Sala de curs…e în trecut

Din când în când mai trec pe la facultate ca să studiez la bibliotecă…sau ca să privesc pur și simplu locul.

Nu am nostalgia anilor de facultate, nu vreau să mă „întorc” în trecut…însă îmi place să văd cum au evoluat locurile pe unde am fost. Pentru că locurile își urmează istoria, ca și mine.

La etajul 1, unde făceam cursurile de Dogmatică și de Omiletică, dacă îmi mai aduc bine aminte, e sala de curs închinată Părintelui Dumitru Popescu. De curând am trecut pe acolo, sala era în refacere, și am fotografiat portretul lui pe catedra profesorului.

Mă uitam la tablou ca la trecut…și la o parte din mine ca la trecut…Pentru că nici nu îmi vine să cred cum au trecut anii, cum a plecat și el, cum au plecat și alții, mulți alții de lângă mine…și dintre noi…însă viața merge înainte!

Și facultatea merge înainte! Are chipuri noi de tineri, se reface construcția undeva pe acoperiș sau se mai face un alt etaj…și trecutul e numai pentru cei care l-au trăit.

Trecutul e undeva în noi…și parcă nu mai vrem să îl scoatem în prezent. Pentru că prezentul nu are timp nici de sine, darămite de trecut.

Ce a contat pentru mine, ce am studiat, ce am făcut cândva e istorie…și ea are importanță, pentru cei grăbiți, doar dacă cred că pot învăța ceva din ea.

Dacă nu, va conta doar istoria lor…doar clasa lor de curs…care nici ea nu îi va interesa decât pe ei.

Poate că de aceea vreau să văd locul facultății: pentru ca să îmi dau seama cât de indiferent e și el față de trecut…și cât de mult dorește să zâmbească prezentului.