Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 27 octombrie 2014

Mâncăruri românești cu gust

Mancaruri romanesti cu gustPagina sursă a cărții

item imageRead Online

(810.7 K)PDF
(9.4 K)EPUB
Kindle
Daisy
(16.3 K)Full Text
(178.4 K)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Cuprins

1. Spre pomenirea ei (2) ∫ 2. Ciorbă de perișoare (3) ∫ 3. Sarmale (4-5) ∫ 4. Chiftele (6) ∫ 5. Fasole cu cârnați (7) ∫ 6. Mâncare de cartofi (8) ∫ 7. Găluștele (9) ∫ 8. Ciorbă de fasole (10) ∫ 9. Mâncare de ștevie (11) ∫ 10. Ciorbă de post (12) ∫ 11. Tavă la cuptor (13)

12. Kaizer cu sos (14) √ 13. Ouă umplute (15) √ 14. Varză călită (16) √ 15. Mâncare de praz (17) √ 16. Mâncare de ciuperci (18) √ 17. Cartaboșul (19) √ 18. Plăcintă cu mere (20-21) √ 19. Chec (22) √ 20. Principii culinare (23)

Din nesperata limbă a dezamăgirilor [2]

Dorin Streinu

Opere alese
(vol. 8)

*

Din nesperata limbă a dezamăgirilor
[vol. 16 de poeme/ 1997]

***

Partea întâi

*

Înmormântarea inimii

Mă las dus de
o mână neagră
și mă mănâncă tăcerea.

Mă scuipă viața
pe mâini și în cap mi se aruncă
vipere albastre.

Nu o mamă are
mâna mai dulce.

Întunericul e bun
și nu te înțeapă inima
cu sunetul clopotului.

La această Liturghie
nu vom mai spera
să nu murim.

Vom fi boemii curgători
ce fac apologia vieții.

Cum suntem de urâți
ne înfiorăm
dar adevărul are lacrimi.

Scrisul meu e o durere
și dacă e închisă
se transformă în disperare.

Când nu mai știi
despre ce e vorba,
o mână neagră
te împinge înapoi,
în Iad.

*

Sensul poetic

Am de scris
o silă enormă
și cuvintele mă sâsâie
din iarbă.

În fruntea-mi tristă
s-a înfipt neîncrederea.

Tu nu mă mai ajuți
cu un zâmbet
și dacă încerci să mă alinți
îmi ești propriul meu
vânzător.

O, liniște, ce miros
greu are viața acum!

S-a împuțit sub mine
urechea celui ce mă ascultă
și glasul lui
e un urlet subjugat.

N-am nicio vină
și nici somnul nu mă
mai temperează cu un cer
senin.

Țipătul care cheamă
nebunia mă înfioară.

Am mai trecut
printr-un cerc al morții.
Mai m-am sărutat
puțin cu întunericul diavolului.

Acum nu mai știu
dacă eu sunt om
sau țipătul
ce mi-a luat
locul.

*

Anatomia poeziei

Sub cuvinte stă
durerea
și ea mă face să
mă reneg.

Nu m-am vândut
nimănui
și nu cer o răsplată
regretului.

Cel ce mă soarbe
din privire
e îngerul nopții.

El mă pune să adorm
și în trezire
să uit totul.

Acum oboseala e un
cavou
și pot trage semnalul
sfârșitului.

În nebunia mea
pot rupe acordul cu soarele
și să mă sinucid.

Dar vreau să fim prieteni
și încă puțin
să stăm tolăniți.

Eu nu îți cer nimic
și nici tu nu mă
înspăimânta
cu cuvinte de dor.

Mă reped
ca vântul în
vizuina scârbei.

Așa m-am născut în
stomacul naturii
și când visez
nu mai am aripi.

*

Sperietoarea din lan

Astăzi soarele e
un surâs uscat
și miroase a lenevie.

M-am pus să ascult
umbra
și am evadat în
poezia disperării.

Numai urmele sunt triste
și tu ai plecat,
desăvârșire!

Ți s-a rupt rochia
prin mărăcini
și doar frunze verzi și subite
te mai aruncă în ochii
mei triști.

Rugăciunea mea
e o sălbatică schingiuire
și când dau de
liniște e o groază.

Nu mai am cămașa
tânărului inocent,
a aceluia ce visa iubirea cu
înfrigurare.

M-am lepădat de frumusețe
ca de un stârv preafrumos.

Acum învăț tăcut
și mă las în acordul
universului,
în muzica lui cancerată
și plină de elegii.

Acum aștept noaptea
fără candelabre
și să se facă inima
mea pasăre,
o tristă și supremă
sperietoare.

*

Statuia mea

Orice mare om e
mai puțin decât așteptam
și li se piere suflul
în tablouri de cristal.

Când caut viața lor
parcă mă apucă
pustiul și moartea mă
aleargă în cuvinte
ca pe un pui de cioară.

Ce nu fac
e o minciună tristă
și din adânc mă adâncesc în altul
tot mai mare.

Banca mea e tristă
și plutește în
oceanul dezamăgirii.

Nicio muscă
nu îndrăznește
să mă întrebe, discret,
ce-i cu mine.

Prietenilor le spun să
fie liniștiți,
pentru că eu mor prea curând
și nu le va mai fi
teamă.

Mă va lua hâda de
moarte și mă va face
o statuie în parc.

Pe buzele mele se vor
spârcâia păsările
și la picioarele mele
copiii vor
pune flori proaspete
de pădure.

*

Seara

Tristețea țipă în haina
sărăciei
și eu o aud înverșunat.

Mâna ei risipită
nu e ascultată
și rochia ei e murdară.

Acordeonul cântă seara
dar banul vine greu
și frenetic.

Trec îndurerat
mai departe,
cu scârba feței mele prigonită.

Nu sunt bun
de viața aceasta
și nesocotesc
adevărul.

Mestec otrava pe buze
și resturile ei
îmi curg în poeme.

O leșie mai sadică
aș vrea să torn
dar inima mă spurcă
în blestemele ei.

Orice ai face
arta devine frumoasă
pe când suferința
se înmulțește ca iarba.

Speranța e un mare
plictis și dacă ceri
unui diavol
ajutor el ți-l dă.

Tu îi ceri lui Dumnezeu
moartea
și diavolului viața.

În pudoarea curviei
tu îți speli trupul
și Crucea stă răstignită
și plânge
la întretăierea
bulevardelor.

*

Umbra din mormânt

Mi-am pierdut
umbra sub
o piatră de mormânt
și nu mai știu
să privesc stelele.

Trec pe lângă mine
ambulante vieți
și eu sunt numai
al meu.

M-am schimbat dintr-o
frunză dulce
în una tristă.

Am înțeles pacea
neuitării stranii
și frumusețea Îngerilor.

Reneg
pașii mei stăpâniți
de neliniște
și vârsta mea fragilă.

Reneg
soarele care apune.

Reneg
ochiul care a plâns
trista mea
suferință.

În schimbul acestora
îmi doresc
umbra.

Mortul trebuie să învie
și să îmi dea
umbra înapoi.

În ea trebuie să mă
odihnesc puțin,
ca un prunc.

*

Posomorât

Nu ajută neliniștea
vieții și orice pom înflorit
își scutură florile.

Goana după ceva
e de fiecare dată
pierdută,
pierdută cu desăvârșire.

Degeaba încerci să scapi.

Timpul e o reptilă
cu multe gheare
și tot îți va
zdrobi țeasta.

Dacă spui cuvinte
de amor
ele se vor transforma
în regrete suave.

Dacă ceri ajutorul cuiva
mâna întinsă
va fi o ironie gentilă.

Dacă mori ca un câine
vei mirosi a mosc
și a cimbru.

Neliniștea te face înfiorător
și iarba devine plastică
atmosferă.
Degeaba te eschivezi
în fața faptelor tale.

Nu sunt cu nimic
mai prejos decât viermii
scumpi ai pământului.

Dulceața lor te ia
în primire și îți rupe
orbitele.

Frumusețea ta devine
o campanulă de întuneric.

Devii, încet,
o mână de oase,
care miros a vin vomitat
lângă o tulpină
de trandafir.

*

Călătorie în cimitir

Am mers în
cimitirul iluziilor
și steagurile de luptă
erau aruncate acolo.

Dorința, vanitatea, luxul,
întunericul erau
podoabe singuratice.

Mormintele reci
nu îndrăzneau
să plângă.

Dorul lor de tăcere
era atât de adânc
încât înghețau aștrii
și lumina lor
devenea ca de gheață.

Mergeam cu teama
să nu trezesc admirații.

Eu mai puteam
să-mi duc mormântul
în pelerinaj de seară.

Crucile
nu mai puteau
călători prin
cerul inimii.

Unele din ele
erau secătuite
și bătute de vânt,
stând într-o liniște
multă.

Am luat steagul
dar nu mai era
al meu.

Eu aveam o perspectivă
nouă a surâsului
de seară.

Dumnezeiasca Liturghie [27 octombrie 2014]

În transmisia live a Radio Trinitas.

Prima filă și a doua.

Filele au fost introduse în arhiva TPA 3.

Slujba Privegherii [26 octombrie 2014]

În cinci file audio: prima, a doua, a treia, a patra, a cincea.

Incluse în arhiva de aici.

În transmisia live a Radio Trinitas.

Pelerin pe Colina bucuriei [26 octombrie 2014]

Întorcându-mă acasă de la Biserică am simțit luminarea să merg și să mă așez la rând pentru ca să mă închin Crucii Domnului. Adică acelei Cruci pe care a șiroit sângele Lui cel preascump și care e plină de puterea Învierii Lui din morți și pe care Patriarhul Ierusalimului a adus-o anul acesta la București.

Da, fragmentul din Crucea Lui, încrustat în icoană, e foarte mic…dar minunea pe care am trăit-o e mare!

M-am așezat la rând la 16. 50 și m-am închinat la 21. 20.

Când m-am pus la rând…coada la Sfintele Moaște era înainte de hotelul Patriarhiei. Adică am plecat de pe bulevardul Regina Maria. Pe la 17 și ceva eram în fața hotelului…și au început să intre la rând de la copii și până la oameni în vârstă de etnie romă…cu țigările aprinse.

Pe tot timpul pelerinajului tăcut și încet…am fumat în mod pasiv 17 țigări (adică ei au fumat și eu am inhalat): 15 de la romi și două de la două românce. Toți enervați, surescitați. Mai ales femeile fumau.

Și ei fumau…fără să îi intereseze de ceilalți, care stăteau liniștiți și așteptau.

După ce m-am certat cu câțiva…a venit și un jandarm lângă mine și și-a aprins și el țigara. I-am zis-o și ăstuia de la obraz…și n-a zis nimic. A plecat…pentru că știa că am dreptate.

Apoi au venit doi tineri, de până în 14 ani, cu două colege de-ale lor, toți cu țigările aprinse. I-am stins țigara unuia, am vrut să îi dau afară de la rând, i-am moralizat…și se uitau cu frică la mine. Până la urmă au înțeles și ei că au greșit și au stat până la final, deși veniseră că n-aveau ce face.

Se dau sarmale!

Atunci am înțeles de ce rândul la Sfintele Moaște fusese parazitat de indivizi care nu aveau de-a face cu Biserica: veniseră să mănânce ceva!

Protoiereul Ploieștiului gestiona totul…au fost serviți frumos, cu bun simț…însă au mâncat sarmalele și au aruncat pâinea în lac. La un moment dat erau 3 pitișoare aruncate în lac…de te durea inima. Iar casoletele le aruncau pe jos…de călcam în ele ca-n străchini.

Când eram la trei sferturi din parcurs…a venit o romă care fusese în Cipru, mai stilată decât celelalte, și și-a aprins și ea țigarea, cu pretenția că e mare doamnă. Pentru că au învățat de la români că cine fumează e „mare intelectual”.

Tare mi-a fost uimirea să o văd, la final, rugându-se în genunchi în fața baldachinului. Singura care s-a rugat în genunchi și îndelung. S-a ridicat. I-am dat voie, s-a închinat în fața mea…și era alta decât cea care se lăuda lângă mine, fumând ca o nesimțită.

Jandarmii au gestionat parcursul…dar nu i-a interesat moralitatea pelerinajului. Dacă ar fi fost preoți acolo, lângă noi, care să îi scoată de la rând pe cei care fumau sau vorbeau tare…altfel ar fi fost lucrurile. Dar așa…fiecare a făcut ce-a vrut.

S-a vorbit în neștire. S-a vorbit despre orice. Fumatul a fost la ordinea zilei. Și, mai ales, așteptarea fără demnitate.  Dacă nu se împingeau în tine…găseau tertipuri ca să ajungă mai repede în celălalt eșantion de oameni. Sau căutau să dribleze vigilența celorlați ca să avanseze fraudulos.

Intelectuali: 10%.

Restul: copii, tineri, maturi și bătrâni săraci. Muncitorimea României era în jurul meu.

Un preot în spatele meu, unul în dreapta mea…au mai venit și trei studenți (sau foști studenți). Preotul din spatele meu și unul dintre studenți m-au salutat ca pe un preot, știau cine sunt, eu nu îi știam.

Pe una dintre fumătoarele de la rând am lăsat-o să își termine țigarea, a aruncat chiștocul și apoi i-am spus: „Doamnă, luați țigarea de jos și duceți-o la Sfântul Dimitire, pentru că el se bucură mult când i se aduc țigări, chiar pachete de țigări la raclă!”. S-a înroșit la față…și a motivat că fumează „din prostie”…

Numai că prostia o costă pe ea…și pe cei din jurul ei, care trebuie să îi înghită poluarea.

O tânără româncă stilată…a cerut apă de la cei care serveau sarmale. I s-a dat. Și pentru că eram în fața ei i-am spus: „Domnișoara, apa și mâncarea sunt pentru cei săraci și pentru pelerinii de departe și nu pentru noi, de la București, care ne puteam lua apă la noi!”.

S-a uitat la mine cu ochi mari și mi-a spus: „Am cerut pentru că mi-era sete!”.

…Sarmalele se mâncau fără demnitate. Hulpav. Ca lupii în haită. De parcă erau cu toții nemâncați de când lumea. Adică, puțină mâncare, a schimbat cu totul aspectul pelerinajului. L-a transformat din așteptare evlavioasă în auto-servire.

Da, am văzut și evlavie dar și proastă creștere, golănie cât și civilizație.

Spre exemplu, doi tineri, soț și soție (presupun) au rostit rugăciuni cu vocea tare, unul pentru altul. Un gest foarte frumos.

Un alt gest foarte frumos a fost exemplul studenților la Teologie: s-au îmbrățișat unul pe altul că le era frig (pentru că nu s-au îmbrăcat corespunzător cu vremea rea de afară) și, când se închinau, își scoteau fesurile și se închinau la unison.

*

Mi-am început rugăciunile de seară pe drum…și le-am terminat la rând. Și m-am rugat Domnului să mă umple de puterea Crucii Sale. Să o simt și să Îl simt prin ea pe El.

Bineînțeles că nu știam ce va urma.

Însă, cu toată debandada din jur, care ba se sfârșea ba începea, m-am rugat intens. Cu pace. Nu am simțit frigul la tălpi decât la final, datorită cimentului…iar, la un moment dat, s-a întețit frigul și mi-a brăzdat fața.

Pe timp ce mă apropiam…eram tot mai rugăciune.

Când am ajuns la 2-3 metri de Sfânta Cruce a Domnului atunci a început vedenia: în interiorul meu mi-am văzut inima ca un cerc în flăcări…și am simțit în mine o căldură de vară ca nicio altă vară. Pentru că nu era toridă, nu era nici căldura arșiței, nici vagă…ci luminoasă, dulce, călduroasă…într-un mod cum nu am mai experimentat niciodată simțirea harului dumnezeiesc.

Vedenia a ținut de dinainte, la sărutare și după aceea…pentru ca să o conștientizez foarte bine. Când mi-am ridicat capul, ca să mă închin Sfântului Dimitrie Basarabov, după ce mă închinasem Sfântului Constantin Brâncoveanu, l-am văzut pe Părintele David Pestroiu și pe un alt preot, la Sfintele Moaște, m-au salutat și i-am salutat cu bucurie…înțelegând ce s-a petrecut.

Pentru că Domnul mi-a împlinit dorința într-un mod neașteptat și m-a făcut să înțeleg puterea Lui prin Sfânta Sa Cruce: ca o bucurie dulce, călduroasă, plină de focul dragostei dumnezeiești.

*

M-am întors cu bine acasă…înainte de masă am scris o parte, după masă a doua parte a acestei bucurii. Și dacă Colina Patriarhiei a fost numită Colina bucuriei, astăzi, pentru mine, așa a arătat bucuria: venind din Crucea Domnului și fiind harul Preasfintei Treimi.

Flori la un leu.

Oameni care cereau ajutorul arătându-ne diverse forme de handicap.

Doi preoți cerând bani pentru un locaș.

Jandarmi cu cagule și cu comunicare între ei.

Tineri rebegiți de frig…pentru că sunt „prea frumoși” cu capul gol.

Postamentele de fier care împărțeau loturile de oameni.

Când au auzit rugăciunile începătoare…atunci au conștientizat că sunt la rând și au început să se închine.

Toți s-au închinat când au bătut clopotele…de parcă clopotele erau mai importante decât întreaga slujbă.

Frigul plin de bucurie.

Din păcate, Slujba Privegherii s-a făcut în catedrală și nu afară. Cei de afară au privit slujba la televizor, adică pe un ecran mare pus în spatele altarului.

Multe lumânări aprinse…

Și am lăsat sute de oameni la rând…care, fiecare dintre ei, dacă conștientizează unde sunt…pot pleca cu trăiri mistice profunde.

Dumnezeul meu, slavă Ție pentru toate…și binecuvintează-i pe toți cei care au fost, sunt și vor fi acolo! Toți avem nevoie de Tine chiar dacă nu știm cum să Ți-o cerem. Învață-ne să ne vedem interior și pe lângă noi…pentru ca să știm să Îți slujim Ție pururea. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno