Sfantul Macarie RomanulPartea întâi: aici.

***

Începem discuția noastră de la o precizare: este evident faptul că există, în această hagiografie, nenumărate elemente care pot fi catalogate drept incredibile sau fantastice de către cei care nu cred în minunile lui Dumnezeu.

Nu ne-ar interesa acest lucru, oricine fiind liber să creadă ce vrea, dacă n-am fi observat că înseși cărțile noastre de cult ortodoxe au cenzurat pasaje întregi din ea, mai precis călătoria celor trei Părinți până la întâlnirea cu Sfântul Macarie, precum și anumite detalii din relatările Sfântului sau legate de întoarcerea minunată a celor trei la Ierusalim.

Să urmărim însă faptele. Hagiografia ne vorbește despre dorul de Rai a trei monahi bătrâni, care doresc să ajungă în Eden…călcând pe pământ – despre această dorință a lor vom vorbi curând.

Ei sunt dintr-o mănăstire de undeva din Mesopotamia, teritoriul aflat între Tigru și Eufrat, adică între cele două fluvii care provin din râul care adapă Edenul, conform precizărilor scripturale (Fac. 2, 8-14).

Cei trei Părinți se decid, așadar, să se lase conduși de Dumnezeu, în dorința lor de a înfrunta orice primejdie, numai să ajungă la locul „unde odihnește Cerul”.

De aceea, „ca cei ce nu vom mai vedea lumea”, cei trei se închină la Locurile Sfinte de la Ierusalim, la locul nașterii Domnului din Betleem, dar și în alte locuri pe care noi nu le mai cunoaștem astăzi: o fântână care e legată cumva de călătoria magilor din Persia la Betleem[1], mormântul Sfinților trei tineri care au pătimit în Babilon împreună cu Sfântul Proroc Daniel, mormânt care atunci era în cetatea Ctesifon, precum și locul în care Sfântul Mare Mucenic Mercurie, la rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare, l-a ucis pe împăratul Iulian Apostatul.

Evenimentele se petrec așadar cândva după secolul al IV-lea (după moartea lui Iulian Apostatul), dar până în secolul al VII-lea, în orice caz, înainte de invazia arabă-musulmană (arabii au jefuit orașul Ctesifon și l-au lăsat pradă ruinei), într-o epocă de înflorire a monahismului în Egipt, Palestina, și în alte regiuni din Europa și Asia, între care se număra și ținutul în care se afla mănăstirea lor.

După ce fac acest pelerinaj, părăsind cetatea Ctesifon (capitală imperială), cei trei Părinți pomeniți își lasă pașii purtați de Dumnezeu și încep să străbată teritorii mai puțin civilizate sau chiar neumblate de oameni.

De aici încep relatările care pot să pară neverosimile din mai multe motive: datorită menționării unor animale sau ființe care par fabuloase (vom discuta și acest lucru) și a apariției unor situații cu caracter supranatural. Și într-adevăr, în călătoria lor, cei trei Părinți trăiesc răpiri extatice, în care văd cele pregătite de Dumnezeu, în veșnicie, atât păcătoșilor, cât și Sfinților. Însă nu ne este precizat momentul în care ei intră în extaz, așa cum suntem obișnuiți să citim în alte vieți de Sfinți, ci se trece brusc de la relatarea unor întâmplări reale la expunerea unor vederi duhovnicești și invers.

Există totuși indicii ale faptului că Părinții sunt răpiți în extaz, ca atunci când, dintr-o dată, poposind lângă un pârâu, s-au aflat mutați din această lume într-o alta în care apele erau luminoase, cerul avea alte culori, vânturile, soarele, stelele, copacii erau toate mult mai minunate decât pe pământ, iar ei înșiși spun că petrec într-o astfel de stare chiar „mai mult de 100 de zile nemâncați, cum [numai] Dumnezeu știe”.

Această expresie poate să ne atenționeze că avem de-a face cu o revelație, cu o ieșire în extaz, fiind utilizată mai înainte de Sfântul Pavel: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer.  Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în Rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 2-4, Biblia 1988).

Trecând prin multe primejdii și scăpând numai prin rugăciune, Cuvioșii Serghie, Righin și Theofil ajung, purtați de Dumnezeu, la peștera Sfântului Macarie, de la care află că era de origine romană, nobilă, că fugise în noaptea nunții și fusese adus de Îngerul Rafail să trăiască în sihăstrie în acea pustie, având lângă sine numai doi lei.

Întâlnirea e revelațională/ împlinitoare pentru cei trei Părinți, pentru că și Sfântul Macarie avusese aceeași dorință de a se apropia de Eden – mai mult, din cele spuse se înțelege că avuseseră aceleași revelații de la Dumnezeu, despre locul osândiților și despre fântâna Drepților – și astfel cei trei Părinți află, dintr-o sursă duhovnicească credibilă pentru ei, a cărei sfințenie o constatau ei înșiși, că nu trebuie să caute să cunoască mai multe în acest sens.

Mai mult, Sfântul Macarie le relatează în amănunt viața sa minunată, și ei se întorc îmbogățiți duhovnicește la mănăstirea lor, având în plus pilda extraordinară a vieții Sfântului Macarie, pe care l-au descoperit în pustia cea mai adâncă, precum Părintele Zosima pe Sfânta Maria Egipteanca.

Cele două părți ale hagiografiei, călătoria celor trei Părinți și Viața Sfântului Macarie nu au sens una fără alta: a doua o complinește pe prima.

S-a spus însă că această călătorie la Rai reprezintă doar o tipologie literară, care se regăsește în mai multe texte:

„între acelea ale Occidentului voi pomeni numai legenda celor trei sihaștri care șed într-un schit lângă Eufrat și se iau după râul acesta ca să ajungă în rai. Mai este apoi călătoria celor o sută de călugări din Britania, descrisă de Gottfrid de Viterbo, care, între altele, dau de un palat, asemenea aceluia pe care-l întâlnesc cei trei frați din legenda noastră. Așa, s-ar putea urmări elementele deosebite, care, precum se vede, abia după sec. XI, cel puțin, poate chiar XII, au fost întrunite și alipite de viața pustnicească a sfântului Macarie, care se bucura de o reputație deosebită”[2].

Mă îndoiesc că acești presupuși compilatori din secolul al XII-lea ar mai fi arătat vreun interes față de pelerinajul inițial al celor trei Părinți sau și-ar mai fi dat seama de importanța cetății antice Ctesifon, unde se afla mormântul Sfinților trei tineri din Babilon și unde a fost ucis Iulian Apostatul, în bătălia de la Ctesifon dintre perși și romani – apropo, în ediția românească există o eroare, poate tipografică, pentru că se spune că Ctesifon era „departe de Babilon”, în timp ce în ediția latină din PL 73 (col. 416), se spune că era „nu departe de Babilon (non longe a Babylone)”.

De asemenea, amănuntul puțului/ fântânii care „i-a îndreptat” pe Magi ca să se închine lui Hristos face parte dintr-o tradiție creștină primară, amănunt care s-a pierdut și care de asemenea nu ar fi prezentat interes, dacă tot ce doreau presupușii compilatori era să creeze o legendă prin care să-i atragă pe creștini la credință, prin „descrierile fantastice, întâmplările fioroase, lucrurile ciudate și mai presus de toate călătoriile la rai: vedenia acelei fericiri nespuse, către care năzuie toate inimile, unde credinciosul își așteaptă răsplata trudelor și chinurilor acestei vieți, pe care o petrece adesea ca mucenicii”[3].

Adică totul e o făcătură menită să-i ademenească pe cât mai mulți la credința creștină…

Problema este că, de la Sfântul Pavel încoace, răpiri la Rai și descrieri ale unor viziuni extatice există în destul de multe hagiografii. Iar, pe de altă parte, atât dorința cât și vedeniile celor trei Părinți sunt reiterate de către Sfântul Macarie, în a doua parte a hagiografiei, cea care nu a avut parte de contestări și care a rămas în Minei – detalii care, în absența primei părți, sunt însă oarecum neclare.

În ce privește călătoria la Rai propriu-zisă, căutând, adică, Edenul pe firul celor două fluvii (sau numai pe al unuia dintre ele), nici aceasta nu este neortodoxă – și nu are, prin urmare, de ce să fie considerată un simplu motiv literar fantezist, fără fundament –, atâta timp cât cărțile ortodoxe susțin că Edenul se află în continuare pe pământ.

Acest lucru îl susține, spre exemplu, pe baza comentariilor patristice, Sfântul Dimitrie al Rostovului, în Hronograful său (reeditare la Ed. Pelerinul român, Oradea, 2005, p. 16-18):

hronograf 1hronograf 2hronograf 3hronograf 4Același lucru îl afirmă și Fer. Serafim Rose:

„Raiul, așa cum vom vedea, nu este doar ceva ce a existat înainte de cădere; el există chiar și acum, fiind vizitat de unii oameni încă trăitori pe pământ (s. n.). […]

Raiul nu este doar ceva duhovnicesc ce poate fi zărit acum în vedenie, așa cum l-a zărit Apostolul Pavel […]; el este și o parte din istoria pământului. […]

Din Viețile Sfinților și Drepților cunoaștem cazuri de fructe adevărate aduse de către cei care au fost înălțați în Rai – de pildă, merele aduse de Sfântul Eufrosin Bucătarul […] (Viețile Sfinților, 11 septembrie). O izbitoare experiere a Raiului se găsește în Viața Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos din Constantinopole (sec. IX). […]

[După căderea Protopărinților] omul nu mai e în stare nici măcar să vadă Raiul, până nu i se deschid ochii cei duhovnicești și este înălțat precum Sfântul Pavel. Localizarea prezentă a Raiului, care a rămas neschimbat în firea sa, se află în tărâmul cel de sus, care pare, de asemenea, a corespunde unei efective înălțări de pe pământ; într-adevăr, unii Sfinți Părinți afirmă că și înainte de cădere Raiul era într-un loc înalt, fiind „mai sus decât tot pământul” [Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica]”[4].

Așa încât dorința celor trei Părinți poate fi într-un fel justificată. Eroarea lor – pentru că la Rai se ajunge numai prin asceza despătimirii și nu urmărind (totodată) un itinerar pământesc – a fost de altfel corectată de Dumnezeu, care i-a învățat adevărul prin întâlnirea lor cu Sfântul Macarie.

Altfel, există și alte exemple în Viețile Sfinților, în care protagoniștii își doresc foarte mult un lucru, despre care cred că este bun și duhovnicesc, și pentru care li se întâmplă chiar, în unele cazuri, să înconjoare pământul (lumea cunoscută până la acea dată) sau să facă lungi călătorii pentru a se lămuri.

Un alt motiv de contestare a autenticității Vieții Sfântului Macarie Romanul, îl constituie prezența unor animale „fabuloase”[5]. Așa par a fi cele menționate sub aceste nume: „aspide, și…bălauri și ehidne răspundzându-și, și dzâmbri, și vasiliscuri, și alte heri [fiare] neștiute, și onochetavri, și inorogi, și leoparduri”.

În varianta latină, amintită mai sus, sunt: „serpentes innumerabiles et dracones et aspides, sed et basiliscos et viperas et unicornes et bubalos […] alia quoque bestias mortiferas multos et venenosa animalia, quorum nomina vel naturam penitus ignoramus (s. n.)” (PL 73, col. 417).

Adică: „șerpi nenumărați și balauri [șerpi mari] și aspide [năpârci, vipere sau cobre], dar și vasilisci [șopârle] și inorogi [rinoceri] și bizoni [sau antilope: bubalos înseamnă și bizoni, dar și antilope] […] alte multe animale ucigașe și creaturi veninoase, ale căror nume și natură intimă nu o cunoaștem”.

Ediția românească vorbește, pe scurt, de alte fiare neștiute. Însă, din moment ce monahul/ monahii care povestesc – și care nu erau experți în zoologie – recunosc că era vorba de multe animale exotice pe care le vedeau pentru prima dată și despre care nu știau mai nimic, credem că ar fi mai firesc să considerăm că toate aceste denumiri, dintre care unele își au într-adevăr originea în mitologie, au fost folosite în lipsa unor nume științifice care să le poată fi atribuite.

Aceasta pe de o parte. Iar pe de altă parte, aceste vietăți sunt amintite chiar în Scriptură (inclusiv balaurii, inorogii și onochetavrii), unde fie denumesc animale reale, fie sunt interpretate alegoric, ca semnificându-i mai adesea pe demoni.

În acest sens, Sfântul Ieronim, spre exemplu, are un lămuritor comentariu (a se vedea PL 24, col. 163) asupra unora ca acestea, interpretând capitolul 13 de la Isaia, unde se află profeția despre pustiirea Babilonului și locuirea lui numai de fiare, vietăți periculoase sau demoni[6].

Pentru că adesea, în locurile pustii, alături de fiarele sălbatice, se găsesc și demonii. De aceea, Sfântul Ambrozie de Mediolanum îl blesteamă pe demon, trimițându-l „în pustiu, acolo unde sunt șerpi ca și tine”[7].

Așa încât, din punct de vedere ortodox, denumirile amintite în hagiografia noastră nu au de ce să smintească pe cineva.

Cel mai smintitor aspect, însă, legat de călătoria celor trei Părinți, pentru cei care au analizat hagiografia, l-a constituit existența unor pasaje care se aseamănă cu altele din Alexandria populară, cea plină de „basne”, așa cum o numeau, pe drept cuvânt, Miron Costin și Constantin Cantacuzino. Despre acest lucru vom vorbi mai departe pe larg.


[1] Nu știu ce eveniment important este legat de acestă fântână, despre care se spune că „i-a îndreptat pe magi din Persia spre închinarea Domnului Hristos”.

Mircea Eliade ne comunică o mărturie interesantă: „cei doisprezece Regi Magi […] cunoșteau revelația tainică a lui Seth cu privire la sosirea lui Mesia și urcau în fiecare an pe muntele unde se afla o peșteră cu izvoare și copaci. Acolo se rugau în șoaptă lui Dumnezeu, timp de trei zile, așteptând să apară Steaua”, cf. Mircea Eliade, Mefistofel și androginul, traducere de Alexandra Cuniță, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 45.

[2] M. Gaster, Studii de folclor comparat, ediție îngrijită, prefață și note de Petre Florea, Ed. Saeculum I. O., București, 2003, p. 218.

[3] Idem, p. 215-216.

[4] Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, cartea lumii și omul începuturilor. Perspectiva creștin-ortodoxă, în românește de Constantin Făgețan, Ed. Sofia, București, 2001, p. 110-113. A se vedea toată pledoaria sa, din cap. Raiul, p. 110-126.

[5] A se vedea Mihai Moraru, Studii și texte. II. Vechi legende apocrife, Ed. Adam, 2005, p. 75, n. 9-14.

[6] Is. 13, 21-22: „sed requiescent ibi bestiae et replebuntur domus eorum draconibus [baluri/ șerpi] et habitabunt ibi strutiones [struți] et pilosi [țapi sau satiri] saltabunt ibi et respondebunt ibi ululae [bufnițe] in aedibus eius et sirenae [viespi] in delubris voluptatis” (VUL).

LXX spune că vor dansa”, pe locul unde a fost cetatea, sirene și demoni” și că „onochetavri [centauri] acolo vor locui și aricii vor face pui în casele lor”.

[7] A se vedea Rugăciunea de exorcizare a Sfântului Ambrozie al Milanului, la: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Traduceri patristice, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2009, p. 37, http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/19/traduceri-patristice-vol-1-2009/.

Did you like this? Share it: