Pelerin pe Colina bucuriei [26 octombrie 2014]

Întorcându-mă acasă de la Biserică am simțit luminarea să merg și să mă așez la rând pentru ca să mă închin Crucii Domnului. Adică acelei Cruci pe care a șiroit sângele Lui cel preascump și care e plină de puterea Învierii Lui din morți și pe care Patriarhul Ierusalimului a adus-o anul acesta la București.

Da, fragmentul din Crucea Lui, încrustat în icoană, e foarte mic…dar minunea pe care am trăit-o e mare!

M-am așezat la rând la 16. 50 și m-am închinat la 21. 20.

Când m-am pus la rând…coada la Sfintele Moaște era înainte de hotelul Patriarhiei. Adică am plecat de pe bulevardul Regina Maria. Pe la 17 și ceva eram în fața hotelului…și au început să intre la rând de la copii și până la oameni în vârstă de etnie romă…cu țigările aprinse.

Pe tot timpul pelerinajului tăcut și încet…am fumat în mod pasiv 17 țigări (adică ei au fumat și eu am inhalat): 15 de la romi și două de la două românce. Toți enervați, surescitați. Mai ales femeile fumau.

Și ei fumau…fără să îi intereseze de ceilalți, care stăteau liniștiți și așteptau.

După ce m-am certat cu câțiva…a venit și un jandarm lângă mine și și-a aprins și el țigara. I-am zis-o și ăstuia de la obraz…și n-a zis nimic. A plecat…pentru că știa că am dreptate.

Apoi au venit doi tineri, de până în 14 ani, cu două colege de-ale lor, toți cu țigările aprinse. I-am stins țigara unuia, am vrut să îi dau afară de la rând, i-am moralizat…și se uitau cu frică la mine. Până la urmă au înțeles și ei că au greșit și au stat până la final, deși veniseră că n-aveau ce face.

Se dau sarmale!

Atunci am înțeles de ce rândul la Sfintele Moaște fusese parazitat de indivizi care nu aveau de-a face cu Biserica: veniseră să mănânce ceva!

Protoiereul Ploieștiului gestiona totul…au fost serviți frumos, cu bun simț…însă au mâncat sarmalele și au aruncat pâinea în lac. La un moment dat erau 3 pitișoare aruncate în lac…de te durea inima. Iar casoletele le aruncau pe jos…de călcam în ele ca-n străchini.

Când eram la trei sferturi din parcurs…a venit o romă care fusese în Cipru, mai stilată decât celelalte, și și-a aprins și ea țigarea, cu pretenția că e mare doamnă. Pentru că au învățat de la români că cine fumează e „mare intelectual”.

Tare mi-a fost uimirea să o văd, la final, rugându-se în genunchi în fața baldachinului. Singura care s-a rugat în genunchi și îndelung. S-a ridicat. I-am dat voie, s-a închinat în fața mea…și era alta decât cea care se lăuda lângă mine, fumând ca o nesimțită.

Jandarmii au gestionat parcursul…dar nu i-a interesat moralitatea pelerinajului. Dacă ar fi fost preoți acolo, lângă noi, care să îi scoată de la rând pe cei care fumau sau vorbeau tare…altfel ar fi fost lucrurile. Dar așa…fiecare a făcut ce-a vrut.

S-a vorbit în neștire. S-a vorbit despre orice. Fumatul a fost la ordinea zilei. Și, mai ales, așteptarea fără demnitate.  Dacă nu se împingeau în tine…găseau tertipuri ca să ajungă mai repede în celălalt eșantion de oameni. Sau căutau să dribleze vigilența celorlați ca să avanseze fraudulos.

Intelectuali: 10%.

Restul: copii, tineri, maturi și bătrâni săraci. Muncitorimea României era în jurul meu.

Un preot în spatele meu, unul în dreapta mea…au mai venit și trei studenți (sau foști studenți). Preotul din spatele meu și unul dintre studenți m-au salutat ca pe un preot, știau cine sunt, eu nu îi știam.

Pe una dintre fumătoarele de la rând am lăsat-o să își termine țigarea, a aruncat chiștocul și apoi i-am spus: „Doamnă, luați țigarea de jos și duceți-o la Sfântul Dimitire, pentru că el se bucură mult când i se aduc țigări, chiar pachete de țigări la raclă!”. S-a înroșit la față…și a motivat că fumează „din prostie”…

Numai că prostia o costă pe ea…și pe cei din jurul ei, care trebuie să îi înghită poluarea.

O tânără româncă stilată…a cerut apă de la cei care serveau sarmale. I s-a dat. Și pentru că eram în fața ei i-am spus: „Domnișoara, apa și mâncarea sunt pentru cei săraci și pentru pelerinii de departe și nu pentru noi, de la București, care ne puteam lua apă la noi!”.

S-a uitat la mine cu ochi mari și mi-a spus: „Am cerut pentru că mi-era sete!”.

…Sarmalele se mâncau fără demnitate. Hulpav. Ca lupii în haită. De parcă erau cu toții nemâncați de când lumea. Adică, puțină mâncare, a schimbat cu totul aspectul pelerinajului. L-a transformat din așteptare evlavioasă în auto-servire.

Da, am văzut și evlavie dar și proastă creștere, golănie cât și civilizație.

Spre exemplu, doi tineri, soț și soție (presupun) au rostit rugăciuni cu vocea tare, unul pentru altul. Un gest foarte frumos.

Un alt gest foarte frumos a fost exemplul studenților la Teologie: s-au îmbrățișat unul pe altul că le era frig (pentru că nu s-au îmbrăcat corespunzător cu vremea rea de afară) și, când se închinau, își scoteau fesurile și se închinau la unison.

*

Mi-am început rugăciunile de seară pe drum…și le-am terminat la rând. Și m-am rugat Domnului să mă umple de puterea Crucii Sale. Să o simt și să Îl simt prin ea pe El.

Bineînțeles că nu știam ce va urma.

Însă, cu toată debandada din jur, care ba se sfârșea ba începea, m-am rugat intens. Cu pace. Nu am simțit frigul la tălpi decât la final, datorită cimentului…iar, la un moment dat, s-a întețit frigul și mi-a brăzdat fața.

Pe timp ce mă apropiam…eram tot mai rugăciune.

Când am ajuns la 2-3 metri de Sfânta Cruce a Domnului atunci a început vedenia: în interiorul meu mi-am văzut inima ca un cerc în flăcări…și am simțit în mine o căldură de vară ca nicio altă vară. Pentru că nu era toridă, nu era nici căldura arșiței, nici vagă…ci luminoasă, dulce, călduroasă…într-un mod cum nu am mai experimentat niciodată simțirea harului dumnezeiesc.

Vedenia a ținut de dinainte, la sărutare și după aceea…pentru ca să o conștientizez foarte bine. Când mi-am ridicat capul, ca să mă închin Sfântului Dimitrie Basarabov, după ce mă închinasem Sfântului Constantin Brâncoveanu, l-am văzut pe Părintele David Pestroiu și pe un alt preot, la Sfintele Moaște, m-au salutat și i-am salutat cu bucurie…înțelegând ce s-a petrecut.

Pentru că Domnul mi-a împlinit dorința într-un mod neașteptat și m-a făcut să înțeleg puterea Lui prin Sfânta Sa Cruce: ca o bucurie dulce, călduroasă, plină de focul dragostei dumnezeiești.

*

M-am întors cu bine acasă…înainte de masă am scris o parte, după masă a doua parte a acestei bucurii. Și dacă Colina Patriarhiei a fost numită Colina bucuriei, astăzi, pentru mine, așa a arătat bucuria: venind din Crucea Domnului și fiind harul Preasfintei Treimi.

Flori la un leu.

Oameni care cereau ajutorul arătându-ne diverse forme de handicap.

Doi preoți cerând bani pentru un locaș.

Jandarmi cu cagule și cu comunicare între ei.

Tineri rebegiți de frig…pentru că sunt „prea frumoși” cu capul gol.

Postamentele de fier care împărțeau loturile de oameni.

Când au auzit rugăciunile începătoare…atunci au conștientizat că sunt la rând și au început să se închine.

Toți s-au închinat când au bătut clopotele…de parcă clopotele erau mai importante decât întreaga slujbă.

Frigul plin de bucurie.

Din păcate, Slujba Privegherii s-a făcut în catedrală și nu afară. Cei de afară au privit slujba la televizor, adică pe un ecran mare pus în spatele altarului.

Multe lumânări aprinse…

Și am lăsat sute de oameni la rând…care, fiecare dintre ei, dacă conștientizează unde sunt…pot pleca cu trăiri mistice profunde.

Dumnezeul meu, slavă Ție pentru toate…și binecuvintează-i pe toți cei care au fost, sunt și vor fi acolo! Toți avem nevoie de Tine chiar dacă nu știm cum să Ți-o cerem. Învață-ne să ne vedem interior și pe lângă noi…pentru ca să știm să Îți slujim Ție pururea. Amin!