Dorin Streinu

Opere alese
(vol. 8)

*

Din nesperata limbă a dezamăgirilor
[vol. 16 de poeme/ 1997]

***

Partea întâi

*

Înmormântarea inimii

Mă las dus de
o mână neagră
și mă mănâncă tăcerea.

Mă scuipă viața
pe mâini și în cap mi se aruncă
vipere albastre.

Nu o mamă are
mâna mai dulce.

Întunericul e bun
și nu te înțeapă inima
cu sunetul clopotului.

La această Liturghie
nu vom mai spera
să nu murim.

Vom fi boemii curgători
ce fac apologia vieții.

Cum suntem de urâți
ne înfiorăm
dar adevărul are lacrimi.

Scrisul meu e o durere
și dacă e închisă
se transformă în disperare.

Când nu mai știi
despre ce e vorba,
o mână neagră
te împinge înapoi,
în Iad.

*

Sensul poetic

Am de scris
o silă enormă
și cuvintele mă sâsâie
din iarbă.

În fruntea-mi tristă
s-a înfipt neîncrederea.

Tu nu mă mai ajuți
cu un zâmbet
și dacă încerci să mă alinți
îmi ești propriul meu
vânzător.

O, liniște, ce miros
greu are viața acum!

S-a împuțit sub mine
urechea celui ce mă ascultă
și glasul lui
e un urlet subjugat.

N-am nicio vină
și nici somnul nu mă
mai temperează cu un cer
senin.

Țipătul care cheamă
nebunia mă înfioară.

Am mai trecut
printr-un cerc al morții.
Mai m-am sărutat
puțin cu întunericul diavolului.

Acum nu mai știu
dacă eu sunt om
sau țipătul
ce mi-a luat
locul.

*

Anatomia poeziei

Sub cuvinte stă
durerea
și ea mă face să
mă reneg.

Nu m-am vândut
nimănui
și nu cer o răsplată
regretului.

Cel ce mă soarbe
din privire
e îngerul nopții.

El mă pune să adorm
și în trezire
să uit totul.

Acum oboseala e un
cavou
și pot trage semnalul
sfârșitului.

În nebunia mea
pot rupe acordul cu soarele
și să mă sinucid.

Dar vreau să fim prieteni
și încă puțin
să stăm tolăniți.

Eu nu îți cer nimic
și nici tu nu mă
înspăimânta
cu cuvinte de dor.

Mă reped
ca vântul în
vizuina scârbei.

Așa m-am născut în
stomacul naturii
și când visez
nu mai am aripi.

*

Sperietoarea din lan

Astăzi soarele e
un surâs uscat
și miroase a lenevie.

M-am pus să ascult
umbra
și am evadat în
poezia disperării.

Numai urmele sunt triste
și tu ai plecat,
desăvârșire!

Ți s-a rupt rochia
prin mărăcini
și doar frunze verzi și subite
te mai aruncă în ochii
mei triști.

Rugăciunea mea
e o sălbatică schingiuire
și când dau de
liniște e o groază.

Nu mai am cămașa
tânărului inocent,
a aceluia ce visa iubirea cu
înfrigurare.

M-am lepădat de frumusețe
ca de un stârv preafrumos.

Acum învăț tăcut
și mă las în acordul
universului,
în muzica lui cancerată
și plină de elegii.

Acum aștept noaptea
fără candelabre
și să se facă inima
mea pasăre,
o tristă și supremă
sperietoare.

*

Statuia mea

Orice mare om e
mai puțin decât așteptam
și li se piere suflul
în tablouri de cristal.

Când caut viața lor
parcă mă apucă
pustiul și moartea mă
aleargă în cuvinte
ca pe un pui de cioară.

Ce nu fac
e o minciună tristă
și din adânc mă adâncesc în altul
tot mai mare.

Banca mea e tristă
și plutește în
oceanul dezamăgirii.

Nicio muscă
nu îndrăznește
să mă întrebe, discret,
ce-i cu mine.

Prietenilor le spun să
fie liniștiți,
pentru că eu mor prea curând
și nu le va mai fi
teamă.

Mă va lua hâda de
moarte și mă va face
o statuie în parc.

Pe buzele mele se vor
spârcâia păsările
și la picioarele mele
copiii vor
pune flori proaspete
de pădure.

*

Seara

Tristețea țipă în haina
sărăciei
și eu o aud înverșunat.

Mâna ei risipită
nu e ascultată
și rochia ei e murdară.

Acordeonul cântă seara
dar banul vine greu
și frenetic.

Trec îndurerat
mai departe,
cu scârba feței mele prigonită.

Nu sunt bun
de viața aceasta
și nesocotesc
adevărul.

Mestec otrava pe buze
și resturile ei
îmi curg în poeme.

O leșie mai sadică
aș vrea să torn
dar inima mă spurcă
în blestemele ei.

Orice ai face
arta devine frumoasă
pe când suferința
se înmulțește ca iarba.

Speranța e un mare
plictis și dacă ceri
unui diavol
ajutor el ți-l dă.

Tu îi ceri lui Dumnezeu
moartea
și diavolului viața.

În pudoarea curviei
tu îți speli trupul
și Crucea stă răstignită
și plânge
la întretăierea
bulevardelor.

*

Umbra din mormânt

Mi-am pierdut
umbra sub
o piatră de mormânt
și nu mai știu
să privesc stelele.

Trec pe lângă mine
ambulante vieți
și eu sunt numai
al meu.

M-am schimbat dintr-o
frunză dulce
în una tristă.

Am înțeles pacea
neuitării stranii
și frumusețea Îngerilor.

Reneg
pașii mei stăpâniți
de neliniște
și vârsta mea fragilă.

Reneg
soarele care apune.

Reneg
ochiul care a plâns
trista mea
suferință.

În schimbul acestora
îmi doresc
umbra.

Mortul trebuie să învie
și să îmi dea
umbra înapoi.

În ea trebuie să mă
odihnesc puțin,
ca un prunc.

*

Posomorât

Nu ajută neliniștea
vieții și orice pom înflorit
își scutură florile.

Goana după ceva
e de fiecare dată
pierdută,
pierdută cu desăvârșire.

Degeaba încerci să scapi.

Timpul e o reptilă
cu multe gheare
și tot îți va
zdrobi țeasta.

Dacă spui cuvinte
de amor
ele se vor transforma
în regrete suave.

Dacă ceri ajutorul cuiva
mâna întinsă
va fi o ironie gentilă.

Dacă mori ca un câine
vei mirosi a mosc
și a cimbru.

Neliniștea te face înfiorător
și iarba devine plastică
atmosferă.
Degeaba te eschivezi
în fața faptelor tale.

Nu sunt cu nimic
mai prejos decât viermii
scumpi ai pământului.

Dulceața lor te ia
în primire și îți rupe
orbitele.

Frumusețea ta devine
o campanulă de întuneric.

Devii, încet,
o mână de oase,
care miros a vin vomitat
lângă o tulpină
de trandafir.

*

Călătorie în cimitir

Am mers în
cimitirul iluziilor
și steagurile de luptă
erau aruncate acolo.

Dorința, vanitatea, luxul,
întunericul erau
podoabe singuratice.

Mormintele reci
nu îndrăzneau
să plângă.

Dorul lor de tăcere
era atât de adânc
încât înghețau aștrii
și lumina lor
devenea ca de gheață.

Mergeam cu teama
să nu trezesc admirații.

Eu mai puteam
să-mi duc mormântul
în pelerinaj de seară.

Crucile
nu mai puteau
călători prin
cerul inimii.

Unele din ele
erau secătuite
și bătute de vânt,
stând într-o liniște
multă.

Am luat steagul
dar nu mai era
al meu.

Eu aveam o perspectivă
nouă a surâsului
de seară.

Did you like this? Share it: