Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 21 octombrie 2014

Viața Sfântului Macarie Romanul [1]

Peste două zile prăznuim pomenirea unui Sfânt Părinte puțin cunoscut de către public, Sfântul Cuvios Macarie Romanul. Viața lui a fost eliminată sau ciuntită în sinaxare și în Minei, din cauza unor presupuneri legate de veridicitatea ei.

De aceea vrem să v-o prezentăm, în redactarea Sfântului Dosoftei al Moldovei, și să spunem apoi câteva cuvinte despre ea.

Sfantul Macarie RomanulÎntr-aceastaș[i] dzî pomenirea Preacuviosului Părintele nostru Macarie Râmleanul[1] [23 octombrie]

Trei părinț[i] svinț[i] bătrâni Serghie și Righin și Theofil, de la Mănăstirea lui s[ve]tâi Asclipiie, ce-i în Mesopotamiia, adecâ țara între apele Tigrul și Efratul, să vorovirâ în bunâ voroavâ să îmble, să cutriiere pământul.

Și-ncepând calea, mearserâ de cutriierarâ locuri de-nchinăciuni. Și mearserâ și pre la puțul cel de apâ, ce-au îndereptat pre vlăhovnici [cei 3 Magi] din Persida spre închinăciunea Domnului Hristos. Și la Vithleem, în țara Palestinii, unde Îngerii au cântat: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire” [în slavonă în original].

[Începe relatarea celor trei Părinți:]

Și mearsăm vârtejind la muntele Eleonului, de unde S-au înălțat Domnul Hristos. Și iarăș[i] mearsăm în Ierusalim, feacem 20 de dzâle cutriierând Locurile Svinte și Mănăstirile, luând rugâ și blagoslovenie și slăvind pre Dumnădzău întru toate și ne-nsămnăm cu Svânta Cruce, ca ceea [aceia] ce n-om avea a mai vedea lumea.

Și, ieșind, mearsâm 25 de dzâle, trecum Tigrul la Persiia, venim la poiana unde au giunghiat Svetâi Mercurie pre Iulian Prestâpnic [Apostatul]. Și-ntrăm în țarâ.

Mearsăm în orașul Ctisifon[2], la mormântul Svinților Trei Otroci [Tineri:] Ananiia, Azariia și Misail, departe de Vavilon.

Și-nchinându-ne Svinților, slăvim pre Dumnădzău ce ne-au spodobit [învrednicit] a ne-nchina Sființilor sale [lor], mâncăm și băum de ne săturăm, mulțămind lui Dumnădzău, și, eșind din Ctisifon, mearsâm 24 de dzâle, pănâ la părțâle Indiei.

Și aflăm o căscioarâ, de cătră apusul cetățâi, și, eșind oamenii Indiei, ne goniră dintr-acea casâ. Că nu șed cu orașe, ce rășchiraț[i] [împrăștiați]. Și, iarăș[i], întrăm într-altâ casâ fără om, și [ră]masăm 2 dzâle, și adicâ [iată] venirâ omul cu femeaea-și, [și] în cap, în loc de cununi, purta sâgeț[i]* (*țăpuș[i][3]) ascuțâte. Și să spăriarâ, gândind că sântem iscoade, și mearsărâ de-și chemarâ soțâi [tovarășii], și venirâ vro 40 de oameni.

Și cercând [căutând] prin casâ, ne-aflarâ la rugâ, și pusărâ foc casii, [iar] noi deadem afarâ cu multâ fricâ, și ne-nțălegându-le limbii să răspundem, ne-nchisărâ într-o casâ strâmtâ, dzeace dzâle nemâncați.

Iară noi făceam rugâ dzua și noaptea, cântând și slăvind pre Dumnădzău, de-aciia veniră cu mulțâi și aflându-ne îngenuncheaț[i] la rugâ, ne luarâ și ne petrecurâ cu prăjini pănâ ne scoaserâ din țarâ.

Și eram nemâncați 70 de dzâle, cum Dumnădzău știe. Și-nsămnându-ne cu numele Tatălui și a Fiiului și a Svântului Duh, ne-am apucat de cale. Și mearsăm multe dzâle spre răsărite. Și sosâm, în [după] 40 de dzâle, la loc cu pomăt frumos și rodit și dulce la mâncat, preste samă de mult. Și mulțămind lui Dumnădzău și Domnul nostru Iisus Hristos, mâncăm de ne săturăm de ceale poame.

Și, de-acolo, mearsăm în țara căpcânilor, și nemicâ rău nu ne feacerâ, numai ce ne căuta. Pre-alocurea era cu mueri și cu copii, lăcuia pre supt pietri, ca herile în viedzunii* (*cuiburi) [ca fiarele în vizuini].

Și iarăș[i], luând drumul spre răsărit, 100 de dzâle și mai bine, sosâm în țara piticilor, [încât] nemicâ altâ nu vedeam, [decât] numai pitici. Și fugirâ de noi, deaca ne vădzurâ. Iară noi proslăvim pre Dumnădzău, că ne-au izbăvit de dânșii și, deaca eșim din țara moimelor, venim la munte nalt, unde nice soarele nu luciia, nice copaci era, nice verdeațâ. Numai gângănii veninate, și glasuri de șuioratul lor, și scârșcări de dinții lor, de aspide, și de bălauri și ehidne răspundzându-și, și dzâmbri, și vasiliscuri, și alte heri [fiare] neștiute, și onochetavri, și inorogi, și leoparduri. Și slăvim pre Dumnădzău că ne izbăveaște de gurile lor, și ne-ntăreaște la cale.

4 dzâle audzând șueretul zmeilor, ne-am astupat urechile, că nu puteam răbda șueretele lor. Și, trecând muntele, sosâm la râpâ mare și adâncâ, unde nice urmâ de om era, nice fire de om îmblasâ pre-acolea. Și, zăbăvind 7 dzâle, [stam] cugetând cum vom face.

Și ne rugăm lui Dumnădzău să ne scoatâ de acea râpâ. Și adecâ [iată] o ciutâ veni împotriva [în fața] noastrâ, și mugi de departe naintea noastrâ. Și luându-ne pre urma ei, sosâm la alte râpi și primejdii. Și, surupându-ne, abiia cu nevoie putum de ne pogorâm la șes. Și era ciredzi de cerbi și ciute, și trecum acel șes prin ciredzi de ciute și de pili, fără nevoie.

Și, neaflând drum, rugând [pe] Dumnădzău, mearsem 70 și mai bine de dzâle, și sosâm la un loc șes, plin de pomât cu roadâ. Și luminâ nu să mai vedea acolo, numai negurâ întunecatâ. Și, ședzând puțântel, plânsăm și ne tânguim, că ni s-au închis calea și lumina.

Și, plângând acolo 7 dzâle, adecâ [iată] o porumbițâ, zburând stătu la loc [î]nalt, și purceasă [î]nainte-ne, noi mulțămind lui Dumnădzău, mearsăm după dânsâ.

Și sosâm la un znamăn [monument], stlăp [stâlp] de piatrâ cu cămarâ, și scriia în țărcălam: „Acest stlăp, au rădicat Alexandru, înpăratul machedonilor, când au gonit pre Darie Persul. Cine va vrea să să-nderepteadze de-aciecea, să ia na [la] stânga dincătro vin apele. Și cine va-mbla, să ia sunetele apelor, și va eși la luminâ. Că na direapta sânt munț[i] și râpi, și iazere mare pline de șerpi”.

Deaca citim stlăpul lui Alexandru, dobândim la suflet. Și lăudând [pe] Dumnădzău, tutinderea ce ne izbăveaște, purceasăm luând na stânga.

Și deaca mearsâm 40 de dzâle, ne tâlneaște putoare grea și iute. Și leșinam de putoare, și ne rugam lui Dumnădzău să ne ia sufletele. Și eram în multâ voia rea. Și veniia hreamăt mare, ca de nechedzături de cai mulț[i]. Și, deaca curmăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. Și mulțâme de munciț[i], cât nu să vedea apa de dânșii. Și adecâ boacete și vaete și plânsuri cu țâpete multe. Ca de mulțâme de oameni din iazer. Și audzâm glas din ceriu dzâcând: „Acesta-i locul cel de osândâ. Și aceștia-s carii să lepădarâ de Hristos”. Și cu fricâ mare trecum de acel iazer de osândâ.

Și, de-acolo, în câteva dzâle, sosâm unde era doi munți nalți. Și-ntre dânșii căutăm de vădzum un uriiaș foarte mare, legat cu 8 lanțuje de aramâ preste trup, cu 4 na direapta și cu 4 na stânga. Și foc mult supt dânsul de-l ardea, și țâpetele i să audzâia 30 de mile. Și deaca ne vădzu acel om mare începu a să boci, și să-nchinâ cu capul la pământ. Și era trupul lui pârjolit, de nu să vedea niceun păr pre trupul lui. Iară noi, de fricâ, ne-am acoperit obrazele, pănă-l trecum, și-mblând 5 dzâle tot îl audzâiam.

Și sosâm la strămninâ* (*râpâ), cu dâlboanâ adâncâ și mare. Și, de margine, era o muiare despletitâ, mare. Și un bălaur înpleticit, colăcit de la picioare pănă la capul ei, preste trup, și, când vrea să grăiascâ, o loviia preste gurâ șarpele, și părul ei era pănă-n pământ.

Și alte glasuri nepovestite eșiia din acea groapâ de gloate multe, dzâcând: „Fie-Ț[i] milâ de noi, Fiiul lui Dumnădzău”. Iară noi, de fricâ multă, dzisăm: „Doamne, frășeaște-ne [sfârșește-ne] aicea, că ochii noștri vădzurâ streine și preaminunate taine, și osânde mari [, încă fiind noi] pre pământ”.

Și, de-acolo eșind, vădzum […] și era ca niște vrabii cu-ntunearecele [cu miile]. Și graiul lor omenesc striga: „Iartă-ne, Doamne, iartă-ne, Dumnădzău[le], că sintem mai greșiț[i] decât toatâ lumea naintea ta”.

Iară noi feacem rugă la Dumnădzău, și dzâsăm: „Doamne, spune-ne ce sânt aceaste taine gro[a]znice a Tale, că ne ia fricâ vădzându-le”. Și, crepând naintea lor pământul, eși glas: „Nu vi-i dat să știți de-aceaste. Ce păzâțî-vâ nainte”.

Și, trecând locul cu fricâ, sosâm la câmpie strașnicâ și slăvitâ. Și adecâ 4 bărbați sta acolea, cu chip slăvit și nepovestit, și, naintea lor, darde [sulițe] ascuțâte de luciia. Și foc mare, fără samâ, și smoală, și iarbâ pucioasâ, zmei și ehidne și chelei. Și acei 4 bărbaț[i] avea în capete cununi de aur cu mărgăritari, țâind a mânâ toiage de aur. Și, deacă-i vădzum, cădzum la pământ și ne rugăm: „Miluiți-ne, bărbați cerești! Și să nu să atingâ de noi dărdzâle [sulițele] acealea și focul”.

Și răspunsărâ acei bărbați svinți: „Sculați cu pace, de vă păzâți calea ce v-au arătat Dumnădzău, fără fricâ! Că n-au putere asupra voastrâ, că acestea le păzâm noi pănâ la dzua Giudețului, când va veni Despuitoriul [Stăpânul] Dumnădzău”.

Și, auzind aceastea de la svinții bărbați [Îngeri], luâm îndrăznire. Și mearsâm 40 de dzâle, îmblând nemâncați, fără numai apâ.

Și, fără veaste, ne veni glas de cântători a gloate multe, și miros de tămâi nepovestite, și mirosâm miros de mir scump. Și, din glasul cântecelor, ș-a tămâilor, adormim. Și-n somn ni să-ndulcirâ budzele, ni să-ndulciră ca de stride [miere]. Și, deșteptându-ne, vădzum besearicâ mare de cristal, și în mijlocul ei, [era ceva] ca-n chip de jrătvănic [jertfelnic/ altar]. Și eșiia fântânâ [izvor] ca laptele din jrătvănic. Cât dzâceam că și-i lapte. Și bărbați strașnici și minunați sta pregiur apa aceaea, cântând cântări îngerești.

Și deacă-i vădzum, ne-am înfricoșat și stam uimiț[i], izumiți. Iară un svânt bărbat frumos, de-aceia ce sta pregiur apa aceiia fântâni [în preajma apei acelui izvor], ne socoti [ne luă în seamă] și dzâsâ: „Aceasta-i fântâna de fărâ moarte cruțatâ direpțâlor [izvorul nemuririi păstrat Drepților]”. Iară noi ne-nchinăm la pământ, slăvind pre Dumnădzău. Și pre acel svânt bărbat și pre toți svinții aceia.

Și cu multâ fricâ și bucurie, sosâm la alt loc, nice leac gustați[4], cum Dumnădzău știe. Ce budzele noastre, de dulceața aburilor acelora, trei dzâle să lipiia ca de stride.

Și iarăș[i] venim la un loc cu părău mare, și băum de ne săturăm, slăvind pre Dumnădzău. Și era-n amiadzădz[i], pripăc, și ședzum lăngă pârău sfătuind ce vom face, și din pârău eșiia luminâ de strălumina. Și socotim în patru părțile lumii, și nu sufla vânturile de la noi. Și-ntr-alt chip sufla vânturile acealea. Și unghiul despre apus era vearde, a ceriului, ca prajii. Iară a răsăritului ca trestiia. Iară miadzănoaptea ca sângele curat. Iară amiadzădzul alb ca omătul.

Și stealele ceriului era mai străluminate, și soarele mai herbinte, cu 7 părți. Și copacii preste măsurâ de mare. Și mai deș[i] și mai rodiț[i] și munțâi aceia mai nalț[i] decât pre la noi și mai faeș[i] [frumoși]. Și pământul acela luminat ca focul și cumu-i laptele, și pasările pre fealiu careaș în cântecul ei. Și eram mai mult de 100 de dzâle nemâncați cum Dumnădzău știe.

Și fără veaste venirâ la noi gloate, fără samâ de mulți bărbați, și femei și copii, [dintre care] cei mai mari era de un cot. Alalți și mai scundz[i]. Și ne-am spărit de dânșii, deacă-I vădzum, să nu ne cumva mănânce. Și gândiiam cum vom face. Și zâsâ fratele Serghie: „Dăi fraților, să ne zborâm [zbârlim] părul, să ne facem ciuhoși [ciufuliți/ cu părul vâlvoi] și să alergăm asupră-le. Sau ni-or mânca, sau or fugi”. Și feacem așea, și purceaserâ fuga scrășcând [scrâșnind] cu dinții asupră-ne, și trăsnind, și apucându-și cuconii. (Aceștea au războiu cu cucoarăle.)

Și trecând părăul, mearsăm unde lăcuea [locuiau] ei. Și aflăm acolo un fealiu de buruianâ* (*legumâ) ca laptele și ca stridea de dulce. De un cot era [creștea] deasupra pământului și mâncăm de ne săturăm de dânsâ, și ni s-au schimbat fața, și vârtutea ni s-au adaos [am căpătat putere]. Și slăvim pre Dumnădzău ce ne hrăneaște și ne-nderepteadzâ pururea la toate.

Și iarăș purceasăm pre cale nainte. Și mearsăm opt dzâle neștiind calea. Și țâindu-ne de acea cale ne-mblată, multe dzâle, aflăm peștera lui Svetii Macarie, luându-ne pre o cărărușe.

Și era peștera aceaea ca o besearicâ svântâ [ca o biserică sfântă] grijitâ și podobitâ. Atunce, rugându-ne și făcându-ne svânta cruce, ne bucurăm, și, întrând înnontru, pre nimerea n-aflăm. Și dzâsăm între noi: „aceastâ căscioarâ a fire de om iaste. Ce să așteptăm pănă în sarâ, să vedem”.

Și-ngăduind puțântel, adecâ miros de mir foarte minunat să feace în peșterâ, și ne veniia la nări. Și luând aminte spre răsărit, de la peșterâ vădzum închipuiturâ de podoabâ de bărbat gro[a]znic. Cu nemică altâ îmbrăcat, fără numai cu peri albi [cu părul său alb].

Că veniia adevăr fericitul Macarie și-i crescusâ părul capului de a[n]i mulț[i] și-i acoperiia tot trupul. Și venind Svântul [Sfântul] la peșterâ spre noi, ne aulmâ [ne simți] de departe. Și cădzu la pământ [și] începu a ne giura și a dzâce: „De sânteț[i] de la Dumnădzău, mi vă arătaț[i]. Iară de sânteț[i] de la Satan, vă duceț[i] de la mine, de la un smerit și păcătos”.

Iară noi strigăm și dzâsăm: „Blagoloveaște-ne, Sfântul lui Dumnădzău, că sântem șerbi [robi] a lui Dumnădzău, și ne-am lepădat de Satan și noi”. Atunce veni cătră noi, și-ntindzând mânule spre ceri, să rugâ la Dumnădzău, și ne blagoslovi. Și desfăcând părul de pre obraz, voroviia cu noi. Și-i era părul alb ca omătul, [încât] ni să punea pre ochi ceațâ de albiia lor [de albimea/ albiciunea perilor].

Și vădzum fața lui. Și de multe bătrâneațe nu i să vedea ochii, că-i era slobodzâte sufruncealele* (*sprânceanele) preste ochi. Iară unghile la mâni și la picioare căte de un cot era. Iar musteața, acoperindu-i gura, pogorâia de să [a]mesteca cu barba, și-mpreunâ-i agiungea pănă la picioare, și când grăia ț-părea că grăeaște de-afund. Și-i era piealea ca de țăstul de broascâ. Și ne-ntreba de unde sântem. Și „[de] ce-aț[i] venit la mine?”. Și-i spusăm toate [în]tămplările noastre, și cum ni-i voea să agiungem unde odihneaște Ceriul.

Și ne răspunsâ: „Fiii miei, nu poate neștine muricios [muritor] și-mbrăcat cu trup să între mai înnontru sau să socoteascâ minunile lui Dumnădzău și putearea [Lui]. Că eu, păcătosul, mult m-am silit și-am pus poarâ [străduință] să o fac aceasta.

Și preste noapte [, în vis sau în vedenie, în descoperire dumnezeiască,] mi-au spusu-mi Dumnădzău dzâcând: „Nu te băga a ispiti pre Dvorețul [Ziditorul] tău. Că ni-i [nu vei] putea a mai treace înainte de la acesta loc”. Iară eu dzâș [zisei]: „Că ce [de ce], Doamne?”, și-mi dzâsâ: „20 de mile de-acicea iaste păreate de her [fier], mai înnontru alt păreate de-aramâ (și din nontrul aceluia iaste Raiul, spre răsărit, unde odihneaște Ceriul, și din afarâ de Rai au tocmit Dumnădzău heruvimii, și sabiia cea de foc ce să-mvrăteaște [se învârtește], [ca] să păzascâ lemnul [pomul] vieții.

Și sânt acolo orecarii [Îngeri, care] de la picioare pănă la buric și la piept [au conformația] ca de leu. Capul de zmău. Mânul de cristal. Și sabiile de foc țâind a mânâ păzăsc zidiurile, să nu-ndrăzneascâ nime a treace mai înnontru, pentr-aceale de-acolo puteri gro[a]znice [înfricoșătoare]”. (Și Îngerii cei vârtucioș[i] den afarâ de Ceriu stau.) Și deaca am audzât aceastea de la Înger, n-am cutedzat a intra mai înnontru”.

Iară noi deacâ audzâm aceastea de [la] Svântul Macarie, ne-am fricoșat cu fricâ mare. Și pre Svântul Macarie măriiam, și cădzând la pământ am slăvit pre Dumnădzău. Că ne-au spus aceaste toate minuni a lui Dumnădzău.

Și era amu sarâ. Și ne dzâsâ: „Fiii miei, staț[i] înlaturi [înlături/ de-o parte] puțânel, că am 2 cuconi aicea, și vin din sarâ în sarâ, și mă tem, văzându-vâ streini, să nu vâ vatăme”.

Iară noi gândiiam că-s oameni. Și cum ne deadem înlaturi, adecâ 2 lei groznici venirâ reapede din pustie, și cădzurâ la picioarele lui, rugind de i să-nchinarâ. Iară noi, de fricâ, cădzum gios. Și puindu-ș[i] mânule preste dânșii, le dzâsâ: „Cuconașii miei cei buni, de la firea oamenilor venirâ neștini [unii] la noi, și să nu le faceț[i] strâmbătate, că sânt șerbii lui Dumnădzău”. Și ne chemâ Svântul Macarie: „Veniț[i], frațâlor, la noi, nu vă teamereț[i]. Și vom face vecerniia”.

Și mearsăm la svânția sa, și cursărâ [veniră] leii de ne-ntâmpinarâ, lingându-ne pre la picioare și pre cap. Și, ca niște oameni cuvântăreț[i] genunchind picioarele, ni să-nchinarâ. Iară noi proslăvim pre Dumnădzău ce i-au îmblândzât spre noi. Și feacem vecerniia. Și ședzum toatâ noaptea, și a doa dzî dzâsăm Svântului Macarie: „Spune-ne, cinstite părinte, cum ai venit aicea”. Și ne dzâsâ:

„Frațâlor, plecaț[i] audzul de-ascultaț[i], în cuvintele rostului mieu, să-nțăleageț[i] de[spre] rândul mieu [rânduiala mea], cum am venit aicea.

Eu, smeritul, am fost ficior unui Ioan singlitic din Râm [Roma]. Și mă însurarâ fără voea mea. Și, nuntiind, cănd fu sara de mă-nchisărâ la-mpreunăciune cu mireasa, nunta giucând, eu mă feciu că mi-i pre-afarâ, și eșiiu de m-am ascuns la o femeae săracâ și mișea, de-am ședzut ascuns 7 dzâle. Dumnădzău să o pomeneascâ. Și-m[i] aducea veștile* (*răspunsurile) pănă-n 7 dzâle. Iară dzâlele nunții meale feacerâ bocindu-le și căutându-mâ și nu mâ aflarâ.

Iar eu, deacâ trecurâ aceale 7 dzâle, m-am sculat noaptea slăvind și mulțămind lui Dumnădzău și acelii mu[i]eri sărace. Ș-am eșit la drumul cel mare. Iar iubitoriul de om și milostiv[ul] Dumnădzău, ce va [vrea] pre toț[i] să să spăsascâ [să se mântuiască], au trimis pre Rafail, Îngerul Său, în chip de moșneag, și aflându-l ședzând lăngâ drum, i-am dzâs: „Unde mergi, părinte?”. Și-m[i] dzâsâ: „Unde ți-i gândul tău, acolo mă duc și eu”. Iară eu dzâș: „Dumneata, părinte, îndereaptă-mâ la cale de viațâ”. Ș[i]-am purces a mearge după dânsul. Și luând poruncâ la orașe am avut de sațiu.

Și călcând drumul și calea toatâ, să nu dzâc mai mult, în trei a[n]i am sosât aicea. Și pănâ nu sosâsăm, ședzum de dormim. Și când m-am deșteptat, nu l-am vădzut ce să feace. Și-ncepuiu a plânge și a mă voera, și îndată mi s-arătă și-m[i] dzâsâ: „Eu sânt Rafail Arhanghelul, carele te-am adus într-acoace, în chip de moșneag bătrân. Ce să-ț[i] laș[i] toatâ voea cea rea [și] să nu te temi, ce să slăveșt[i] pre Dumnădzău că te-au adus aicea. Iată c-ai trecut de la-ntunearec [la lumină] ș[i]-ai vădzut minunatele lui Dumnădzău, și osânda păcătoșilor. Și fântâna cea fără moarte”.

Și dzâcând aceastea, Îngerul Domnului, Rafail, fi nevădzut și-ndatâ purceș a mearge. Și mă tlăni asânâ [mă întâlni asină] sălbaticâ păscând. Și o giuraiu de dzâș: „Ai, pre Dumnădzău ce te-au zidit, arată-mi locaș omenesc”. Și-ndatâ stătu de mă apropiiaiu, și mergea naintea mea, și m-au dus 2 dzâle. Și tlănim [întâlnim] un cerb mare. Și să-ntoarsâ asâna sălbatecâ. Și mă dusâ cerbul 3 dzâle.

Și iarăș ne tlăni un bălaur și cerbul să-ntoarsâ, iară eu, de fricâ, începuiu a giura pre bălaur să nu-m[i] facâ nevoe și sculându-sâ bălaurul pre coadâ ș-au deschis gura și grăi ca omul dzâcând: „Bine-ai venit, șerbul lui Dumnădzău Macarie, că sânt 12 a[n]i de când te-așteaptâ muntele acesta. Și iacă, ț[i]-am gătat și casâ de lăcuit, poruncit[ă] de Rafail Arhanghelul. Și-ncâ și chipul tău mi-au zugrăvit, și graiul, și iatâ că te văzuiu astăz[i]. Că sânt 8 dzâle de când te-aștept, de n-am mărs nice la mâncat nice la băut. Și astă sarâ văzuiu un ședzătoiu pre nuor luminat și-m[i] veni glas, dzâcând: Scoalâ, Anail, de privitedzâ pre șerbul lui Dumnădzău Macarie. Și acum ia-mblă [ia umblă] de-ț[i] vedz[i] locul”. Și mă dusâ pănâ la ușa aceștii peștere.

Și deac-am întrat înnontru, am aflat o leițâ [leoaică] moartâ și puii amândoi scâncind, neavând ce suge. Ș[i]-am luat de i-am hrănit cu mugur, ca cuconii miei prisne [adevărați]. Iară pre maica lor am îngropat afarâ în pământ”.

Și audzând aceasta, slăvim pre Dumnădzău. Și încâ noi vorovind, adecâ [iată] corbul veni de să pusâ în mijlocul nostru cu o pâine și giumătate în gurâ. Pusâ nainte-ne și să dusâ. Și ne dzâsâ bătrânul: „Cunoscut-am că nu ne-au părăsât Dumnădzău, ce încâ ne-au trimis și hranâ. Și voaâ [vouă] și mie, de-ndulcit. Că, iatâ că mulți a[n]i pănă astădz[i], de când luâm hranâ de la aceastâ pasăre, în toate dzâle, giumătate de pâine. Iară astădz[i] luâm de la dânsâ pâine de noi de toț[i]. Deci să mâncăm întăi, de-aciia [după aceea] voi spune și de păcatele meale”.

Și deaca mâncăm și feacem blagodarenie [mulțumire], începu a dzâce cătră noi:

„Deacă-mplui aicea 12 a[n]i, eșiiu na 7 ceas și ședzuiu cu cești țânci [pui], [și] adecâ [iată] Satan începu a mă ispiti* (*să-ș[i] facă pururea tot omul svânta cruce).

Căutaiu, vădzuiu un nemeteț [văl] de păiorâ [mătase] scump, feme[i]esc dzăcând gios înnainte-mi. Iar eu, un ticăit, m-am uimit și nu mi-am făcut cruce, și l-am luat de l-am băgat înnontru [în peșteră]. Ș[i]-am cugetat ce poate hi, de unde s-au luat acesta lucru preaceastea locuri. Și când fu a doa dzî, eșind, iarăș[i] aflaiu o cizmâ frumoasâ femeiascâ. O luai și o duș [dusei] la [lângă] nemeteț, și iarăș[i], ca și-ntăi, m-am uimit de nu-m[i] feci [făcui] svânta cruce. Iară când fu a treia dzî, la dzuâ demineațâ, eșiiu să mă-nchin lui Dumnădzău. Și iarăș[i] nu-m[i] feci svânta cruce pre obraz, ca să fiu feritu-mâ de fărăleagea și păcatul mieu, și iarăș[i] văzuiu urdzâtura vrăjmașului.

Adecâ o nevastâ ședea deasupra unii pietri îmbrăcatâ cu hainâ de aur foarte scumpâ, neprețuitâ. Și de frămseațea ei nu era sațâu. Și dzâșu [zisei] cătră dânsâ: „Dincătro te-ai luat de-ai nemerit aicea?”. Iară ea plângea cu jeale, cât mă feace de plânș [plânsei] și eu de milă-i. Și răspundzându-m[i] cu ovilite boacete, îmi dzâsâ: „Eu, mișel de ea, mă răspundzu nevasta lui Macarie, fatâ de singlitic rămlean, că mă logodirâ părinții după dânsul cu sâla, fără voea mea, netrebuindu-mi a mă mărita. Și, scăpând eu de la gioc și de la patul cel de nuntâ, am fugit luând drumul cel mare. Și necunoscând drumul, am luat munțâi și pustiile în cap și iatâ c-am nemerit aicea neștiind unde mă duc”.

Iară eu, un ticăit [nenorocit/ ticălos], tot încâ fiind uimit, o credeam ce grăiaște. Iară ea, cu meșterșug măguliia bietul mieu suflet, și eu nu pricepea[m], îngreuiat de păcatele meale, și o luaiu de mânâ de o adușu [adusei] într-aceastâ peșterâ. Și jeluindu-o de foame, îi dediu [dădui] să mănânce de-acest mugur, să nu moarâ, iară lacrămile ei nu să mai opriia.

Și-m[i] era sufletul ovilit pentru dânsâ. Și eram uitat, nefăcutu-mi cruce. Și când fu sara, îm[i] feciu ruga uitit, și cu urât feciu slujba lui Hristos de vecernie. Și m-am culcat la odihnâ. Și eu, un ticăit, deac-am adormit, iară ea îndatâ veni lăngă mine și, deșchizându-mi leanca [cămașa/ haina veche], ș[i]-au băgat mâna și mi-au pipăit tot trupul. Și eram în somnul mieu cu totul îngreuiat. Iară eu, un ticăit, ce nu mai po[f] tiseasem nice urmâ de păcat trupăsc, m-am uimit cu gândul, mi-am îndrăgit de dânsâ și o luaiu să mă culc cu dânsâ, și amu, cumu-ș[i] sosâiu într-îns păcat, îndatâ fu nevădzutâ de la mine. Și m-am aflat eu, un ticăit, dzăcând cu fața-n gios, pre pământ, ca de somn greu.

Și deaca m-am trezit din înșelăciunea lui Satan, mi-am venit la fire. Și mi-am socotitu-mi greșala, ș[i]-am aflat că-i multâ și fără de samâ foarte. Și eșind din chilie, am plâns cu amar. Și leii [a]ceștia nu mi-au venit 8 dzâle la mânâ, și nu-m[i] asculta, cunoscând păcatul mieu.

Iară eu, un ticăit, prăvind leii de departe, mă rugam lui Dumnădzău să mă iarte de-aceastâ greșalâ. Iară Iubitoriul de om Dumnădzău n-au trecut ruga mea, ce mi-au trimisu-mi leii. Ș[i]-am socotit să mă mut aiurea, într-altâ parte, să nu mâ cumva înșel iară, și voi fi lepădat de la fața Domnului. Și m-am sculat de-am eșit de la peștera aceasta. Și deac-am călcat cale de 2 dzâle, îm[i] astătu înainte Îngerul Domnului, dzâcând: „Unde te duci, Macarie?”. Și-i dzâșu: „Ducu-mâ de fug de fața păcatelor meale”. Și-mi dzâsâ Îngerul: „O ispitâ nu putuș[i] să suferi. Întoarnâ la chilie-ț[i]!”. Și-i dzâșu: „Cine ești tu, Doamne?”. Și dzâsâ: „Eu sânt Rafail, ce ț[i]-am îndereptat calea într-acoace”. Și deaca-m[i] dzâsâ așea, fu nevădzut de la mine.

Și-ntorcându-mâ la chiliia ceasta, am genunchiat naintea lui Dumnădzău 40 de dzâle și 40 de nopț[i] nemâncat. Și deaca m-am sculat, vădzuiu peștera aceasta având lumini în 4 unghiurile casii. Și un bărbat în porfirâ* (*urșinic [catifea]) îmbrăcat. Și cununâ de aur în capul lui, cu pietri scumpe. Și cânta cântec preaslăvit și ceresc. Și glasul lui, ca de nărod [norod/ popor] mare cântând. Și deaca obărși cântecul, să feace mirosealâ strașnicâ. Și-ndatâ să feace nevădzut acela ce s-au vădzut. Și-ndatâ iarăș[i] întrâ [intră] nuor de foc în peșterâ, și

culeasaȘ[i]-am cunoscut, feții miei, c-au fost Domnul Iisus Hristos, cu nuorii și cu foc întrat în peștera aceasta. Și l-au svințitu-l [a sfințit-o]. Și de-atunci, fiii miei, m-am rugat să moriu mai bine decât să fiu viu. Ș[i]-am cunoscut că-i omul o nemicâ. Și m-am spăriat mirând și nepricepându-mâ cum m-am spodobit [învrednicit] a vedea minuni ca aceastea. Și de-atuncea-s 70 de a[n]i și mai bine odoacâ [încă]. Și eram atunce de 48 de a[n]i.

Iatâ, aceastea-s, cari-aț[i] audzât, frațâlor. Și v-am spus ce-am lucrat pre lume. Să mă ertaț[i] pentru Dumnădzău. Și di-ț[i] putea și voi suferi ca aceastea, rămâneț[i] aicea. Iară de nu, Dumnădzău să vă-nderepteadze dincătro aț[i] vinit”.

Iară noi, nește păcătoș[i], deacă audzâm unele ca aceastea, slăvim pre Dumnădzău. Și adică sosârâ leii amândoi din pustie. Și puindu-ș[i] Sfântul mânule preste înșii, i-au blagoslovit, și cădzurâ de să-nchinarâ Svântului Macarie. Și dzâsâ cătră noi Svântul Macarie: „Puneț[i] mânule și voi în capetele [lor]!”. Iar noi cu fricâ multâ feacem ascultare. Și-i dzâsăm: „Dă-ne blagoslovenie, cinstite părinte, să ne ducem în lume, să povestim de tine și de svânta ta petreacere, să strigăm în toate besearicile și în mănăstiri. Și la Ierusalim, la preacuviosul episcop”. Și feace rugâ mare la Dumnădzău pentru noi și ne dzâsâ: „Spăsâțâ-vâ [mântuiți-vă] cu pace, sufleteștii miei fii, rugându-vâ pentru noi!”.

Și ne petrecurâ leii trei dzâle, de-acii ne sărutarâ urmele picioarelor și să-ntoarsărâ cătră svântul. Iară noi călătorim cătră lume oreceva dzâle și, sosând la părău, și puțânel adormind, fum apucaț[i] de dumnedză[i]eștii Îngeri și puș[i] în Ierusalim. Și deaca ne deșteptăm și ne vădzum [aici], am cugetat mirându-ne ce de cale [am străbătut] și cât de groznicâ o trecum ca prin vis ș[i]-am proslăvit pre milostivul Dumnădzău.

Și făcând rugâ pre scurt pre la toate Svinte[le] Locuri [de la Ierusalim], ne-am întors la mănăstirea noastrâ, de-am povestit călugărașilor câte vădzum și pățâm. Și de Svântul Macarie, de[spre] toate am spus. Ca audzând de svinția sa, să proslăveascâ pre Părintele și [pe] Fiiul și [pe] Svântul Duh. Căruia-I slava și putearea în veaci de veaci. Amen.

Iisus


[1] Cf. Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților (Iași, 1682-1686), B.A.R., CRV 73, f. 76v-82r.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Ctesiphon.

[3] Cuvânt scris marginal.

[4] Fără să fi mâncat nimic.

Realitatea și semnificația spațiului

Spatiul 1Realitatea și semnificația spațiului. Abordare teologică, filosofică și științifică, coord. de Adrian Lemeni și Diac. Adrian Sorin Mihalache, Ed. Basilica, București, 2014, 350 p.

*

Spatiul 2

Și conține 20 de articole. Referatele Celui de al 4-lea Simpozion Național „Dialogul dintre teologie, filosofie și știință” și ale proiectului „Cursuri despre relația dintre religie, filosofie și știință din perspectivă creștin-ortodoxă”, 29 septembrie-2 oct. 2011, Mănăstirea Caraiman, jud. Prahova, p. 9.

*

Pr. Ștefan Buchiu, Spațiul în teologia Părintelui Dumitru Stăniloae, p. 117-132.

Spațiul are pentru om „un caracter paradoxal și antinomic, fiindcă omul, pe de o parte, simte nevoia să-l străbată pentru a ajunge la Cel care este dincolo de el, dar, pe de altă parte, știe că nu poate face aceasta singur, ci numai împreună cu Dumnezeu”, p. 120.

*

Adrian Lemeni, Spațiul – realitate a comuniunii întemeiate prin Logosul întrupat, p. 133-150. Studiu în care autorul, ca și altă dată, prezintă în mod negativist și distorsionat spațiul online, considerându-l doar ca pe un spațiu de exprimare a „vidului lăuntric”, p. 139 sau de evadare din realitate, p. 140 și, deloc, de exprimare personalizată a unui crez.

De ce e spațiul online un mediu „mai rău” decât cartea, când, atât în carte cât și online ai același lucru? Și de ce e bun telefonul mobil ca să comunici dar un articol online sau o carte online par „non-comunicare”?

Poziția retrogradă a domnului Adrian Lemeni față de mediul online este inacceptabilă atâta timp cât se consideră un inițiat într-o parte a științei.

Mai degrabă ar trebui să pledeze pentru faptul ca teologii ortodocși să fie prezenți online și să producă scriitură de calitate. Să nu mai rămână captivii unui public redus, ci să scrie pentru un mediu global, în mai multe limbi, pentru ca să fie folositori cu adevărat.

Pentru că lipsa pe TV și în online a unui discurs profund și a unei consistente expuneri e și consecința neimplicării în online și în televiziune a unor creștini și a unor teologi cu multiple specializări.

Primul volum din Dogmatica Sfântului Iustin Popovici

Popovici 1Père Justin Popovitch, Philosophie orthodoxe de la vérité. Dogmatique de LEglise Orthodoxe, traduit du Serbe par Jean-Louis Palierne, préface de Monseigneur Athanase Jevtitch, introduction de P. Patric Ranson, Tome 1, collection La Lumière du Thabor, Ed. L’Age d’Homme, Paris, 1992, 361 p. Donată de Pr. Adrian Gabor.

Popovici 2Dogmatica Sfântului Iustin, cf. Avertissement, are 3 volume (primul a apărut în 1932, al doilea în 1935 și al 3-lea în 1978).

Popovici 3Popovici 4Popovici 5

Studii de Teologie Dogmatică și Simbolică

Sandu 1Pr. Prof. Dr. Ștefan Sandu, Studii de Teologie Dogmatică și Simbolică, vol. 1, Ed. Bren, București, 2005, 203 p.

*

Sandu 2Conține 7 studii:

1. Învățătura Sfinților Trei Ierarhi despre Sfânta Treime. O examinare a dogmei Sfintei Treimi în sec. al IV-lea;

2. Unirea ipostatică a celor două firi în persoana lui Iisus Hristos;

3. Consecințele unirii ipostatice;

4. Hristologia Sfântului Ioan Damaschin;

5. Infailibilitatea papală la Conciliul Vatican II (1962-1965);

6. Problema dogmatică a învățăturii luterane despre Sfânta Euharistie;

7. Simbolica Bisericii Ortodoxe. Introducere în Simbolica Bisericii Ortodoxe.

Sandu 3Din n. 1, p. 1, aflăm că Pr. Sandu a început să scrie cartea începând cu anul 1994.

Întruparea Domnului „nu contrazice… simplitatea lui Dumnezeu. Firea umană nu intră în firea dumnezeiască ca o întregire, ci dimpotrivă, neavând propria sa ipostasă firea umană este ipostaziată în persoana Cuvântului”, p. 57.

Conform fantezistei „dogme” a primatului papal este dat „anatemei” cel care nu susține că papa a primit „un primat al jurisdicției adevărate și propriu-zise”, p. 126, asupra întregii Biserici.

primat„Biserica ortodoxă contemporană este o continuare a Bisericii primare sau…Biserica primară însăși în actualitate”, p. 180.

Sfintele Taine în contextul dialogului ortodox-luteran

Remete 1Pr. Gheorghe Remete, Sfintele Taine în contextul dialogului ortodox-luteran, teză doctorală, coord. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, București, 1998, 202 p.

Remete 2 *

Actualitatea teologiei sacramentale (1-5) ține loc de Introducere, primul capitol: Introducere în teologia Sfintelor Taine (6-94), cap. 2: Sacramentele în Reforma luterană (96-144), cap. 3: Specificul sacramental în teologia lui Wolfhart Pannenberg (p. 145-183), cap. 4: Sfintele Taine în dialogul oficial ortodox-luteran (p. 184-200), Concluzii, Bibliografie, Abrevieri.

Când subliniază necesitatea și gratuitatea harului, teologia luterană se întâlnește cu cea ortodoxă, p. 9.

„deși se străduiește să evidențieze o unire reală cu Dumnezeu, teologia protestantă confundă totuși pe Duhul ca Persoană treimică transcendentă cu Duhul ca lucrare prezentă și efectivă în lume; cu alte cuvinte, confundă o proprietate treimică cu un predicat al Sfintei Treimi”, p. 11.

Teologia ortodoxă despre har este „doctrina energiilor necreate”, p. 12.

Corporalitatea definitivă a lui Iisus Hristos este argumentul suprem pentru baza materială a Sfintelor Taine”, p. 18. Pentru că, atâta timp cât Hristos e în cer cu trupul Său îndumnezeit, atunci harul lui Dumnezeu iradiază prin trupul Său spre noi.

Din p. 33, autorul discută despre ființa Sfintelor Taine. Și ne spune, că „dacă gândirea protestantă, ca și cea catolică, separă între actul vizibil și cel invizibil al Tainei, pentru cea ortodoxă separarea este de neconceput”, p. 38.

În Ortodoxie, „Sfintele Taine sunt lucrările instituite expres de Hristos în Biserică pentru împărtășirea harului divin credincioșilor. Ele nu sunt însă nici lucrări autonome în ele însele, nici lucrări autonome ale Bisericii”, p. 48.

În p. 49, autorul spune că „prima Taină… este unirea lui Dumnezeu cu lumea, prin creație”, pe când „Iisus Hristos este a doua Taină manifestată în lume”. În p. 50 spune că Biserica este a Treia Taină.

Sfintele Taine „sunt ale Bisericii pentru că în orice Taină lucrează efectiv Hristos cel prezent în chip special și expres în Biserică”, p. 54. Și autorul a subliniat până acum doar fundamentul hristologic a Bisericii, fără a vorbi și despre cel triadologic.

Din p. 61 începe discuția despre săvârșitor și validitatea Sfintelor Taine.

Ființa și efectul Sfintelor Taine constau…din această relație organică dintre Hristos și Duhul Sfânt”, p. 67.

Secvența 1. 4: necesitatea și efectul Sfintelor Taine, p. 75.

Deși autorul folosește adesea un limbaj scolastic se observă intenția sa de a se dezbrăca de o prezentare plictisită a problemelor teologice. Stilul său e adesea concis și nuanțat, deși, când vine vorba de teologia luterană, în loc să prezinte pe scurt problematica, el se pierde în detalii.

„Taina nu spune sau comunică ceva numai conștiinței ci angajează omul întreg”, p. 89.

De la p. 96 începe discuția despre Sacramente în Reforma luterană, deși autorul a început discuția despre ele din capitolul anterior.

Prima „hirotonie” luterană s-a petrecut în anul 1535, la Wüttemberg, p. 137.

De la p. 145 începe teologia lui Pannenberg. Și acesta susține că „în primele două veacuri creștine femeile au avut acces la hirotonie și numai în secolul III au fost excluse de la hirotonirea în oficiul presbiterial (Presbyteramt)”, p. 177. De ce nu ne dă și exemple, ca să își „motiveze” minciuna?

Pannenberg tolerează și homosexualitatea, p. 182.

Cap. al 4-lea, ultimul: Sfintele Taine în dialogul oficial ortodox-luteran începe în p. 184.

Concluzii, p. 201-202. Autorul, paradoxal, nu prea reușește să vorbească concis în concluzii așa cum a făcut-o, spre exemplu, în cap. 1. Ele sunt mai mult un eseu decât niște concluzii riguroase ale unei teze doctorale.

Bibliografia nu are paginație. Citează 5 titluri de la Pannenberg, două de la Pr. Dumitru Popescu și 14 de la Părintele Stăniloae.

Abrevierile sunt pe o pagină.

Pentru ca să introducă apoi vol. al III-lea al Teologiei Sistematice a lui Wolfhart Pannenberg pe care l-a tradus în română. Cf. Systematische Theologie, Band III, Ed. Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1993, care se ocupă cu Sacramentele. Traducerea are 218 pagini. Și cred că pe Părintele Popescu sau pe altcineva l-a interesat mai mult volumul din Pannenberg decât discuția despre el, tocmai de aceea l-a pus să o traducă.

Remete 3Remete 4CV-ul și Declarația.

Pe când semna acest CV era Pr. Lect.

Pr. Gheorghe Remete s-a născut la 29 august 1954, în Poiana Sibiului, jud. Sibiu. Părinții: Vasile și Maria (născută Banu) Remete. Al 7-lea copil din 10.

Școala generală a terminat-o cu media 9, 76. A intrat la Seminar în Cluj, absolvind în iunie 1974 cu media 9, 12. În paralel cu Seminarul, la fără frecvență, a făcut și Liceul umanist Horia, Cloșca și Crișan din Alba Iulia, între 1971-1975, luându-și BACul în august 1975 cu media 8, 33.

Între 1974-1978 a făcut facultatea la București, absolvind cu 9, 84, calificativul „excepțional”, ca șef de promoție.

În toamna lui 1978 a intrat la doctorat, ca primul dintre cei admiși, cu media 9, 50. La toate cele 3 lucrări de seminar a primit nota 10.

Anul I de Doctorat l-a terminat cu media 9, 40. În al doilea an, în martie 1980, a primit o bursă pentru Germania. La Facultatea de Teologie evanghelică din München. A făcut cursuri de limbă germană la Institutul Goethe din Grafing, München, absolvindu-le cu „bine” în 25 iunie 1980.

Pe 7 octombrie 1980 a absolvit examenul de limbă germană. În august 1982 a revenit în România. Între sept. 1982-iulie 1985: Centrul eparhial Alba-Iulia. A terminat cursurile doctorale în 24 februarie 1987, cu media generală 9, 46, președintele comisiei fiind Chițescu.

În iulie 1985 a fost hirotonit preot pentru parohia Sebeș II cimitir din orașul Sebeș, jud. Alba. Doamna preoteasă: Carmen Maria Remete (născută Popoviciu, în 21 noiembrie 1962) și fiica: Ana-Maria, născută în 28 decembrie 1986. Certificat de traducător pentru Franceză, din 3 martie 1977 și din 1 martie 1992: lector la IBU la Alba Iulia. A tipărit Dogmatica pentru Seminarii în 1996.

*

Din vol. al 3-lea al Dogmaticii lui Pannenberg: „Revenirea la credință și Botezul nu se separă”, p. 12.

„Luteranii…au insistat în Formula Konkordie pe prezența trupească a lui Hristos în Cină”, p. 88.

El neagă caracterul de jertfă al Cinei Domnului, p. 93.

Sfânta Treime în ființa și în viața Bisericii

Niculcea 1

Pr. Adrian Niculcea, Sfânta Treime în ființa și în viața Bisericii, teză doctorală, coord. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, București, 1998, 399 p. + 11 p. de rezumat, dactilografiate.

*

Lucrarea e formată din Introducere, partea întâi (3 cap.), partea a doua (3 cap)., partea a treia (2 cap.), partea a 4-a (2 cap.), Concluzii, Note, Bibliografie și declarație, Curriculum vitae și, atașat, rezumatul.

În Introducere, autorul vrea să definească termenii de ființă și viață a Bisericii, p. 1.

V. Lossky a vorbit despre „o separație nerealistă între Hristos și Duhul, primul asigurând în Biserică preoția instituțională sau de hirotonie, care astfel nu L-ar avea pe Duhul, cel de al doilea pe cea generală sau duhovnicească, care nu L-ar avea pe Hristos”, p. 3.

Însă nu ne lămurește deloc, în Introducere, ce înseamnă viață și ființă a Bisericii.

Pagina a 6-a începe cu Luther. Și autorul consideră că Reforma nu l-a avut în vizor pe Papă ci „puterea strivitoare pe care Biserica Romană și papalitatea o exercita asupra societății medievale”, p. 7.

Luther a fost influențat de Ockam, p. 14. Până la p. 21, cartea are doar 22 de note. Din p. 21 începe discuția despre Calvin.

Din p. 33 începe discuția despre predestinație.

„Primul teolog de anvergură care se ridică împotriva aristotelismului averoizant și a deformărilor pe care acesta le-a operat asupra imaginii lui Dumnezeu și a relațiilor Sale cu lumea, cu istoria va fi Duns Scotus”, p. 44.

Și autorul a vorbit despre Calvin bazându-se pe o singură sursă interpretativă: Randell, p. 66-72.

„Predestinarea golește de sens actul răscumpărării”, p. 97.

În p. 97-98, autorul citează din același Randell și nu accesează opera lui Calvin.

Partea a doua a lucrării începe în p. 114 și se ocupă cu eclesiologia catolică, dacă, până la această pagină, în primul capitol, s-a ocupat de eclesiologia protestantă.

De la p. 163, Pr. Niculcea se ocupă de „originile istorice ale lui Filioque”.

Partea a doua a tezei se termină în p. 210 și a fost la fel de neconvingătoare ca și prima. Pentru că autorul a vorbit despre lucruri generale în cele două feluri de teologie și nu s-a referit, în mod concret, la ce înseamnă ființă și viață a Bisericii în protestantism și catolicism.

Problematizarea ortodoxă începe în p. 211 (partea a treia), cap. 1 numindu-se: Relația treimică de pogorâre și odihnă a Duhului peste Fiul și de arătare (epifanie) a Fiului din Duhul.

Concluzia discutării mai multor texte scripturale a fost aceea că „Fiul Se naște din Tatăl și Se arată prin Duhul Sfânt”, p. 219.

Discuția scripturală ține până în p. 236, autorul reluând de aici, în ultima sa carte, apărută în 2014, consecințele duhovnicești ale trecerii Iordanului și ale intrării lui Israel în Țara Făgăduinței.

Din p. 237, autorul începe secțiunea: Hristologia patristică și consecințele ei ecleziologice.

Din p. 252, el folosește munca de cercetare a Părintelui Stăniloae despre Sfântul Grigorie Palama în problema „odihnei Duhului peste Fiul”. Citează pe „Ziziulas” în problema rolului episcopului, p. 267.

Subcapitolul A, din cap. al doilea al părții a treia, se numește Vederea lui Dumnezeu în Vechiul și Noul Testament și începe în p. 268.

„Este evident că viziunile Noului Testament sunt în prelungirea celor din Vechiul Testament”, p. 272.

Din p. 281, secțiunea B, poartă titlul: Problema vederii lui Dumnezeu în perioada patristică. „Vederea slavei lui Dumnezeu reprezintă esența vremurilor eshatologice”, p. 281.

Consideră că Omiliile duhovnicești nu sunt ale Sfântului Macarie cel Mare ci ale lui „Pseudo-Macarie Egipteanul”, p. 282.

În p. 282-283 citează din Sfântul Simeon Noul Teolog.

Anatemele împotriva lui Origen, p. 284.

Din p. 297 se ocupă de teologia Patriarhului Grigorie al II-lea al Constantinopolului, Cipriotul, și citează din nou din munca de cercetare a Părintelui Stăniloae.

Partea a 4-a a tezei începe în p. 302 și are titlul: Ecumenismul în perspectiva unei abordări trinitare a ecleziologiei.

Numai că, până aici, autorul nu s-a ocupat de titlul tezei sale și anume despre ființa și viața Bisericii. Nu ne-a spus nimic la obiect ci a tratat diverse teme fără legătură internă între ele. Așa că nu cred că o va face nici de aici încolo. O teză ratată de la un cap la altul.

Citează din Pr. Dumitru Popescu în p. 368-369, în problema grației „create”.

Concluziile sunt în p. 375-376 și nici din ele nu aflăm nimic despre tema tezei, pe care n-a tratat-o de niciun fel.

Niculcea 2Niculcea 3De aceea, pentru mine, e mirabil că Părintele Popescu a lăsat teza să treacă deși ea nu a explicat nimic despre tema în sine.

Pentru că autorul trebuia să explice în ce constă ființa Bisericii, adică constituția ei divino-umană și cum arată viața ei divino-umană zilnică. Problema vederii lui Dumnezeu cât și cea a lui Filioque trebuiau integrate organic în text, alături de toate celelalte explicații eclesiale, numai după ce autorul își stabilea termenii fundamentali ai discuției.

Însă Părintele Adrian Niculcea nu și-a stabilit cadrul lucrării și a lucrat haotic, analizând lucrurile în general și nu în mod aplicat, potrivit temei sale.

Notele tezei sale sunt între p. 377-393, adică 541 note. Iar Randell, pe care l-a tot citat la idei, fără să citeze direct din cărțile lui Luther și Calvin, este Keith Randell, Luther și Reforma în Germania, Ed. All, București, 1994.

Bibliografie generală e între p. 394-398.

A citat 3 tratate ale Sfântului Augustin dar nu a spus niciodată colecția. Pentru că textul e latin-francez și cele 3 volume citate sunt Paris, 1877.

A citat trei cărți ale Pr. Dumitru Popescu și 6 cărți și studii ale Pr. Dumitru Stăniloae.

Declarația, p. 399 și CV, p. 400.

Pr. Adrian Niculcea s-a născut la 2 decembrie 1954 în București, părinții: Ioan și Elena Niculcea, a terminat Seminarul la București, în 1974, un an de armată, a terminat Facultatea la București în 1979, s-a înscris în 1979 la Doctorat, în 1984 a dat examenul de admisibilitate, a fost hirotonit preot în 1984, la parohia Dragomirești-Deal, din Jud. Ilfov, în 1989 s-a transferat la Schitul Darvari, din 1994 slujește în Biserica maramureșeană din lemn Pogorârea Sfântului Duh-Titan, pe care a construit-o. E căsătorit din 19 august 1984 cu Carmen Dobre și are 3 copii: Ana-Maria, Gabriel-Ștefan și Daniel-Alexandru.

*

Rezumatul tezei e atașat și aici vorbește despre faptul că teza sa e structurată „în jurul a trei idei fundamentale”, p. 3.

În p. 6: „Afirmația că Filioque a devenit o expresie incompatibilă cu viziunea subordinațiană protestantă este astfel prima teză pe care am susținut-o în partea întâi a acestei lucrări, cu consecința că decurge din ea și care este cea a inutilității discuțiilor cu protestanții, din partea ortodoxă, pe această temă. Filioque este o doctrină proprie doar viziunii trinitare scolastice și afirmarea lui este inteligibilă doar împotriva unei viziuni trinitare pur iconomice, subordinațiene, cum este spre exemplu cea adoptată de protestanți”.

Tot p. 6: a doua se referă la Filioque. Căci „concluzia majoră a părții a doua a prezentului studiu este aceea că Filioque nu are sens decât împotriva unei concepții subordinațiene, cum a fost aceea a arienilor sau cum este cea trinitară actuală manifestată în protestantism. În substanța sa antisubordinațiană Filioque este o problemă internă a lumii occidentale”, p. 8.

A treia idee: în Biserica Ortodoxă, „umanitatea nu face doar experiența prezenței, a accesibilității reale a lui Dumnezeu…ci ea face deopotrivă și experiența transcendenței absolute a ființei divine”, p. 11.

Numai că, pe baza celor „trei idei fundamentale” ale sale, autorul putea să facă o teză despre triadologie, unde dezbaterile despre Filioque aveau sens, și nu despre relația vie și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu cu Biserica.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno