Viața Sfântului Macarie Romanul [1]
Peste două zile prăznuim pomenirea unui Sfânt Părinte puțin cunoscut de către public, Sfântul Cuvios Macarie Romanul. Viața lui a fost eliminată sau ciuntită în sinaxare și în Minei, din cauza unor presupuneri legate de veridicitatea ei.
De aceea vrem să v-o prezentăm, în redactarea Sfântului Dosoftei al Moldovei, și să spunem apoi câteva cuvinte despre ea.
Într-aceastaș[i] dzî pomenirea Preacuviosului Părintele nostru Macarie Râmleanul[1] [23 octombrie]
Trei părinț[i] svinț[i] bătrâni Serghie și Righin și Theofil, de la Mănăstirea lui s[ve]tâi Asclipiie, ce-i în Mesopotamiia, adecâ țara între apele Tigrul și Efratul, să vorovirâ în bunâ voroavâ să îmble, să cutriiere pământul.
Și-ncepând calea, mearserâ de cutriierarâ locuri de-nchinăciuni. Și mearserâ și pre la puțul cel de apâ, ce-au îndereptat pre vlăhovnici [cei 3 Magi] din Persida spre închinăciunea Domnului Hristos. Și la Vithleem, în țara Palestinii, unde Îngerii au cântat: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire” [în slavonă în original].
[Începe relatarea celor trei Părinți:]
Și mearsăm vârtejind la muntele Eleonului, de unde S-au înălțat Domnul Hristos. Și iarăș[i] mearsăm în Ierusalim, feacem 20 de dzâle cutriierând Locurile Svinte și Mănăstirile, luând rugâ și blagoslovenie și slăvind pre Dumnădzău întru toate și ne-nsămnăm cu Svânta Cruce, ca ceea [aceia] ce n-om avea a mai vedea lumea.
Și, ieșind, mearsâm 25 de dzâle, trecum Tigrul la Persiia, venim la poiana unde au giunghiat Svetâi Mercurie pre Iulian Prestâpnic [Apostatul]. Și-ntrăm în țarâ.
Mearsăm în orașul Ctisifon[2], la mormântul Svinților Trei Otroci [Tineri:] Ananiia, Azariia și Misail, departe de Vavilon.
Și-nchinându-ne Svinților, slăvim pre Dumnădzău ce ne-au spodobit [învrednicit] a ne-nchina Sființilor sale [lor], mâncăm și băum de ne săturăm, mulțămind lui Dumnădzău, și, eșind din Ctisifon, mearsâm 24 de dzâle, pănâ la părțâle Indiei.
Și aflăm o căscioarâ, de cătră apusul cetățâi, și, eșind oamenii Indiei, ne goniră dintr-acea casâ. Că nu șed cu orașe, ce rășchiraț[i] [împrăștiați]. Și, iarăș[i], întrăm într-altâ casâ fără om, și [ră]masăm 2 dzâle, și adicâ [iată] venirâ omul cu femeaea-și, [și] în cap, în loc de cununi, purta sâgeț[i]* (*țăpuș[i][3]) ascuțâte. Și să spăriarâ, gândind că sântem iscoade, și mearsărâ de-și chemarâ soțâi [tovarășii], și venirâ vro 40 de oameni.
Și cercând [căutând] prin casâ, ne-aflarâ la rugâ, și pusărâ foc casii, [iar] noi deadem afarâ cu multâ fricâ, și ne-nțălegându-le limbii să răspundem, ne-nchisărâ într-o casâ strâmtâ, dzeace dzâle nemâncați.
Iară noi făceam rugâ dzua și noaptea, cântând și slăvind pre Dumnădzău, de-aciia veniră cu mulțâi și aflându-ne îngenuncheaț[i] la rugâ, ne luarâ și ne petrecurâ cu prăjini pănâ ne scoaserâ din țarâ.
Și eram nemâncați 70 de dzâle, cum Dumnădzău știe. Și-nsămnându-ne cu numele Tatălui și a Fiiului și a Svântului Duh, ne-am apucat de cale. Și mearsăm multe dzâle spre răsărite. Și sosâm, în [după] 40 de dzâle, la loc cu pomăt frumos și rodit și dulce la mâncat, preste samă de mult. Și mulțămind lui Dumnădzău și Domnul nostru Iisus Hristos, mâncăm de ne săturăm de ceale poame.
Și, de-acolo, mearsăm în țara căpcânilor, și nemicâ rău nu ne feacerâ, numai ce ne căuta. Pre-alocurea era cu mueri și cu copii, lăcuia pre supt pietri, ca herile în viedzunii* (*cuiburi) [ca fiarele în vizuini].
Și iarăș[i], luând drumul spre răsărit, 100 de dzâle și mai bine, sosâm în țara piticilor, [încât] nemicâ altâ nu vedeam, [decât] numai pitici. Și fugirâ de noi, deaca ne vădzurâ. Iară noi proslăvim pre Dumnădzău, că ne-au izbăvit de dânșii și, deaca eșim din țara moimelor, venim la munte nalt, unde nice soarele nu luciia, nice copaci era, nice verdeațâ. Numai gângănii veninate, și glasuri de șuioratul lor, și scârșcări de dinții lor, de aspide, și de bălauri și ehidne răspundzându-și, și dzâmbri, și vasiliscuri, și alte heri [fiare] neștiute, și onochetavri, și inorogi, și leoparduri. Și slăvim pre Dumnădzău că ne izbăveaște de gurile lor, și ne-ntăreaște la cale.
4 dzâle audzând șueretul zmeilor, ne-am astupat urechile, că nu puteam răbda șueretele lor. Și, trecând muntele, sosâm la râpâ mare și adâncâ, unde nice urmâ de om era, nice fire de om îmblasâ pre-acolea. Și, zăbăvind 7 dzâle, [stam] cugetând cum vom face.
Și ne rugăm lui Dumnădzău să ne scoatâ de acea râpâ. Și adecâ [iată] o ciutâ veni împotriva [în fața] noastrâ, și mugi de departe naintea noastrâ. Și luându-ne pre urma ei, sosâm la alte râpi și primejdii. Și, surupându-ne, abiia cu nevoie putum de ne pogorâm la șes. Și era ciredzi de cerbi și ciute, și trecum acel șes prin ciredzi de ciute și de pili, fără nevoie.
Și, neaflând drum, rugând [pe] Dumnădzău, mearsem 70 și mai bine de dzâle, și sosâm la un loc șes, plin de pomât cu roadâ. Și luminâ nu să mai vedea acolo, numai negurâ întunecatâ. Și, ședzând puțântel, plânsăm și ne tânguim, că ni s-au închis calea și lumina.
Și, plângând acolo 7 dzâle, adecâ [iată] o porumbițâ, zburând stătu la loc [î]nalt, și purceasă [î]nainte-ne, noi mulțămind lui Dumnădzău, mearsăm după dânsâ.
Și sosâm la un znamăn [monument], stlăp [stâlp] de piatrâ cu cămarâ, și scriia în țărcălam: „Acest stlăp, au rădicat Alexandru, înpăratul machedonilor, când au gonit pre Darie Persul. Cine va vrea să să-nderepteadze de-aciecea, să ia na [la] stânga dincătro vin apele. Și cine va-mbla, să ia sunetele apelor, și va eși la luminâ. Că na direapta sânt munț[i] și râpi, și iazere mare pline de șerpi”.
Deaca citim stlăpul lui Alexandru, dobândim la suflet. Și lăudând [pe] Dumnădzău, tutinderea ce ne izbăveaște, purceasăm luând na stânga.
Și deaca mearsâm 40 de dzâle, ne tâlneaște putoare grea și iute. Și leșinam de putoare, și ne rugam lui Dumnădzău să ne ia sufletele. Și eram în multâ voia rea. Și veniia hreamăt mare, ca de nechedzături de cai mulț[i]. Și, deaca curmăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. Și mulțâme de munciț[i], cât nu să vedea apa de dânșii. Și adecâ boacete și vaete și plânsuri cu țâpete multe. Ca de mulțâme de oameni din iazer. Și audzâm glas din ceriu dzâcând: „Acesta-i locul cel de osândâ. Și aceștia-s carii să lepădarâ de Hristos”. Și cu fricâ mare trecum de acel iazer de osândâ.
Și, de-acolo, în câteva dzâle, sosâm unde era doi munți nalți. Și-ntre dânșii căutăm de vădzum un uriiaș foarte mare, legat cu 8 lanțuje de aramâ preste trup, cu 4 na direapta și cu 4 na stânga. Și foc mult supt dânsul de-l ardea, și țâpetele i să audzâia 30 de mile. Și deaca ne vădzu acel om mare începu a să boci, și să-nchinâ cu capul la pământ. Și era trupul lui pârjolit, de nu să vedea niceun păr pre trupul lui. Iară noi, de fricâ, ne-am acoperit obrazele, pănă-l trecum, și-mblând 5 dzâle tot îl audzâiam.
Și sosâm la strămninâ* (*râpâ), cu dâlboanâ adâncâ și mare. Și, de margine, era o muiare despletitâ, mare. Și un bălaur înpleticit, colăcit de la picioare pănă la capul ei, preste trup, și, când vrea să grăiascâ, o loviia preste gurâ șarpele, și părul ei era pănă-n pământ.
Și alte glasuri nepovestite eșiia din acea groapâ de gloate multe, dzâcând: „Fie-Ț[i] milâ de noi, Fiiul lui Dumnădzău”. Iară noi, de fricâ multă, dzisăm: „Doamne, frășeaște-ne [sfârșește-ne] aicea, că ochii noștri vădzurâ streine și preaminunate taine, și osânde mari [, încă fiind noi] pre pământ”.
Și, de-acolo eșind, vădzum […] și era ca niște vrabii cu-ntunearecele [cu miile]. Și graiul lor omenesc striga: „Iartă-ne, Doamne, iartă-ne, Dumnădzău[le], că sintem mai greșiț[i] decât toatâ lumea naintea ta”.
Iară noi feacem rugă la Dumnădzău, și dzâsăm: „Doamne, spune-ne ce sânt aceaste taine gro[a]znice a Tale, că ne ia fricâ vădzându-le”. Și, crepând naintea lor pământul, eși glas: „Nu vi-i dat să știți de-aceaste. Ce păzâțî-vâ nainte”.
Și, trecând locul cu fricâ, sosâm la câmpie strașnicâ și slăvitâ. Și adecâ 4 bărbați sta acolea, cu chip slăvit și nepovestit, și, naintea lor, darde [sulițe] ascuțâte de luciia. Și foc mare, fără samâ, și smoală, și iarbâ pucioasâ, zmei și ehidne și chelei. Și acei 4 bărbaț[i] avea în capete cununi de aur cu mărgăritari, țâind a mânâ toiage de aur. Și, deacă-i vădzum, cădzum la pământ și ne rugăm: „Miluiți-ne, bărbați cerești! Și să nu să atingâ de noi dărdzâle [sulițele] acealea și focul”.
Și răspunsărâ acei bărbați svinți: „Sculați cu pace, de vă păzâți calea ce v-au arătat Dumnădzău, fără fricâ! Că n-au putere asupra voastrâ, că acestea le păzâm noi pănâ la dzua Giudețului, când va veni Despuitoriul [Stăpânul] Dumnădzău”.
Și, auzind aceastea de la svinții bărbați [Îngeri], luâm îndrăznire. Și mearsâm 40 de dzâle, îmblând nemâncați, fără numai apâ.
Și, fără veaste, ne veni glas de cântători a gloate multe, și miros de tămâi nepovestite, și mirosâm miros de mir scump. Și, din glasul cântecelor, ș-a tămâilor, adormim. Și-n somn ni să-ndulcirâ budzele, ni să-ndulciră ca de stride [miere]. Și, deșteptându-ne, vădzum besearicâ mare de cristal, și în mijlocul ei, [era ceva] ca-n chip de jrătvănic [jertfelnic/ altar]. Și eșiia fântânâ [izvor] ca laptele din jrătvănic. Cât dzâceam că și-i lapte. Și bărbați strașnici și minunați sta pregiur apa aceaea, cântând cântări îngerești.
Și deacă-i vădzum, ne-am înfricoșat și stam uimiț[i], izumiți. Iară un svânt bărbat frumos, de-aceia ce sta pregiur apa aceiia fântâni [în preajma apei acelui izvor], ne socoti [ne luă în seamă] și dzâsâ: „Aceasta-i fântâna de fărâ moarte cruțatâ direpțâlor [izvorul nemuririi păstrat Drepților]”. Iară noi ne-nchinăm la pământ, slăvind pre Dumnădzău. Și pre acel svânt bărbat și pre toți svinții aceia.
Și cu multâ fricâ și bucurie, sosâm la alt loc, nice leac gustați[4], cum Dumnădzău știe. Ce budzele noastre, de dulceața aburilor acelora, trei dzâle să lipiia ca de stride.
Și iarăș[i] venim la un loc cu părău mare, și băum de ne săturăm, slăvind pre Dumnădzău. Și era-n amiadzădz[i], pripăc, și ședzum lăngă pârău sfătuind ce vom face, și din pârău eșiia luminâ de strălumina. Și socotim în patru părțile lumii, și nu sufla vânturile de la noi. Și-ntr-alt chip sufla vânturile acealea. Și unghiul despre apus era vearde, a ceriului, ca prajii. Iară a răsăritului ca trestiia. Iară miadzănoaptea ca sângele curat. Iară amiadzădzul alb ca omătul.
Și stealele ceriului era mai străluminate, și soarele mai herbinte, cu 7 părți. Și copacii preste măsurâ de mare. Și mai deș[i] și mai rodiț[i] și munțâi aceia mai nalț[i] decât pre la noi și mai faeș[i] [frumoși]. Și pământul acela luminat ca focul și cumu-i laptele, și pasările pre fealiu careaș în cântecul ei. Și eram mai mult de 100 de dzâle nemâncați cum Dumnădzău știe.
Și fără veaste venirâ la noi gloate, fără samâ de mulți bărbați, și femei și copii, [dintre care] cei mai mari era de un cot. Alalți și mai scundz[i]. Și ne-am spărit de dânșii, deacă-I vădzum, să nu ne cumva mănânce. Și gândiiam cum vom face. Și zâsâ fratele Serghie: „Dăi fraților, să ne zborâm [zbârlim] părul, să ne facem ciuhoși [ciufuliți/ cu părul vâlvoi] și să alergăm asupră-le. Sau ni-or mânca, sau or fugi”. Și feacem așea, și purceaserâ fuga scrășcând [scrâșnind] cu dinții asupră-ne, și trăsnind, și apucându-și cuconii. (Aceștea au războiu cu cucoarăle.)
Și trecând părăul, mearsăm unde lăcuea [locuiau] ei. Și aflăm acolo un fealiu de buruianâ* (*legumâ) ca laptele și ca stridea de dulce. De un cot era [creștea] deasupra pământului și mâncăm de ne săturăm de dânsâ, și ni s-au schimbat fața, și vârtutea ni s-au adaos [am căpătat putere]. Și slăvim pre Dumnădzău ce ne hrăneaște și ne-nderepteadzâ pururea la toate.
Și iarăș purceasăm pre cale nainte. Și mearsăm opt dzâle neștiind calea. Și țâindu-ne de acea cale ne-mblată, multe dzâle, aflăm peștera lui Svetii Macarie, luându-ne pre o cărărușe.
Și era peștera aceaea ca o besearicâ svântâ [ca o biserică sfântă] grijitâ și podobitâ. Atunce, rugându-ne și făcându-ne svânta cruce, ne bucurăm, și, întrând înnontru, pre nimerea n-aflăm. Și dzâsăm între noi: „aceastâ căscioarâ a fire de om iaste. Ce să așteptăm pănă în sarâ, să vedem”.
Și-ngăduind puțântel, adecâ miros de mir foarte minunat să feace în peșterâ, și ne veniia la nări. Și luând aminte spre răsărit, de la peșterâ vădzum închipuiturâ de podoabâ de bărbat gro[a]znic. Cu nemică altâ îmbrăcat, fără numai cu peri albi [cu părul său alb].
Că veniia adevăr fericitul Macarie și-i crescusâ părul capului de a[n]i mulț[i] și-i acoperiia tot trupul. Și venind Svântul [Sfântul] la peșterâ spre noi, ne aulmâ [ne simți] de departe. Și cădzu la pământ [și] începu a ne giura și a dzâce: „De sânteț[i] de la Dumnădzău, mi vă arătaț[i]. Iară de sânteț[i] de la Satan, vă duceț[i] de la mine, de la un smerit și păcătos”.
Iară noi strigăm și dzâsăm: „Blagoloveaște-ne, Sfântul lui Dumnădzău, că sântem șerbi [robi] a lui Dumnădzău, și ne-am lepădat de Satan și noi”. Atunce veni cătră noi, și-ntindzând mânule spre ceri, să rugâ la Dumnădzău, și ne blagoslovi. Și desfăcând părul de pre obraz, voroviia cu noi. Și-i era părul alb ca omătul, [încât] ni să punea pre ochi ceațâ de albiia lor [de albimea/ albiciunea perilor].
Și vădzum fața lui. Și de multe bătrâneațe nu i să vedea ochii, că-i era slobodzâte sufruncealele* (*sprânceanele) preste ochi. Iară unghile la mâni și la picioare căte de un cot era. Iar musteața, acoperindu-i gura, pogorâia de să [a]mesteca cu barba, și-mpreunâ-i agiungea pănă la picioare, și când grăia ț-părea că grăeaște de-afund. Și-i era piealea ca de țăstul de broascâ. Și ne-ntreba de unde sântem. Și „[de] ce-aț[i] venit la mine?”. Și-i spusăm toate [în]tămplările noastre, și cum ni-i voea să agiungem unde odihneaște Ceriul.
Și ne răspunsâ: „Fiii miei, nu poate neștine muricios [muritor] și-mbrăcat cu trup să între mai înnontru sau să socoteascâ minunile lui Dumnădzău și putearea [Lui]. Că eu, păcătosul, mult m-am silit și-am pus poarâ [străduință] să o fac aceasta.
Și preste noapte [, în vis sau în vedenie, în descoperire dumnezeiască,] mi-au spusu-mi Dumnădzău dzâcând: „Nu te băga a ispiti pre Dvorețul [Ziditorul] tău. Că ni-i [nu vei] putea a mai treace înainte de la acesta loc”. Iară eu dzâș [zisei]: „Că ce [de ce], Doamne?”, și-mi dzâsâ: „20 de mile de-acicea iaste păreate de her [fier], mai înnontru alt păreate de-aramâ (și din nontrul aceluia iaste Raiul, spre răsărit, unde odihneaște Ceriul, și din afarâ de Rai au tocmit Dumnădzău heruvimii, și sabiia cea de foc ce să-mvrăteaște [se învârtește], [ca] să păzascâ lemnul [pomul] vieții.
Și sânt acolo orecarii [Îngeri, care] de la picioare pănă la buric și la piept [au conformația] ca de leu. Capul de zmău. Mânul de cristal. Și sabiile de foc țâind a mânâ păzăsc zidiurile, să nu-ndrăzneascâ nime a treace mai înnontru, pentr-aceale de-acolo puteri gro[a]znice [înfricoșătoare]”. (Și Îngerii cei vârtucioș[i] den afarâ de Ceriu stau.) Și deaca am audzât aceastea de la Înger, n-am cutedzat a intra mai înnontru”.
Iară noi deacâ audzâm aceastea de [la] Svântul Macarie, ne-am fricoșat cu fricâ mare. Și pre Svântul Macarie măriiam, și cădzând la pământ am slăvit pre Dumnădzău. Că ne-au spus aceaste toate minuni a lui Dumnădzău.
Și era amu sarâ. Și ne dzâsâ: „Fiii miei, staț[i] înlaturi [înlături/ de-o parte] puțânel, că am 2 cuconi aicea, și vin din sarâ în sarâ, și mă tem, văzându-vâ streini, să nu vâ vatăme”.
Iară noi gândiiam că-s oameni. Și cum ne deadem înlaturi, adecâ 2 lei groznici venirâ reapede din pustie, și cădzurâ la picioarele lui, rugind de i să-nchinarâ. Iară noi, de fricâ, cădzum gios. Și puindu-ș[i] mânule preste dânșii, le dzâsâ: „Cuconașii miei cei buni, de la firea oamenilor venirâ neștini [unii] la noi, și să nu le faceț[i] strâmbătate, că sânt șerbii lui Dumnădzău”. Și ne chemâ Svântul Macarie: „Veniț[i], frațâlor, la noi, nu vă teamereț[i]. Și vom face vecerniia”.
Și mearsăm la svânția sa, și cursărâ [veniră] leii de ne-ntâmpinarâ, lingându-ne pre la picioare și pre cap. Și, ca niște oameni cuvântăreț[i] genunchind picioarele, ni să-nchinarâ. Iară noi proslăvim pre Dumnădzău ce i-au îmblândzât spre noi. Și feacem vecerniia. Și ședzum toatâ noaptea, și a doa dzî dzâsăm Svântului Macarie: „Spune-ne, cinstite părinte, cum ai venit aicea”. Și ne dzâsâ:
„Frațâlor, plecaț[i] audzul de-ascultaț[i], în cuvintele rostului mieu, să-nțăleageț[i] de[spre] rândul mieu [rânduiala mea], cum am venit aicea.
Eu, smeritul, am fost ficior unui Ioan singlitic din Râm [Roma]. Și mă însurarâ fără voea mea. Și, nuntiind, cănd fu sara de mă-nchisărâ la-mpreunăciune cu mireasa, nunta giucând, eu mă feciu că mi-i pre-afarâ, și eșiiu de m-am ascuns la o femeae săracâ și mișea, de-am ședzut ascuns 7 dzâle. Dumnădzău să o pomeneascâ. Și-m[i] aducea veștile* (*răspunsurile) pănă-n 7 dzâle. Iară dzâlele nunții meale feacerâ bocindu-le și căutându-mâ și nu mâ aflarâ.
Iar eu, deacâ trecurâ aceale 7 dzâle, m-am sculat noaptea slăvind și mulțămind lui Dumnădzău și acelii mu[i]eri sărace. Ș-am eșit la drumul cel mare. Iar iubitoriul de om și milostiv[ul] Dumnădzău, ce va [vrea] pre toț[i] să să spăsascâ [să se mântuiască], au trimis pre Rafail, Îngerul Său, în chip de moșneag, și aflându-l ședzând lăngâ drum, i-am dzâs: „Unde mergi, părinte?”. Și-m[i] dzâsâ: „Unde ți-i gândul tău, acolo mă duc și eu”. Iară eu dzâș: „Dumneata, părinte, îndereaptă-mâ la cale de viațâ”. Ș[i]-am purces a mearge după dânsul. Și luând poruncâ la orașe am avut de sațiu.
Și călcând drumul și calea toatâ, să nu dzâc mai mult, în trei a[n]i am sosât aicea. Și pănâ nu sosâsăm, ședzum de dormim. Și când m-am deșteptat, nu l-am vădzut ce să feace. Și-ncepuiu a plânge și a mă voera, și îndată mi s-arătă și-m[i] dzâsâ: „Eu sânt Rafail Arhanghelul, carele te-am adus într-acoace, în chip de moșneag bătrân. Ce să-ț[i] laș[i] toatâ voea cea rea [și] să nu te temi, ce să slăveșt[i] pre Dumnădzău că te-au adus aicea. Iată c-ai trecut de la-ntunearec [la lumină] ș[i]-ai vădzut minunatele lui Dumnădzău, și osânda păcătoșilor. Și fântâna cea fără moarte”.
Și dzâcând aceastea, Îngerul Domnului, Rafail, fi nevădzut și-ndatâ purceș a mearge. Și mă tlăni asânâ [mă întâlni asină] sălbaticâ păscând. Și o giuraiu de dzâș: „Ai, pre Dumnădzău ce te-au zidit, arată-mi locaș omenesc”. Și-ndatâ stătu de mă apropiiaiu, și mergea naintea mea, și m-au dus 2 dzâle. Și tlănim [întâlnim] un cerb mare. Și să-ntoarsâ asâna sălbatecâ. Și mă dusâ cerbul 3 dzâle.
Și iarăș ne tlăni un bălaur și cerbul să-ntoarsâ, iară eu, de fricâ, începuiu a giura pre bălaur să nu-m[i] facâ nevoe și sculându-sâ bălaurul pre coadâ ș-au deschis gura și grăi ca omul dzâcând: „Bine-ai venit, șerbul lui Dumnădzău Macarie, că sânt 12 a[n]i de când te-așteaptâ muntele acesta. Și iacă, ț[i]-am gătat și casâ de lăcuit, poruncit[ă] de Rafail Arhanghelul. Și-ncâ și chipul tău mi-au zugrăvit, și graiul, și iatâ că te văzuiu astăz[i]. Că sânt 8 dzâle de când te-aștept, de n-am mărs nice la mâncat nice la băut. Și astă sarâ văzuiu un ședzătoiu pre nuor luminat și-m[i] veni glas, dzâcând: Scoalâ, Anail, de privitedzâ pre șerbul lui Dumnădzău Macarie. Și acum ia-mblă [ia umblă] de-ț[i] vedz[i] locul”. Și mă dusâ pănâ la ușa aceștii peștere.
Și deac-am întrat înnontru, am aflat o leițâ [leoaică] moartâ și puii amândoi scâncind, neavând ce suge. Ș[i]-am luat de i-am hrănit cu mugur, ca cuconii miei prisne [adevărați]. Iară pre maica lor am îngropat afarâ în pământ”.
Și audzând aceasta, slăvim pre Dumnădzău. Și încâ noi vorovind, adecâ [iată] corbul veni de să pusâ în mijlocul nostru cu o pâine și giumătate în gurâ. Pusâ nainte-ne și să dusâ. Și ne dzâsâ bătrânul: „Cunoscut-am că nu ne-au părăsât Dumnădzău, ce încâ ne-au trimis și hranâ. Și voaâ [vouă] și mie, de-ndulcit. Că, iatâ că mulți a[n]i pănă astădz[i], de când luâm hranâ de la aceastâ pasăre, în toate dzâle, giumătate de pâine. Iară astădz[i] luâm de la dânsâ pâine de noi de toț[i]. Deci să mâncăm întăi, de-aciia [după aceea] voi spune și de păcatele meale”.
Și deaca mâncăm și feacem blagodarenie [mulțumire], începu a dzâce cătră noi:
„Deacă-mplui aicea 12 a[n]i, eșiiu na 7 ceas și ședzuiu cu cești țânci [pui], [și] adecâ [iată] Satan începu a mă ispiti* (*să-ș[i] facă pururea tot omul svânta cruce).
Căutaiu, vădzuiu un nemeteț [văl] de păiorâ [mătase] scump, feme[i]esc dzăcând gios înnainte-mi. Iar eu, un ticăit, m-am uimit și nu mi-am făcut cruce, și l-am luat de l-am băgat înnontru [în peșteră]. Ș[i]-am cugetat ce poate hi, de unde s-au luat acesta lucru preaceastea locuri. Și când fu a doa dzî, eșind, iarăș[i] aflaiu o cizmâ frumoasâ femeiascâ. O luai și o duș [dusei] la [lângă] nemeteț, și iarăș[i], ca și-ntăi, m-am uimit de nu-m[i] feci [făcui] svânta cruce. Iară când fu a treia dzî, la dzuâ demineațâ, eșiiu să mă-nchin lui Dumnădzău. Și iarăș[i] nu-m[i] feci svânta cruce pre obraz, ca să fiu feritu-mâ de fărăleagea și păcatul mieu, și iarăș[i] văzuiu urdzâtura vrăjmașului.
Adecâ o nevastâ ședea deasupra unii pietri îmbrăcatâ cu hainâ de aur foarte scumpâ, neprețuitâ. Și de frămseațea ei nu era sațâu. Și dzâșu [zisei] cătră dânsâ: „Dincătro te-ai luat de-ai nemerit aicea?”. Iară ea plângea cu jeale, cât mă feace de plânș [plânsei] și eu de milă-i. Și răspundzându-m[i] cu ovilite boacete, îmi dzâsâ: „Eu, mișel de ea, mă răspundzu nevasta lui Macarie, fatâ de singlitic rămlean, că mă logodirâ părinții după dânsul cu sâla, fără voea mea, netrebuindu-mi a mă mărita. Și, scăpând eu de la gioc și de la patul cel de nuntâ, am fugit luând drumul cel mare. Și necunoscând drumul, am luat munțâi și pustiile în cap și iatâ c-am nemerit aicea neștiind unde mă duc”.
Iară eu, un ticăit [nenorocit/ ticălos], tot încâ fiind uimit, o credeam ce grăiaște. Iară ea, cu meșterșug măguliia bietul mieu suflet, și eu nu pricepea[m], îngreuiat de păcatele meale, și o luaiu de mânâ de o adușu [adusei] într-aceastâ peșterâ. Și jeluindu-o de foame, îi dediu [dădui] să mănânce de-acest mugur, să nu moarâ, iară lacrămile ei nu să mai opriia.
Și-m[i] era sufletul ovilit pentru dânsâ. Și eram uitat, nefăcutu-mi cruce. Și când fu sara, îm[i] feciu ruga uitit, și cu urât feciu slujba lui Hristos de vecernie. Și m-am culcat la odihnâ. Și eu, un ticăit, deac-am adormit, iară ea îndatâ veni lăngă mine și, deșchizându-mi leanca [cămașa/ haina veche], ș[i]-au băgat mâna și mi-au pipăit tot trupul. Și eram în somnul mieu cu totul îngreuiat. Iară eu, un ticăit, ce nu mai po[f] tiseasem nice urmâ de păcat trupăsc, m-am uimit cu gândul, mi-am îndrăgit de dânsâ și o luaiu să mă culc cu dânsâ, și amu, cumu-ș[i] sosâiu într-îns păcat, îndatâ fu nevădzutâ de la mine. Și m-am aflat eu, un ticăit, dzăcând cu fața-n gios, pre pământ, ca de somn greu.
Și deaca m-am trezit din înșelăciunea lui Satan, mi-am venit la fire. Și mi-am socotitu-mi greșala, ș[i]-am aflat că-i multâ și fără de samâ foarte. Și eșind din chilie, am plâns cu amar. Și leii [a]ceștia nu mi-au venit 8 dzâle la mânâ, și nu-m[i] asculta, cunoscând păcatul mieu.
Iară eu, un ticăit, prăvind leii de departe, mă rugam lui Dumnădzău să mă iarte de-aceastâ greșalâ. Iară Iubitoriul de om Dumnădzău n-au trecut ruga mea, ce mi-au trimisu-mi leii. Ș[i]-am socotit să mă mut aiurea, într-altâ parte, să nu mâ cumva înșel iară, și voi fi lepădat de la fața Domnului. Și m-am sculat de-am eșit de la peștera aceasta. Și deac-am călcat cale de 2 dzâle, îm[i] astătu înainte Îngerul Domnului, dzâcând: „Unde te duci, Macarie?”. Și-i dzâșu: „Ducu-mâ de fug de fața păcatelor meale”. Și-mi dzâsâ Îngerul: „O ispitâ nu putuș[i] să suferi. Întoarnâ la chilie-ț[i]!”. Și-i dzâșu: „Cine ești tu, Doamne?”. Și dzâsâ: „Eu sânt Rafail, ce ț[i]-am îndereptat calea într-acoace”. Și deaca-m[i] dzâsâ așea, fu nevădzut de la mine.
Și-ntorcându-mâ la chiliia ceasta, am genunchiat naintea lui Dumnădzău 40 de dzâle și 40 de nopț[i] nemâncat. Și deaca m-am sculat, vădzuiu peștera aceasta având lumini în 4 unghiurile casii. Și un bărbat în porfirâ* (*urșinic [catifea]) îmbrăcat. Și cununâ de aur în capul lui, cu pietri scumpe. Și cânta cântec preaslăvit și ceresc. Și glasul lui, ca de nărod [norod/ popor] mare cântând. Și deaca obărși cântecul, să feace mirosealâ strașnicâ. Și-ndatâ să feace nevădzut acela ce s-au vădzut. Și-ndatâ iarăș[i] întrâ [intră] nuor de foc în peșterâ, și
Ș[i]-am cunoscut, feții miei, c-au fost Domnul Iisus Hristos, cu nuorii și cu foc întrat în peștera aceasta. Și l-au svințitu-l [a sfințit-o]. Și de-atunci, fiii miei, m-am rugat să moriu mai bine decât să fiu viu. Ș[i]-am cunoscut că-i omul o nemicâ. Și m-am spăriat mirând și nepricepându-mâ cum m-am spodobit [învrednicit] a vedea minuni ca aceastea. Și de-atuncea-s 70 de a[n]i și mai bine odoacâ [încă]. Și eram atunce de 48 de a[n]i.
Iatâ, aceastea-s, cari-aț[i] audzât, frațâlor. Și v-am spus ce-am lucrat pre lume. Să mă ertaț[i] pentru Dumnădzău. Și di-ț[i] putea și voi suferi ca aceastea, rămâneț[i] aicea. Iară de nu, Dumnădzău să vă-nderepteadze dincătro aț[i] vinit”.
Iară noi, nește păcătoș[i], deacă audzâm unele ca aceastea, slăvim pre Dumnădzău. Și adică sosârâ leii amândoi din pustie. Și puindu-ș[i] Sfântul mânule preste înșii, i-au blagoslovit, și cădzurâ de să-nchinarâ Svântului Macarie. Și dzâsâ cătră noi Svântul Macarie: „Puneț[i] mânule și voi în capetele [lor]!”. Iar noi cu fricâ multâ feacem ascultare. Și-i dzâsăm: „Dă-ne blagoslovenie, cinstite părinte, să ne ducem în lume, să povestim de tine și de svânta ta petreacere, să strigăm în toate besearicile și în mănăstiri. Și la Ierusalim, la preacuviosul episcop”. Și feace rugâ mare la Dumnădzău pentru noi și ne dzâsâ: „Spăsâțâ-vâ [mântuiți-vă] cu pace, sufleteștii miei fii, rugându-vâ pentru noi!”.
Și ne petrecurâ leii trei dzâle, de-acii ne sărutarâ urmele picioarelor și să-ntoarsărâ cătră svântul. Iară noi călătorim cătră lume oreceva dzâle și, sosând la părău, și puțânel adormind, fum apucaț[i] de dumnedză[i]eștii Îngeri și puș[i] în Ierusalim. Și deaca ne deșteptăm și ne vădzum [aici], am cugetat mirându-ne ce de cale [am străbătut] și cât de groznicâ o trecum ca prin vis ș[i]-am proslăvit pre milostivul Dumnădzău.
Și făcând rugâ pre scurt pre la toate Svinte[le] Locuri [de la Ierusalim], ne-am întors la mănăstirea noastrâ, de-am povestit călugărașilor câte vădzum și pățâm. Și de Svântul Macarie, de[spre] toate am spus. Ca audzând de svinția sa, să proslăveascâ pre Părintele și [pe] Fiiul și [pe] Svântul Duh. Căruia-I slava și putearea în veaci de veaci. Amen.
[1] Cf. Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților (Iași, 1682-1686), B.A.R., CRV 73, f. 76v-82r.
[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Ctesiphon.
[3] Cuvânt scris marginal.
[4] Fără să fi mâncat nimic.
