Istorie 5. 1

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Istoria începe de oriunde o privești

(vol. 5)

*

1. Date istorice despre viața Sfântului Calinic Cernicanul

vesmintele Sfantului Calinic CernicanulVeșminte episcopale
purtate de Sfântul Calinic Cernicanul[1]

S-a născut pe 7 octombrie 1787 la București și a primit la Botez numele de Constantin. Se numea Constantin Antoneseu iar pe părinții săi: Antonie și Floarea. A locuit pe ulița Lefterescu în București, suburbia Sfântul Visarion și era din familie românească boierească[2].

Numele de Botez l-a primit de la nașa sa, Lucsandra Văcărescu, mama poetului Ienăchiță Văcărescu. Trăiește creștinește, face școala la București și învață limba greacă. Mai înainte de a împlini 20 de ani, Constantin a plecat la Mănăstirea Cernica și a fost primit în Mănăstire de către Starețul Timotei, în ziua de 18 martie 1807[3].

Părintele care l-a luat în ascultare a fost Duhovnicul Pimen, de la care a învățat rugăciunea inimii și să sculpteze cruciulițe.

Devine monah în ziua de 12 noiembrie 1808, cu numele de Calinic, fiind tuns în monahism de Starețul Timotei, care îl primise în Mănăstirea Cernica. În decembrie 1808 e hirotonit ierodiacon, în Biserica Sfântul Nicolae de la Cernica de către ÎPS Sofronie al Vraței, din Bulgaria, care era refugiat la București[4].

Sfântul Calinic, în nevoința sa monahală, nu a dormit pe pat și nici nu a dormit dezbrăcat de hainele sale monahale.

După 11 ani de monahism, la 30 de ani, a devenit Stareț al Cenicăi. În nici 2 ani a restaurat și a pictat Biserica Sfântul Nicolae din ostrov, cei care au pictat-o fiind Fotache și Nicolae Polcovnicu.

Mitropolitul Dionisie Lupu l-a făcut arhimandrit pe 9 aprilie 1820[5].

Sfântul Calinic a fost peste 31 de ani Stareț al Cernicăi, având 350 de monahi în obștea sa. După aproape 43 de ani de viețuire la Cernica, la vârsta de 63 de ani, pe 15 septembrie 1850, Sfântul Calinic a fost ales Episcop al Râmnicului-Noul Severin. A fost hirotonit episcop pe 26 octombrie 1850 și i-a luat cu el pe monahii, care erau frați de sânge, Orest și Anastasie Baldovin[6].

Între 1852-1856, cu ajutor material din partea domnului Barbu Știrbei, Sfântul Calinic a refăcut Catedrala Episcopiei Râmnicului. Pe 27 august 1860 îl pune Stareț al Mănăstirii Frăsinei pe Ieromonahul Serafim, unde ridică Biserica Adormirea Maicii Domnului, cu clopotniță și chilii. Mănăstirea Frăsinei a fost singurul așezământ monahal care, în anul 1863, a fost exceptat de la secularizare[7].

Din 1861 a dat în folosință propria sa tipografie în care a tipărit mai multe cărți de slujbă. În 26 ianuarie 1867, el și-a donat tipografia municipalității orașului Râmnic[8].

A fost apreciat de domnul Alexandru Ioan Cuza și a fost distins cu Crucea Sfântului Vladimir de Nicolae I, Țarul Rusiei.

La 18 septembrie 1857 și-a scris diata, adică la peste 70 de ani. Și din diata sa aflăm că a venit la Cernica la 19 ani[9].

Pe 24 mai 1867, Sfântul Calinic s-a retras la Mănăstirea Cernica, însă, din respect pentru el, a fost lăsat până la sfârșitul vieții episcop titular al Râmnicului. A adormit pe 11 aprilie 1868 și a fost înmormântat, după două zile, în Biserica Sfântul Gheorghe din Cernica, ctitoria sa, fiind slujit de ÎPS Nifon, Mitropolitul primat al Ungrovlahiei[10].

*

2. Primul exarh patriarhal

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înființarea treptei eclesiale de exarh în anul 1979. El are rangul de mitropolit și reprezintă pe Patriarhul României în fața tuturor Bisericilor din lume. Și primul exarh patriarhal al Bisericii noastre a fost ÎPS Nicolae Corneanu al Banatului[11].

*

3. Întâlnirea lui Ceaușescu cu cei trei monahi români din Athos

Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită de stat în Grecia și în timpul acestei vizite, în ziua de 27 martie 1976, s-a întâlnit cu trei monahi români nevoitori în Athos. Ideea de a se întâlni cu ei a fost a lui Ion Brad iar cei trei monahi au fost: Veniamin Popa, Dimitrie Trihenea și Neofit Negară. Toți trei aveau peste 70 de ani la acea dată.

Părintele Veniamin Popa era starețul de la Prodromu. Părintele Dimitrie Trihenea era din părțile Sibiului și fusese stareț la Zografu. Părintele Neofit Negară era din Basarabia[12].

Ei i-au vorbit lui Ceaușescu despre „preocupările și necazurile lor” și au cerut monahi tineri, din România, pentru Athos[13]. Și i-au dăruit lui Ceaușescu o Sfântă Icoană, un potir și o cutie plină de smirnă și tămâie. La rândul lui, Ceaușescu, „le-a promis sprijinul Cultelor [Departamentului pentru Culte]”, însărcinându-i pe Macovescu și pe Brad în acest sens[14].

*

4. Salariile securiștilor în 1948

Pe 1 septembrie 1948 se înființează Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului. Și tot atunci se stabilesc salariile lucrătorilor Securității Statului. Astfel, un general locotenent pleca acasă lunar cu 55. 000 de lei, un general maior cu 49.000 de lei, un colonel cu 42 de mii de lei, un locotenent colonel cu 35 de mii de lei, un maior cu 28 de mii de lei, un căpitan cu 23 de mii de lei, un locotenent cu 18 mii de lei. Sublocotenentul primea 15. 500 de lei pe lună, plutonierul major șef 14. 500 de lei, plutonierul major 13 mii de lei, plutonierul 11 mii de lei, sergentul major 8. 500 de lei. Însă și cusătorul de dosare primea 7.500 de lei pe lună, pe când omul de serviciu, cel care făcea curățenie, primea 6.500 de lei[15].


[1] Imagine preluată din articolul: Dumitru Manolache, Cum poţi trăi astăzi o minune învăţând taina tăcerii. Întâlnire cu Sfântul Calinic la Cernica, ziarul Lumina, luni, 11 aprilie 2011, cf. http://ziarullumina.ro/reportaj/intalnire-cu-sfantul-calinic-la-cernica.

[2] Pr. Prof. Univ. Dr. Aurel Pavel, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, organizator al școlilor de pregătire a clerului și susținător al activităților tipografice și culturale, în Anuarul Academic, serie nouă, XI (XXXVI), 2010-2011, Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, p. 7-8. Autorul a preluat datele istorice de la Arhim. Anastasie Baldovin, Viața și nevoințele cele monahale ale Preacuviosului Episcop al Râmnicului-Noul Severin, D. D. Calinic, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XXII (1898-1899), nr. 10, p. 1016–1046.

[3] Idem, p. 8.

[4] Idem, p. 8-9.

[5] Idem, p. 9.

[6] Idem, p. 10.

[7] Idem, p. 11.

[8] Idem, p. 12.

[9] Idem, p. 16.

[10] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2ntul_Calinic_de_la_Cernica.

[11] Adrian Nicolae Petcu, Activitatea Departamentului Cultelor în atenţia Securităţii (1970-1989), în Caitele CNSAS, anul II, nr. 2 (4)/ 2009, Ed. CNSAS, Bucureşti, 2010, p. 101.

[12] Ion Brad, Muntele catârilor sau Ambasador la Sfântul Munte, Ed. Fundația Europeană Titulescu, București, 2013, p. 49-50.

Am downloadat cartea de aici: http://www.titulescu.eu/wp-content/uploads/2013/08/BRAD-Muntele-BT-interior.pdf.

[13] Idem, p. 50.

[14] Ibidem.

[15] Iuliu Crăcană, Salarizarea cadrelor Securității, în Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, Ed. CNSAS, București, 2001, p. 71.

Viața Sfântului Macarie Romanul [3]

Sfantul Macarie RomanulPartea întâi și a doua.

***

Asemănările cu Alexandria populară au fost denunțate de către Moses Gaster, care s-a pronunțat în favoarea opiniei că această hagiografie este o compilație apocrifă:

„Dacă ne uităm mai de aproape la această parte din textul nostru, adică la întâmplările celor trei părinți, recunoaștem îndată izvorul lor (s. n.). Descrierea călătoriei lor până ce ajung la sf. Macarie este absolut identică cu călătoria lui Alexandru Machedon (s. a.) ce a făcut-o prin pustii, ca să ajungă la rai, ba se și pomenește chiar stâlpul lui Alexandru. Aceasta este partea cea mai fantastică din Alexandria care circula în Evul Mediu ca o carte deosebită, este partea cea mai atractivă, vorbește despre oameni scunzi de un cot, de jigănii ciudate, de munca lui Adam și a Evei [se referă la cei doi uriași, bărbat și femeie, care apar într-o vedenie, transmutați în unele variante din Alexandria populară și interpretați acolo ca fiind Adam și Eva – n. n.] copiată după aceea a lui Prometheu (s. n.) etc. […]

Viața sfântului Macarie, pe care o publicăm aici, este și ea una pusă pe Index, între cărțile oprite, chiar afurisite de Biserica Ortodoxă (s. n.), și tot cam analogă este judecata bolandiștilor, care au publicat-o între Acta Sanctorum, numind-o fabulosa. În literatura slavonă se numără [de] asemenea între cărțile apocrife. Cu atât mai surprinzător este a o regăsi între Viețile Sfinților, publicate de Mitropolitul Dosoftei, și nu este singura, ci precum o vom dovedi cu altă ocaziune, conține acel volum de „vieți” încă o sumă de apocrife foarte interesante (s. n.). […]

[Mai departe, Gaster oferă o explicație superficială faptului că înaltul ierarh moldovean, astăzi canonizat, privind hagiografia cu ochi duhovnicesc, nu a văzut nimic necanonic sau apocrif în ea:] „În vremea lui Dosoftei, adică pe la sfârșitul sec. XVII, noțiunea de cărți apocrife, prigonite pentru aceea că ar putea să introducă idei eretice contrarii celor dogmatice, se pierduse fără îndoială cu desăvârșire […]”[1].

Nu știu dacă sau când sau în ce condiții „a fost afurisită de Biserica Ortodoxă” Viața Sfântului Macarie, dar e cert, cum spuneam, că a dispărut din Minei călătoria celor trei Părinți, până la întâlnirea lor cu Sfântul Macarie.

Gaster insinuează însă că Sfântul Dosoftei nu era în stare să facă diferența între un text curat ortodox și unul apocrif/ eretic.

Sau cum putea să se piardă noțiunea de cărți eretice la sfârșitul secolului al XVII-lea, când ne aflam în plină campanie de apărare a Ortodoxiei împotriva tentativelor intense și repetate, fie din partea catolicilor, fie a curentelor reformate, de a se infiltra în rândurile românilor ortodocși sau chiar de a converti populația ortodoxă românească, și când, cu puțină vreme în urmă, avusese loc un Sinod panortodox, la Iași (în 1642), împotriva ereziilor[2]?

Oare, într-un asemenea climat, să nu fi fost Dosoftei atent la texte conținând „idei eretice contrarii celor dogmatice”?

Mai mult, Gaster susține că Sfântul Dosoftei era atât de mult lipsit de discernământ dogmatic, încât a introdus în Viețile Sfinților nu unul, ci „o sumă de apocrife”, ceea ce constituie o acuzație foarte gravă din punct de vedere teologic.

Mihai Moraru se menține cu observațiile în linia lui Gaster:

„Concepută în mediul greco-iudaic al Alexandriei [Egiptului], probabil în secolele III-IV, hagiografia de față conține o serie întreagă de elemente care-i dovedesc sorgintea. Cele mai importante dintre acestea sunt elementele comune cu așa-numita versiune Pseudo-Callisthenes a romanului lui Alexandru cel Mare, elaborată în același mediu și în aceeași perioadă. […]

[Comparativ cu alte vieți de Sfinți,] în textul din versiunea Dosoftei găsim o mult mai marcată predilecție pentru fabulos. Versiunile din Minee și din Paterice, în comparație cu versiunea tipărită de Dosoftei, conțin mult mai puține elemente fabuloase”[3].

Însă Dosoftei era un erudit al vremii sale (a încerca acum să-i conturăm portretul de erudit ne-ar ocupa foarte mult timp[4]) și „cel mai cunoscător, dintre români, al literaturii patristice în întreaga cultură românească veche, până în zorii secolului al XIX-lea”[5].

De aceea, nu vedem cum ar fi putut să-i scape inserția de erezii într-un text pe care-l prezenta publicului credincios ca ortodox sau cum ar fi putut să manifeste „predilecție pentru fabulos”.

Însă, atât la Moses Gaster, cât și la Mihai Moraru (ca și la mulți alți cercetători, de altfel) există tentația permanentă de a analiza hagiografia ca pe un text fabricat dintr-o serie de motive literare importate din alte surse (vechi testamentare sau antic-păgâne). În cazul lui Gaster, e lesne de înțeles că nu crede în autenticitatea hagiografiilor. Iar Moraru percepe „cultul sfinților ca reviviscență a politeismului antic”, care „a avut rolul de a pune în circulație literară o serie de legende locale”[6].

Să revenim, deci, la asemănările cu Alexandria populară. Ele sunt invocate fără a se proceda la o analiză comparativă clară și convingătoare, presupunându-se anterioritatea unei variante a Alexandriei populare, care să fi conținut toate elementele regăsibile și în hagiografia noastră. O demonstrație în acest sens nu există, cel puțin nu la noi. Nu s-a cercetat, de asemenea, nimic în legătură cu zona de contact în care s-ar fi putut realiza interferențele între cele două texte.

Se presupune, așadar, deoarece Alexandria este o istorie foarte veche și cu o vastă circulație, din Spania până în Persia, că ar fi logic să i se atribuie rolul de sursă față de hagiografia despre care discutăm.

Aceste presupuneri, oricât ar părea de logice, nu se întemeiază pe studii ample și corecte, care să valideze ipotezele. Ca și în cazul Vieții Sfinților Varlaam și Ioasaf, presupusă a fi plagiat viața lui Buddha, și aici sunt luate în considerație asemănări care pot avea multe explicații.

În primul rând, se spune că Alexandria populară este un „roman încreștinat”, adică o ficțiune care, îndepărtându-se cu mult de Istoria reală a vieții și războaielor lui Alexandru Macedon, a construit imaginea unui erou care s-ar fi lepădat de politeism și ar fi cunoscut pe adevăratul Dumnezeu.

Or, tocmai această versiune neautentică și „încreștinată”, care inventează călătorii la Rai și în Infern ale lui Alexandru Macedon, este cea care apelează în mod evident la surse creștine, pentru a realiza această conversie a personajului.

Ne întrebăm, prin urmare, dacă nu ar fi mai corect să luăm în discuție o preluare și adaptare de pasaje în sens invers, din Viața Sfântului Macarie Romanul și din alte hagiografii în Alexandria populară.

Dacă teoria noastră e corectă, există mai multe elemente în Viața Sfântului Macarie care ar fi putut să-i tenteze pe interpolatorii fanteziști ai istoriei lui Alexandru: locurile unde se petrec faptele, respectiv Babilonul, Persia și India, cu rezonanță istorică, legată de războaiele lui Alexandru, descoperirea stâlpului lui Alexandru și, în fine, călătoria îndelungată, prin teritorii necunoscute și neobișnuite, a celor trei Părinți.

În ce privește stâlpul lui Alexandru, care i-a ajutat pe cei trei Părinți să se orienteze, prezența unor astfel de monumente inscripționate era o realitate a lumii antice. În Viața Sfântului Macarie nu are caracter fabulos: era ridicat în amintirea victoriei împotriva perșilor și indica drumul de urmat.

În Alexandria populară, în schimb, mesajul de pe stâlpul lui Alexandru este cu totul altul:

„Eu, Alexandru Machidon și împărat prespe toți împărații, venit-am până aicea. Și mi-au ieșit <înainte> 2 angheli [Îngeri] și mă certară să nu mai merg înainte de aicea. Eu mă întorșu îndărăt la lume. Și cine va vre să margă la raiu, până aice să vină, mai nainte să nu margă, că va peri de focul raiului și herovimii și sărafimii, că este pământ svânt”[7].

Se poate spune că acest mesaj – cu totul neverosimil de a fi fost notat pe stâlp de Alexandru – rezumă și interpretează vedenia Sfântului Macarie, reducând la un nivel elementar maniera comentariilor patristice la pasajele scripturale conținând vedenii angelice.

Același reducționism se remarcă și în explicația pe care i-o oferise anterior Evant/ Ivantie lui Alexandru: „Este raiul ocolit cu apă și zidit cu arame și acoperit cu foc, și-l străjuiesc herovimi și serafimi de foc pre poarta raiului și ziua și noapte”[8] – informație care descinde tot din vederea duhovnicească a Sfântului Macarie.

Să luăm însă la rând și celelalte elemente din Viața Sfântului Macarie Romanul, susceptibile de a fi fost inspirate din Alexandria populară, și să le analizăm.

Am discutat mai sus problema jigăniilor ciudate care apar în hagiografie și am ajuns la concluzia că autorul/ autorii au făcut uneori apel la denumiri care pentru noi sunt mitologice, pentru a indica ființe/ vietăți pe care nu le mai întâlniseră și pe care nu știau cum să le numească. Am precizat, de asemenea, că unele din aceste denumiri se regăsesc și în Biblie.

Și tot în Scriptură avem și exemplul măgăriței lui Balaam, care a vorbit, pentru a nu considera neapărat un element de basm situația bălaurului (care denumește un animal de dimensiuni mari[9]) care îl întâmpină și vorbește cu Sfântul Macarie.

În Alexandria populară există însă cu mult mai multe exemple de ființe cu adevărat fantastice: raci uriași, oameni cu șase/ șapte mâini și șase/ șapte picioare, alți oameni „cu un picior și cu o mână și cu un ochiu și cu o coadă de oaie”, care aveau mărgăritare și pietre scumpe în inimă și în pântece[10] etc, etc.

Există, într-adevăr, în hagiografia noastră, și unele pasaje care menționează teritorii indicate de asemenea și în Alexandria. Însă faptul că găsim, în ambele texte, țara piticilor și țara căpcânilor (între multe alte ființe și populații fabuloase, în cazul Alexandriei populare), nu demonstrează că hagiografia a impropriat aceste pasaje din istoria băsnuitoare a lui Alexandru.

Piticii din Viața Sfântului Macarie s-ar părea că denumesc mai degrabă maimuțe[11], pentru că teritoriul lor mai e numit și „țara moimelor”. Iar Dosoftei îi identifică pe piticii din Alexandria, „cât cotul de mari”[12], nu cu acești pitici din hagiografie, ci cu acea populație de oameni scunzi și sălbatici, poate chiar canibali, întâlnită de cei trei Părinți mai târziu, cu puțin înainte de a ajunge la peștera Sfântului Macarie, „[dintre care] cei mai mari era de un cot”[13].

Ceea ce nu înseamnă că Sfântul Dosoftei atribuia Alexandriei populare rolul de sursă a textului hagiografic, ci doar că a sesizat interferențe, pe care nu le-a considerat ca alterând autenticitatea Vieții Sfântului Macarie.

Iar căpcânii din Viața Sfântului Macarie nici nu par și nici nu se comportă precum cătcăunii din Alexandria populară: „oameni cu 2 capete: dinainte ave cap de om și grăie omenește, iar dindărăt ave cap de câne și lătra câ[i]nește”[14].

Despre cei numiți căpcâni în ediția românească a Vieții Sfântului Macarie, varianta latină amintită spune: „terram Chananaeorum ingressi sumus, qui ab aliis Cynocephali dicuntur [am intrat în țara cananeilor, care de alții sunt numiți cinocefali]” (PL 73, col. 417).

Au fost indicate, de asemenea, pasajele în care apar bărbatul uriaș și femeia uriașă, înlănțuiți, ca reprezentând o dovadă certă a reproducerilor din Alexandria populară.

Însă pasajele respective din Viața Sfântului Macarie sunt parte dintr-o vedenie mai lungă și mai complexă, care trebuie privită în integralitate și înțeleasă în sens duhovnicesc și profetic.

În Alexandria populară, sensul spiritual este cu totul degradat: iezerul mare cu osândiți (despre care se pomenește și în cazanii sau în alte hagiografii sau cărți ortodoxe, fără a fi neapărat o identitate în detalii) se transformă într-unul cu raci uriași[15], în timp ce bărbatul și femeia[16] sunt considerați a fi „Adam și Eva până la naștere lu Hristos”[17].

Această interpretare e aberantă din punct de vedere duhovnicesc.

În Viața Sfântului Macarie, simbolismul duhovnicesc al perechii de oameni uriași nu este descoperit, cum nu este descoperit nici al celorlalte vedenii înfricoșătoare, despre care știm numai că se referă la munca de veci a păcătoșilor. În mod evident, nu există aici nicio legătură cu Sfinții Protopărinți Adam și Eva, despre care nicio carte ortodoxă nu spune că ar fi suferit vreun chin aparte în Iad până la venirea lui Hristos, ci doar că au așteptat „întru cele întunecate și în umbra morții” (Ps. 87, 6) venirea Lui.

În locul vedeniilor profetice ale celor trei Părinți călători din Viața Sfântului Macarie, în Alexandria populară povestirea călătoriei spre Rai a lui Alexandru continuă prin compilarea unor elemente cu adevărat mixte: ortodoxe și apocrife.

Apocrifă este toată așa-zisa poveste despre setieni sau macaraoniți[18] – de altfel, secte ale setienilor (ale celor care se pretind urmași ai Sfântului Seth) există până în ziua de azi, numai că în zilele noastre se declară sataniști fără ocolișuri[19]. De aici s-ar părea că derivă mitul despre blajini la români.

Despre acești setieni sau „nagomudrii, oameni goli și derepți”[20] se spune că, după căderea oamenilor din Rai, ei locuiesc mai departe „Edemul, ce ziceți voi Macaraon [țara fericiților]”[21], fiind urmașii lui Set, care n-a părăsit Raiul. Însă, în același timp, ni se spune că sunt în afara Raiului, că ei mor și că după moarte se duc „într-alt loc, și mai bun”[22].

Încurcăturile sunt mari și multe în Alexandria populară. Ceea ce nu este deloc cazul Vieții Sfântului Macarie Romanul.

Copiate după relatările ortodoxe sunt, însă, în Alexandria populară, descrierile peisajelor paradisiace:

„Și fu ostrovul nalt, și să suiră mult până ajunseră la nește pomi nalți, cu poamele dulci, și supt pomi fântâni reci și pren pomi pasări frumoase era și cânta frumos. Unele era albe, altele roșii, alte mohorite [de culoare roșu-închis], verzi, alte pestrițe. […]

Și merse spre răsărit 10 zile, și ajunseră la un câmp mare și frumos și cu toate florile frumoase. Și mirosie ca livanul și ca zmirna și tămâia, și era unele albe, altele negre, altele roșii, vinete, mohorite, albastre, galbine ca aurul era. Alexandru căută spre raiu, și văzu raiul 7 mile de pământ. Și era înalt, mai sus sta de toți munții[23].

Mai înainte de toate, reamintim ceea ce scrie în Cazania Sfântului Varlaam:

„Raiul iaste zidit de Dumnedzău sus la răsărit, pre munți înalți și frumoși […] Că Raiul stă mai sus de pământ, ca o curte împărătească mai sus decât alte case” [24].

Iar celelalte detalii sunt corespunzătoare descrierilor din hagiografii, ca spre exemplu celor din Viața Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, care a fost răpit la Rai:

„preste doao săptămâni am petrecut întru dulceața vederii […] ca cum eram în Raiu prea frumos […] Ci m-am văzut pre mine înbrăcat în haină luminoasă, ca când era de fulger țesută, și cunună pre capul mieu, de flori, mare, împletită, și cu brâu înpărătesc eram încins. Și mă bucuram foarte de frumusețea aceia, și mă minunam cu mintea și cu inima de negrăita frumusețea Raiului lui Dumnezeu, și umblând printr-însul mă veseliiam. Și era acolo pomi mulți întru carii pomi înnalți, vârfurile sale mișcându-le foarte veseliia vederea și mare bună mireazmă din ramurile lor eșiia. Și unii din pomii aceia era înflorind neîncetat, iar alții în chipul aurului înpodobiți, iar alți<i> feluri de roade cu negrăită frumusețe și podoabă avea. Și nu este cu putință frumusețea pomilor acelora a o asemăna nici cu un pom pământesc, că mâna lui Dumnezeu, iar nu a omului i-au zidit pre ei.

Pasări era în pomii aceia făr’ de număr, unile aripi de aur având, iar altele albe ca zăpada, iar altele cu feluri de înpiestriciuni [culori]. Și șădea pre rămurele pomilor Raiului și prea frumos cânta, cât de dulceața glasului cântărilor nu mă simțiiam pre sine-m[i]”[25].

Toate acestea (și multe altele) dovedesc inspirația celor care au creat romanul popular Alexandria din izvoare hagiografice și omiletice și ne îndeamnă să credem că nu Viața Sfântului Macarie Romanul conține fragmente prelucrate din Alexandria, ci mai degrabă lucrurile ar putea sta exact invers.

În fine…Mihai Moraru încearcă să aducă noi argumente în favoarea opiniilor emise de Gaster și încetățenite în istoria noastră literară:

„Nu este vorba numai de contaminările între cele două scrieri, evidente la nivelul diverselor episoade: stâlpul lui Alexandru, călătoria la iad și la rai, descrierea unor populații și a unor animale fabuloase etc. Este vorba de o corespondență mai profundă, care privește în întregime structura celor două scrieri, și anume de faptul că acest Macarie (Râmleanul) reprezintă, ca personaj, o însumare a trăsăturilor fericiților gymnosofiști[26] [yoghini, adepți ai filosofiei digambara[27]] care apar în Alexandria (Ivantie împărat). Acest lucru îl arată și numele sfântului, același cu numele generic al blajinilor sau fericiților (makarioi). Îl dovedește apoi situarea peșterii sale în preajma raiului, în acest caz fiind vorba de o reinterpretare în sens creștin a vechiului motiv al insulelor fericiților (makarioi nysoi, insulae fortunatae)” etc[28].

Faptul că numele Sfântului este Macarie nu dovedește nicio legătură cu ghimnosofiștii/ gimnosofiștii sau cu motivul literar al insulei fericiților. Există mulți sfinți ortodocși cu numele Macarie și alți mulți care au trăit în pustie și care și-au pierdut hainele din cauza vremii îndelungate petrecute în sihăstrie (e și cazul Sfintei Maria Egipteanca) sau care au ales, ca formă de asceză, să nu se mai folosească de haine.

Iar faptul că Sfântul Macarie se nevoiește undeva aproape de Eden nu îl privilegiază câtuși de puțin, dovadă fiind ispitirea de către diavol, căderea lui în păcat și chiar încercarea de a fugi din acel loc. Prin urmare, locul nu este câtuși de puțin un fel de insulă a fericiților, ci o pustie cât se poate de aspră și un loc de nevoință la fel de inospitalier ca oricare altul, de acest fel, din Viețile Sfinților.

Și prin aceasta, relatarea vieții Sfântului Macarie are un sens profund, didascalic[29], și se leagă organic de călătoria celor trei Părinți, pe care îi învață că nici locuirea lângă Rai nu te scapă de păcat și nu te mântuiește, dacă nu există determinare lăuntrică.

Înmiresmarea și împodobirea ca o biserică a peșterii în care locuiește Sfântul Macarie se datorează harismelor sale, dobândite prin îndelungata și dureroasa sa asceză – caracteristici care, de altfel, ca și frumusețea și lumina feței ca de înger a Sfântului Macarie, sunt văzute numai de către cei trei Părinți înduhovniciți, care dau o mărturie proprie numai oamenilor de acest fel în hagiografiile noastre.

Podoabele peșterii sunt văzute cu simțirile lăuntrice, spirituale ale celor trei Părinți, fiind evident faptul că un om care nu mai avea nici măcar o zdreanță să pună pe el nu ar fi avut cu să împodobească peștera în care locuia.

Altfel, locul e atât de sălbatic, de ostil vieții, încât supraviețuirea Sfântului depinde numai de pronia dumnezeiască, de un corb care îl hrănește ca odinioară pe Sfântul Ilie Prorocul.

Acolo trăiesc doar leii care vânează în pustie și se întorc seara la peșteră, lângă Sfântul Macarie. Iar când diavolul îl ispitește sub chipul soției sale, Sfântul, crezând iluziei demonice, e foarte preocupat ca aceasta să nu moară de foame, semn că locul și împrejurimile sunt cu totul sălbatice și neprimitoare, chiar dacă se află în vecinătatea Edenului.


[1] M. Gaster, Studii de folclor comparat, op. cit., p. 216-217.

[2] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_de_la_Iași.

[3] Mihai Moraru, Studii și texte. II, op. cit., p. 77, 79-80.

[4] Chiar dacă e vorba de informații periferice, se poate consulta:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Barilă.

[5] Alexandru Elian, Mitropolitul Dosoftei și literatura patristică, în Bizanțul, Biserica și cultura românească. Studii și articole de istorie, Ed. Trinitas, Iași, 2003, p. 118.

[6] Mihai Moraru, Studii și texte. II, op. cit., p. 57.

[7] Cf. Alexandria, studiu introductiv, ediție și glosar de Florentina Zgraon, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2006, p. 151.

[8] Idem, p. 147. A se vedea și: Cărți populare, prefață de Dan Simonescu și I. C. Chițimia, Ed. Albatros, 1973, p. 63.

[9] În latină: „ecce immensum ac terribilem draconem”, cf. Pl 73, col. 423.

[10] Cărți populare, op. cit., p. 60, 65-66. Sau Alexandria, op. cit., p. 136-137, 156-158.

[11] A se vedea Mihai Moraru, Studii și texte. II, op. cit., p. 75.

[12] Cărți populare, op. cit., p. 56.

[13] În latină: „non autem inter illos longiorem praeterquam unius cubiti staturam vidimus”, cf. Pl 73, col. 420.

[14] Alexandria, op. cit., p. 137. A se vedea și Cărți populare, op. cit., p. 60.

[15] A se vedea Ibidem.

[16] Cf. Alexandria, op. cit., p. 138-139.

[17] Idem, p. 139.

[18] Cf. Idem, p. 144-146. A se vedea și Cărți populare, op. cit., p. 60-62.

[19] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Temple_of_Set.

[20] Alexandria, op. cit., p. 140.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 145.

[23] Idem, p. 140, 149-150. A se vedea și Cărți populare, op. cit., p. 60, 63.

[24] Varlaam, Carte romănească de învățătură, vol. II: Textul, ediție îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011. p. 256.

[25] Cătălina Velculescu, Nebuni pentru Hristos, Ed. Paideia, București, 2007, p. 257.

[26] A se vedea: http://it.wikipedia.org/wiki/Gimnosofisti.

[27] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Digambara.

[28] Mihai Moraru, Studii și texte. II, op. cit., p. 77-78.

[29] Așa cum pe Zosima l-a înțelepțit pilda convertirii uluitoare a unei păcătoase notorii sau așa cum pe Sfântul Antonie cel Mare l-a uimit pilda vieții unui cizmar oarecare din Alexandria. În toate aceste cazuri, deși este vorba despre exemple existențiale care diferă foarte mult între ele, un singur lucru este esențial: voința sau determinarea lăuntrică.