxis (Lăcomia):
Lebăda îndată cu mine
împreună sculându-să,
înluntrul capiștii întrăm.
Unde în mijlocul capiștii,
boadza Pleonexis într-un scaun de foc ședea,
supt a căruia picioare
un coptoraș de aramă plin de jăratec
aprins a fi să videa.
Iară din giur împregiur
făclii de tot feliul de materie ardzătoare
cu mare pară, vârtos ardea. /…/
Că pre cât puteam cunoaște,
supt fundul coptorașului gura Tartarului era,
și din fundurile pământului
focul nestins în fundul coptorașului loviia,
de unde atâta putere de fierbinteală și de văpaie
ca pre o cahlă [coș] izbucniia[3].
Nu mai rămâne nicio îndoială că, prin acest periplu, începând cu peisajul de la marginile cetății, intrând în cetate și admirând desăvârșita geometrie, precum și splendida și luxurianta arhitectură a ei și a templului din centrul ei, și ajungând, în fine, la zeița care tronează în mijlocul templului, am parcurs, purtați de Cantemir, distanța de la Cer la Infern.
Distanța aceasta între peisajul paradisiac inițial (prelucrat de Cantemir după relatările ortodoxe ale răpirilor extatice în Rai) și focul nestins al Tartarului/ Iadului, în care se coboară cel orbit de lăcomie, ne apare cu atât mai pregnantă, dacă ne reamintim de unde s-a plecat:
câmpul cu otavă înverdziia,
cât ochilor preste tot,
tot o tablă de zmaragd marée
a fi să părea,
în carile tot chipul de flori /…/
cuvios să împrăștiia,
și când zepfirul /…/ aburiia,
/…/ dulce miroseală de pre flori scorniia.
Așé cât nici ochilor la privală,
nici nărilor la mirosală
sațiu să putea da. /…/
Tot féliul de pomăt roditoriu
și tot copaciul frundzos
și umbros, /…/
frumos odrăsliia.
A căror umbri,
giumătate pre lină apa Nilului,
iară giumătate
pre mângâioasă fața câmpului
să lăsa.
Poezia Edenului contrastează profund cu oroarea Infernului care-și trimite văpăile „din fundurile pământului”.
În cazul celei dintâi, copleșea frumusețea ierbii de smarald, nesațul miresmelor scornite din flori când zefirul aburea, întinderea pădurii de pomăt roditoriu și de copaci cu umbră deasă, care se revarsă peste lină apa Nilului (aliterație cu efect hipnotic) și mângâioasă fața câmpului.
Totul sugerează o învăluitoare atingere mătăsoasă, de o infinită finețe sau delicatețe.
Priveala, miroseala și auzul lin se îmbină într-o atingere mângâioasă de senzații.
De fapt, „mângâioasă fața câmpului” (care sugerează o fizionomie a peisajului) indică tocmai căldura vie a relației iubitoare, care personalizează, indică prezența vieții în deplinătatea ei paradisiacă.
Nu e un peisaj abstract, de o frumusețe impersonală, ci unul configurat după topica și amănuntele vieții cerești care se regăsesc în Viețile Sfinților, în descrierile paradisiace. Miresmele intense, ca și culorile pietrelor prețioase sau grădinile de flori sau abundența pomilor de o statură suprapământească, toate reprezintă detalii hagiografice.
Inițiativei lui Cantemir de a prelucra peisaje paradisiace îi va succeda Eminescu, atât în poezie cât și în nuvele: Sărmanul Dionis, Geniu pustiu, Cezara…
Ba chiar am putea susține că se poate sesiza la Cantemir o incipientă erotizare a naturii, pe care Tudor Vianu o va remarca la Eminescu, și care derivă, de fapt, tocmai din infuzarea întregului spațiu de efluviile iubirii și ale frumuseții dumnezeiești, în hagiografii.
În conformitate cu această concepție, și la Cantemir iarba, florile, pomii roditorii și copacii pădurilor cresc împreună într-o desăvârșită armonie. Iar pădurile își aruncă o umbră mătăsoasă/ mângâietoare, protectoare deopotrivă peste fața câmpiei și peste fața apei.
A sta față-n față este o atitudine paradisiacă. Sfântul Pavel spunea că Sfinții Îl vor vedea pe Dumnezeu „față către Față” (I Cor. 13, 12), iar în rugăciuni, adesea, Îi cerem să nu-Și întoarcă fața de la noi. Iată că, la Cantemir, chiar și elementele cosmice stau cu fața una la alta. Și aceasta reprezintă un alt exemplu de atitudine pe care o va recepta Eminescu din literatura veche: „De când codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată,/ Își deschide-a lui adâncuri, fața lunei să le bată” (Călin (file din poveste)).
În antiteză cu toată această bogăție de frumusețe și de blândețe, ce respiră prin toți porii descrierii cantemirene, Infernul e caracterizat prin prezența a „tot feliul de materie ardzătoare”, fiind destinat, prin urmare, să consume, să șteargă urmele frumuseții și ale fericirii.
Opoziția este cât se poate de evidentă și este perfect subliniată de autor.
[1] Idem, p. 124, 132.
[2] Idem, p. 133.
[3] Idem, p. 136-137.