Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Lună: noiembrie 2014 Page 1 of 7

What unites us/ Ce ne unește

TPA 2014

Now, today, here: this is the shortest definition for online. As to be here you must be present. As to be here you must to produce something. And the thought, in the capitalist world, is the cheapest thing for those…scolded with the value creation.

Acum, azi, aici: aceasta e definiția cea mai scurtă a onlineului. Ca să fii aici trebuie să fii prezent. Ca să fii aici trebuie să produci ceva. Iar gândul, în lumea capitalistă, este cel mai ieftin lucru pentru cei…certați cu creația valorică.

Of 8 years, Theology for today means value creation. Over 12,500 articles, 105 books online and…I have much experience in regarding the interaction with the online environment and I understand very well the changes which were produced at the level of human life due to the online.

De 8 ani, Teologie pentru azi înseamnă creație valorică. Peste 12.500 de articole, 105 cărți online și…am multă experiență în ceea ce privește interacțiunea cu mediul online și înțeleg foarte bine schimbările care s-au produs la nivelul vieții umane datorită onlineului.

The first major mutation which has occurred – and, unfortunately, unfavorable to the online creation – is the democratization of boredom. Coming at online level all kinds of guys without qualities and without vocation for creation, they have confounded the online environment with a barren space where they can throw the trash.

O primă mutație majoră care s-a produs – și, din păcate, defavorabilă creației online – e democratizarea plictiselii. Venind la nivel online tot felul de inși fără calități și fără vocație pentru creație, au confundat mediul online cu un spațiu viran unde își pot arunca gunoiul.

The creators of online are parasited of such loose summer. Fact for which you must look for them, in the vastness of online space, and to pursue their creation with atention. For that, in definitive, only those who have something to say into a domain enrich us the experience.

Creatorii de online sunt parazitați de astfel de pierde vară. Fapt pentru care trebuie să îi cauți, în vastitatea spațiului online, și să le urmărești creația cu atenție. Pentru că, în definitiv, doar cei care au ceva de spus într-un domeniu ne îmbogățesc experiența.

The value people which have succeeded to have a faithful public have succeeded through their own work. For that, in comparison with the political environment or with the entertainment, the creator of online is a man of the commentary, of the lucid gaze, of the relations between events.

Oamenii valorici care au reușit să aibă un public fidel au reușit prin propria lor muncă. Pentru că, în comparație cu mediul politic sau cu divertismentul, creatorul de online e un om al comentariului, al privirii lucide, al relațiilor între evenimente.

A photography must be contextualized. A book must be interpreted. A video tab emphasizes a state. The things uploaded online, by themself, are not an online creation, for that they need to integrate into an organic project, to which you to work daily.

O fotografie trebuie contextualizată. O carte trebuie tălmăcită. O filă video subliniază o stare. Lucrurile uploadate online, de la sine, nu sunt o creație online, pentru că ele au nevoie să le integrezi într-un proiect organic, la care tu să lucrezi zilnic.

But for as to consume online of quality you must respect yourself. And as you have self-respect you must have some clear specializations. You must be, at your turn, a man who create yourself continuously. For that, if you came in online as to read, you came precisely to see how perceive the things some people which are initiated in the same knowledge as and you.

Însă pentru ca să consumi online de calitate trebuie să te respecți. Și ca să ai respect de sine trebuie să ai niște specializări clare. Trebuie să fii, la rândul tău, un om care te creezi continuu. Pentru că, dacă ai venit în online ca să citești, ai venit tocmai pentru ca să vezi cum percep lucrurile niște oameni care sunt inițiați în aceeași cunoaștere ca și tine.

The second mutation, this time good, is that the online space has become the place where we converse and seek to know. It only takes of the creators of online which to indicate the real places of knowledge and where we can dialogize. For that one is to talk on Facebook about your problems, personal, and another is to find a deeper solution regarding your life.

O a doua mutație, de data asta bună, e că spațiul online a devenit locul unde noi conversăm și căutăm să cunoaștem. E nevoie doar de creatorii de online care să ne indice adevăratele locuri ale cunoașterii și unde noi putem dialoga. Pentru că una e să vorbești pe Facebook despre problemele tale, personale, și alta e să găsești o soluție profundă în ceea ce privește viața ta.

I read good blogs of technology, of kitchen, of politics, of literature, of art, of theology. When I need something I go to specialists. At those who can tell me things clear, serious, at subject. And I do not confound on the true creators with those who spoil the things.

Eu citesc bloguri bune de tehnologie, de bucătărie, de politică, de literatură, de artă, de teologie. Când îmi trebuie ceva mă duc la specialiști. La cei care pot să îmi spună lucruri clare, serioase, la subiect. Și nu îi confund pe creatorii adevărați cu cei care spoliază lucrurile.

The online creation is for creators of long-haul. It is not for those who write several months, one year, two…and third year they do not know what to write. The online creation is for people truly valuable, truly productive, for people with giant projects.

Creația online e pentru creatori de cursă lungă. Ea nu e pentru cei care scriu câteva luni, un an, doi…și al treilea an nu mai știu ce să scrie. Creația online e pentru oameni cu adevărat valoroși, cu adevărat productivi, pentru oameni cu proiecte gigant.

At the beginning of my work online, when I was talking about the need of heaving projects for long-term, people smiled. Why? For that they had not seen on someone who to write whole years, which to have editorial projects of span. But for the people of this type is the online environment! The online environment which gathers the people and not insingles them! For that who can educate on long-term is a factor of progress for society. Is a man which coagulates the creative forces of the people.

La începutul muncii mele online, când vorbeam despre nevoia de a avea proiecte pe termen lung, oamenii zâmbeau. De ce? Pentru că nu văzuseră pe cineva care să scrie ani întregi, care să aibă proiecte editoriale de anvergură. Însă pentru oameni de acest fel e mediul online! Mediu online care adună oamenii și nu-i însingurează! Pentru că cine poate să educe pe termen lung e un factor de progres pentru societate. E un om care coagulează forțele creative ale oamenilor.

On 6 December 2014, Theology for today celebrates eight years of existence. And our platform is a non-profit enthusiastic project which could to not exist. In any moment we can decouple it from the online reality and it transforms…into a private project, which does not irradiates on anyone in gratuitous mode. But now…it irradiates! It educates! It keeps awake the attention! It inspires!

Pe 6 decembrie 2014, Teologie pentru azi împlinește 8 ani de existență. Și platforma noastră e un proiect entuziast non-profit care putea să nu existe. În orice clipă îl putem decupla de la realitatea online și el se transformă…întrun proiect privat, care nu mai iradiază pe nimeni în mod gratuit. Dar acum…el iradiază! El educă! El ține trează atenția! El inspiră!

What I wanted to say in definitive? That to create value on every day is not the same with…an empty space. The man who comes to help you on every day is not the same with a blank wall. And this daily effort must be respected! And you show that you respect on the one who creates just through the mode in which you relate at the one who informs you, educates you, enlightens you. The mode how you respect shows you who you are.

Ce vreau să spun în definitiv? Că a crea valoric pe fiecare zi nu e totuna cu…un spațiu gol. Omul care vă iese în ajutor pe fiecare zi nu e totuna…cu un perete gol. Și acest efort zilnic trebuie să fie respectat! Și arăți că respecți pe cel care creează tocmai prin modul în care te raportezi la cel care te informează, te educă, te luminează. Modul cum respecți te arată cine ești.

Luceafărul [7]

La Eminescu, peisajele nu sunt niciodată un simplu decor, ci au semnificații simbolice și mistice profunde, în care există corespondențe tainice între lumea interioară/ spirituală și macrocosmos.

De aceea spun că, în versurile de mai sus, plânsul și marea își împletesc apele.

După cum, într-un pasaj superb din Călin…, pe care l-am comentat altădată, plânsul fetei devine paradigma unei zguduiri primordiale și totodată a unui hohot universal, care poate istovi lumea[1].

Pattern-ul pentru acest tip de literatură l-a oferit, nu cu mult timp înainte și, mai ales, cu un genial simț al anticipației, Sfântul Antim Ivireanul[2].

Luceafărul, însă, „S-a rupt din locul lui de sus,/ Pierind mai multe zile”, în dorința lui de a-și renega firea nemuritoare.

Pare că Eminescu se contrazice, pentru că, ceva mai departe, după dialogul Luceafărului cu Părintele său, ni se va spune că:

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.

Putem înțelege că pieirea de mai multe zile a Luceafărului este insesizabilă, măsurată în timp uman. Pentru că, pentru el, „căile de mii de ani” umani sunt „tot atâta clipe”.

Luceafărul piere atâta timp cât este devorat de pasiunea sa și se întoarce când își regăsește seninătatea luminării.

Piere „din locul lui de sus” ca Luceafăr și se întoarce „în locul lui menit din cer” ca Hyperion…

Zborul cosmic al Luceafărului e, pe de o parte, o idee romantică, iar, pe de altă parte, o construcție originală a lui Eminescu:

Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe
,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele

Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;

Faptul că aripile „creșteau în cer” indică orientarea acestui zbor. „Cu-aripe lunge curățind [sfințind] seninul”, zisese poetul, mai înainte, în Fata-n grădina de aur.

Paradoxul continuă să se manifeste, pentru că, pe de o parte, sensul zborului său este ascendent, spre cer sau spre un cer mai înalt, iar, pe de altă parte, „Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor”.

Însă, din nou, ceea ce pare o contradicție în imagini și în logica obișnuită (iar opera lui Eminescu e plină de asemenea contradicții care au făcut obiectul nedumeririlor și al indignării contemporanilor și nu numai), se explică, de fapt, prin realitatea interioară/ spirituală pe care o reflectă.

Luceafărul e, cu totul, energie, e tensiunea unui stări de spirit care oscilează între doi poli. Pe de o parte e „gând purtat de dor” zburând spre Dumnezeu, iar pe de altă parte, patima îl face să se răzlețească printre stele – printre alte stele ca el – și să pară ca un fulger rătăcitor.

El zboară spre Dumnezeu, dar nu e animat de o dorință bună, ci de una a renunțării la firea hărăzită lui de Dumnezeu.

Însă nu e nici pe departe Satan damnatul, care visa să-și pună scaunul lângă Dumnezeu (cf. Is. 14, 13-14).

Dimpotrivă, Luceafărul eminescian e gata de jertfă, e gata să piară, dar nu din mândrie, ci din iubire, chiar dacă această iubire nu este demnă de statutul său ontologic.

Cu toate acestea, deși capabil de jertfă, iubirea lui rămâne una pătimașă, nu este ca iubirea lui Hristos pentru logodnica Sa, Care

atâta doriia
de păharul acesta a-l bea,
cât acea puţină vreme ce mai era
să treacă până a-l bea
Îi părea
că sunt mii de ani.

Căci cu setia acestui păhar să lucra
mântuirea sufletelor omeneşti /…/

Şi atâta să bucura
de acestia
cât în locul bucuriei ce era
înaintea Lui
răbda Crucea de-L muncia
şi bătăile de-L căzniia
şi spinii de-L încrunta
şi durorile sufletului de-L chinuia,
de care chinuri asuda
sudorile cele crunte,
negândind nimic de ruşine.

Că de au părut lui Iacov puţin 7 ani
a sluji pentru Rahila,
logodnica lui,
de dragostea ce avea
către dânsa,
dară unui Iubitoriu mare ca Acesta,
cum nu i-ar fi părut puţine
muncile şi caznele,
cu care iubita Lui logodnică o răscumpăra
şi o curăţiia pre dânsa
cu scăldarea nepreţuitului Său Sânge
şi foarte frumoasă,
făr’ de nicio hulă şi întinăciune
o făcea[3].

De aceea, alegorizând, în ipostaza Luceafărului-Hyperion, figura sa de geniu, Eminescu își construiește o fizionomie stranie, alcătuită din elemente contrare, pe de o parte sfânt-angelice și chiar cristice, pe de altă parte demonice.

Pentru că acestea erau tendințele pe care le simțea înfruntându-se în sine însuși.

Poate cuiva i se va părea prea mare pretenția lui Eminescu de a se considera nemuritor, al cărei apogeu cred că îl constituie aceste versuri conținând mărturisirea Părintelui: „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte”.

În mod evident, aceste versuri indică identitatea cu Dumnezeu, însă, din tot contextul poemului înțelegem că nu este vorba despre identitate ființială (mult trâmbițata consubstanțialitate, susținută de Ioana Em. Petrescu și îmbrățișată adesea ca soluție critică), ci despre identitate harică. Adică despre harul dăruit de Dumnezeu aleșilor Lui, prin care aceștia se fac asemenea Lui, nemuritori și dumnezei, după cum susțin cărțile Ortodoxiei:

„Și iarăși tot el [Sfântul Maxim Mărturisitorul], [zice] în theorii [despre Sfântul Melhisedec, ca paradigmă a omului sfânt]:

 «„fără-de-tată, fără-de-mamă și fără-început-al-neamului, nici început al zilelor având, nici sfârșit al vieții” s-a scris [despre] marele Melhisedec – cum a lămurit cele despre el adevăratul cuvânt al bărbaților purtători-de-Dumnezeu – nu pentru firea [lui] cea zidită, cea din cele ce nu sunt [zidită din nimic], după care și-a avut început și sfârșit al vieții, ci pentru harul cel dumnezeiesc și nezidit și pururea-fiitor [și] mai presus de toată firea și vremea, [cel] de la Dumnezeu Cel pururea-fiitor».

 Cum, dar, nu [va fi harul] nezidit și fără-de-început, de vreme ce pe părtașii de el îi face nezidiți și fără-de-început și fără-de-sfârșit?; că tot el [Sfântul Maxim] zice, iarăși, despre acesta:

«fără-de-început și fără-de-sfârșit s-a făcut Melhisedec, nemaipurtând în sine viața cea mișcătoare înlăuntrul timpului, cea cu început și cu sfârșit și clătinată de multe patimi, ci doar pe cea dumnezeiască a Cuvântului sălășluit [în el], cea veșnică și nicicând sfârșită de moarte»;

și iarăși

«rațiunea faptului de a fi pururea bine vine după har în cei vrednici aducându-L cu sine pe Dumnezeu Cel după fire mai presus de tot începutul și sfârșitul, Care pe cei ce – după fire – au început și sfârșit îi face – după har – [să fie] fără-de-început și fără-de-sfârșit»”[4].

Iar Sfântul Vasile cel Mare spunea: „și a luat omul, sălășluindu-Se Duhul înlăuntrul lui, vrednicie de proroc, de apostol, de înger, de Dumnezeu – cel [ce] mai înainte [era] pământ și cenușă”[5].

La fel și Sfântul Ioan Damaschin, despre Îngeri: „Îngerul nu este nemuritor prin fire, ci prin har”[6].

Așa încât pretențiile lui Eminescu în legătură cu ce este (sau trebuie să fie) un fiu al lui Dumnezeu sunt în conformitate cu tradiția sa literar-religioasă. Căci însăși Scriptura spune (după cum am amintit deja undeva mai sus): „Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6, Biblia 1988).

Imaginea pe care i-o construiește Luceafărului său nu ține, așadar, numai de interferențele cu mitologia romantică și nu se poate explica doar prin consubstanțialitatea acestuia cu Dumnezeu, de sorginte gnostic-păgână, așa cum au susținut unii dintre criticii noștri.

De asemenea, stelele ca simbol al Îngerilor constituia un fapt cunoscut de poet din literatura noastră veche – iar Sfântul Antim ne poate da din nou mărturie: „Îngerii sunt stele”[7] – în sensul de stele pe catapeteasma Cerului, în Cerul Împărăției celei veșnice, ca și Sfinții.

Și, de altfel, cred că la aceste stele s-a gândit Eminescu, atunci când a spus: „Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele.

Din acest „cer de stele” Luceafărul alunecă precum „un fulger nentrerupt” de gândul pocăinței sau al conștientizării adevăratei sale meniri.

Acest „cer de stele”, care e „deasupra” și „dedesubt”, este duhovnicesc și nu suportă aceeași interpretare cu acele mări de lumini stelare despre care vorbește puțin mare departe: „Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl înconjor/ Ca niște mări, de-a-notul…”.

Primul este un peisaj simbolic, înfățișând o lume spirituală: un cer.

Al doilea este un peisaj natural/ cosmic, în care sunt mări de stele – din nou marea, ca simbol al nemărginirii, dar și al agitației mișcării –, iar luminile stelare izvorăsc întru ființă, „ca-n ziua cea de-ntâi”.

 Luceafărul vede puterea lui Dumnezeu de a stinge și a aprinde stelele și sorii, după cum ne lămuresc versurile dintr-o variantă manuscrisă: „Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi/ Născând din neguri stele/ Umplând a chaosului văi/ Și izvorând din ele// Ici se aprinde-o stea în drum/ Colo se stinge-un soare”[8].

„Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăși soare”, îi va specifica, teoretic, Părintele ceresc, confirmându-i ceea ce el văzuse în mod practic.

Regenerarea cosmică, pe care o proniază Părintele său, îi dă Luceafărului posibilitatea să admire nașterea luminii „ca-n ziua cea de-ntâi”.

Însă Luceafărul este, din nou, între cer și mare: între o lume duhovnicească și o lume materială, amândouă inundate de lumină.

Și corespondența aceasta – despre care spuneam că este specific eminesciană –, între peisajul natural/ cosmic și cel spiritual este din nou pe deplin ilustrată, și în această secvență poetică.

Mai mult, răzlețirea Luceafărului din al său „cer de stele” spirituale și izvorârea stelelor în universul material, ca momente concomitente, reprezintă un evident ecou poetic al relatării cronografelor vechi, care precizează că Lucifer și îngerii lui au căzut în ziua a patra a creației, zi în care Dumnezeu a creat luminătorii cerului, adică aștrii:

„A patra dzî când fiace Dumnădzău luminele cele mari și stelele, într-aceasta dzî au cădzut den ceriu Luceafărul, carele <iara mai mare> pre o ceată de îngeri den cetele îngerești, carele s-au mărit dentru sâne și s-au mândrit în cugetul său”[9].

 „A patra zi făcu soarile, luna și stelile. Aceste trei lucruri făcu Dumnezeu a patra zi. […]. Într-această zi fu împodobit ceriul cu toată podoaba [stelelor], iar mai pre urmă, întunerec și beznă, și [Luceafărul] fu lipsit de frumusețea ceriului [pentru mândrie,] […] de frumusețea îngerească fu lipsit”[10].

Luceafărul eminescian – ne avertizează poetul – e pe punctul de a face același pas greșit, de a cădea din cerul său de stele.

Însă el nu se înalță spre Dumnezeu pentru a se considera asemenea Lui prin fire, așa cum avusese neobrăzarea Lucifer, ci pentru a-I cere să i se îngăduie o viață și o iubire pământească, renegându-și astfel condiția.

Vom vedea însă că el nu cere imperativ împlinirea dorinței sale, ci Îl imploră pe Dumnezeu să îngăduie o derogare, în cazul său. De aceea și Părintele ceresc este condescendent față de el.

Ne oprim puțin asupra izvorârii de stele.

Am remarcat, cu alte ocazii[11], că, la Eminescu, stelele izvorăsc, iar izvoarele răsar sau se nasc: „izvorul, prins de vrajă,/ Răsărea” (Povestea teiului), „izvorăsc din veacuri stele una câte una” (Scrisoarea III), „stele izvorăsc pe ceriu” (Memento mori); „Se nasc izvoare” (Coborârea apelor) etc.

Însă numai de curând am înțeles că această metaforizare s-a produs în virtutea etimologiei latine a verbului a (se) naște. Pentru că nascor, nasci, natus sum (v. dep.) înseamnă a se produce spontan, a veni întru existență/ întru ființă, a izvorî, a crește, a trăi, a se naște, a răsări (stelele), a se ivi zorile, a începe, a apărea[12].

În conformitate cu această etimologie s-a tradus, în Biblia de la București:

„La grădina nucului am pogorât, să văz întru nașterea pârâului, să văz de au înflorit via, [de] înflorit-au rodiile” (Cânt. cânt. 6, 10).

Probabil că Eminescu nu a neglijat aceste aspecte.


[1] A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, op. cit., p. 264-270.

[2] A se vedea teza noastră doctorală, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 352-357, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[3] [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 13-14.

[4] Sfântul Marcu Evghenicul, Opere II, Ed. Gândul Aprins, 2014, p. 185-187.

[5] Cf. Idem, p. 249.

[6] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, București, 1993, p. 47.

[7] [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 124.

[8] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 402.

[9] Cronograf. Tradus din grecește de Pătrașco Danovici, vol. I, op. cit., p. 5.

[10] Palia istorică [bizantină], op. cit., p. 102.

[11] A se vedea teza noastră doctorală, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 386, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

Și: Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, op. cit., p. 280.

[12] La fel și: orior, oriri, oritus sum (v. dep.) = a răsări (soarele), a izvorî (izvorul), a se înălța, a se ridica, a începe, a proveni din, a se naște, a fi creat, a descinde din, a ieși, a se ivi.

Fragmentarium [vol. 4]

Fragmentarium vol. 4Pagina sursă a cărții.

item image

Read Online
(7.0 M)PDF
(265.8 K)EPUB
Kindle
Daisy
(699.4 K)Full Text
(4.2 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

***

p. 26: „Am vrut să prezentăm această carte, pentru ca cei care au aflat despre anumite mărturii „controversate” despre Sfântul Constantin cel Mare sau despre Sfântul Ştefan al Moldovei să vadă că nu e singurul Sfânt al Bisericii căruia i s-a falsificat cu bună ştiinţă adevăratul profil interior”.

p. 28: „Autorul nostru sesizează cu această ocazie şi cvasipersonalismul persoanelor treimice în triadologia romano-catolică a lui II Vatican”.

p. 42: „Adaosul Filioque şi ideea de graţie creată sunt cele două mari catastrofe teologice pe care autorul le combate în cadrul tezei sale”.

p. 77: „Sfinţenia lui Dumnezeu nu produce distanţă ci apropiere în viaţa ortodoxă! Aici este abisul care îl separă pe protestant de ortodox: pe când protestantul vede în sfinţenia lui Dumnezeu un drum inaccesibil spre intimitatea cu Dumnezeu, pentru ortodox, sfinţenia lui Dumnezeu nu cocoşează ci apropie, umple de sfinţenie pe om şi îl face să fie plin de bucurie dumnezeiască”.

p. 104-105: „Antropologia lui Brunner nu prea poate să explice cum de unii oameni, în Vechiul Testament, au avut relaţii atât de intime cu Dumnezeu şi şi-au sfinţit viaţa, dacă firea umană a fost iremediabil nepenetrată de harul lui Dumnezeu prin căderea în păcat a primilor oameni”.

p. 153: „Aristotel, din filosof prohibit în romano-catolicism, datorită lui Toma, devine Filosoful, singurul acceptat de Scolastică, p. 86. Lui Aristotel începe să i se acorde în romano-catolicism, de neînchipuit pentru noi, cei de azi, aceeaşi autoritate ca şi Sfintei Scripturi, p. 86”.

p. 197-198: „Noul proiect uman, noul copil „se construieşte pe sine şi este propriul actor principal”, p. 131 al propriei sale vieţi. Autorii doresc să prezinte faptul că nu mama este cea care face ca noul copil să se dezvolte, ci copilul se dezvoltă prin sine în pântecele mamei, pântecele ei fiind numai mediul ambiant în care el se dezvoltă”.

 p. 245: „Într-o lume ca a noastră, unde se propovăduieşte ideea că nu se merită să mori pentru idei mari şi că e bine să-i vinzi pe toţi dacă ţie ţi-e bine, Mel Gibson vine şi ne reaminteşte că am fost răscumpăraţi cu sânge şi cu multă suferinţă, cu sânge din plin”.

p. 289: „Avea Crainic ideea mondializării lumii la acea vreme? Credem că da. Observăm că el vorbeşte despre un oraş cosmopolit, un oraş metropolitan, în care nu se mai face recurenţă la viaţa religioasă şi unde internaţionalismul incolor e, de fapt, viaţa socială a marilor oraşe, care au o amprentă religioasă difuză”.

p. 328: „A-ţi asuma adevărul din operele scriitorilor sau din alte culte sau religii nu înseamnă a face în inima ta un ghiveci de Ortodoxie şi eterodoxie de zile mari, ci, potrivit metodei selecţiei patristice a unui Sfânt ca Iustin Martirul sau ca Sfântul Vasile cel Mare, trebuie să alegem ceea ce e adevărat din toate…pentru că reprezintă adevărul lui Dumnezeu şi, implicit, adevărul Bisericii Sale”.

p. 331: „Când Mihail Eminescu învăţa să moară sau nu credea că se poate muri, ne spunea de fapt…că viaţa, viaţa ingenuă nu acceptă moartea, pentru că moartea nu intră în realitatea ontologiei umane. Moartea e un intrus, un intrus viclean, un hoţ, un virus. Moartea nu era şi nu este realitate constitutivă a persoanei umane”.

p. 345-346: „Tocmai de aceea – cum spuneam şi altă dată – furia protestanţilor, începând cu secolele 17-18, a fost enormă pe Sfântul Dionisie. Atunci când şi-au dat seama că Dionisie e punctul de legătură între teologia secolului 1 creştin şi teologia secolului al 2-lea creştin şi că e cel mai mare martor al Tradiţiei, care neagă vehement orice idee de secol 1 al Bisericii care nu ar avea Taine, locaşuri, cărţi de cult, ierarhie, monahism sau viaţă mistică”.

p. 467: „Nichita e unic de mare tocmai prin această capacitate de asimilare a oricărui detaliu, care devenea pe loc poezie. Tocmai pentru că nu a aruncat nimic ca pe un balast insignifiant, Nichita a putut să transforme orice cuvânt şi orice obiect şi orice sentiment într-o modernă exprimare a fiinţei umane la nivel poetic”.

p. 477: „Poezia e o mare vulnerabilitate, pentru că toţi îţi pot săruta sufletul cu ură sau cu dragoste. Tocmai de aceea poeţii gigantici sunt puţini: pentru că e prea multă suferinţă în aceste confesiuni de mare sinceritate, care sunt tratate cu o indiferenţă lamentabilă”.

The Theology of the Sight of God [8]

Rev. D.Th. Dorin Octavian Picioruş

*

The Theology of the Sight of God 

Studies and translations

 ***

Here are the parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7

***

1.2. 7. The Temple full by the Glory of God

If in the case of Moses, the tent of the testimony was the place where God dwelt or He shows His presence (Lev. 9, 23-24), the moving of the ark of law in the temple built by Solomon does not mean than a moving of God’s dwelling into a space much more imposing.

This new liturgical spatialization of God’s presence, as otherwise and the first, in this case the tent of the testimony, was a divine initiative and not human, cf. II Sam. 7, 7, 12-13; III Kings 5, 5; 6, 12-13[1]. The Lord promises to David that his son will raise this temple and to Solomon says, cf. VUL: „habitabo in medio filiorum Israhel et non derelinquam populum Meum Israhel” („I will dwell among the children of Israel and will not forsake/ forget/ neglect on My people Israel”) [I Kings 6, 13].

mediuis the place where He makes Himself evident in plenary mode in before the people. The evidence of God in the temple does not mean a narrowing, a restriction of God’s presence in the world, but, contrariwise, a maximum nearness of those who believe in Him, a meeting place of God with men, on which God has endorsed it effectively.

Solomon brings the ark of the covenant of the Lord from Zion, together with all things from the tent of the testimony and with the tent itself (I Kings 8, 1-4). We assist in I Kings 8, 1-9 at a moving full of godliness of the tent in temple.

templu 1templu 2The glory of God, seen as cloud of light, fill the entire temple, floods it[3]. The holiness of temple is the direct consequence of the glory of God and it is kept as long as God wants to manifest in this. The initiative is fully of God and His glory overwhelms on priests, which are no longer able to liturgise from cause of

doxaSolomon’s words from III Kings 8, 12, cf. ed. BOR 1988, support the ecstatic character of cloud, which is seen by all the priests of the inauguration of the temple: „Dominus dixit ut habitaret in nebula[4]” („The Lord said that dwells in cloud”, cf. VUL).

The cloud or the darkness where God dwells is one of the expressions of God’s transcendence, across from the low power of the people of to define the personal reality of God and their relation with God. God, says Solomon, is not in cloud, but beyond of cloud or of darkness and He is just intuited, felt into a certain degree, which overwhelms on the faithful.

From the fact that God fills the temple and that the priests experientize the glory of God is understood that God is not inabordable. But He is intimizable, outside any boundedness or human conceptualization. God and His reality are not exhausted at the cognitive level, but are only indicated.

The darkness of God is overwhelming light, is plenary irradiation of imperishable life of God, is something from God, which touches the human person and makes it to be proper of God. The divine darkness fills on man of knowledge and does not vacuum him mentally or emotionally of every trace of understanding of our union with it.

Saint Solomon expresses God’s transcendence without as to diminish with something the immanent character of God’s presence in world. The glory which filled the temple is of God and it does not materialize through its epiphany but is giving to the people to their sanctification.

The apparition of the glory of God did not make on God the prisoner of our world, but has revealed to us the energetic presence of God, through which He lets Himself known and loved by the faithful.


[1] Cf. ed. BOR 1988.

[2] Into a typological and spiritual commentary of much exactness, Saint Bede said, that the temple built by Solomon was an image of „Holy universal Church” [Sanctae universalis Ecclesiae], cf. Venerabilis Bedae, Epistola ed Eumdem Accam, De templo Solomonis, in PL 91, col. 737C.

[3] In the commentary of Saint Bede at Kings, this identifies the cloud, which filled the temple of Solomon, from I Kings 8, 10, with the glory of God, bringing guarantee for this fact Lk. 2, 14, cf. Venerabilis Bedae, Quaestiones super libros Regum, in PL 93, col. 445C.

[4]nebula

Nu?!

Negațiile au în spate afirmații. Ca să negi ceva trebuie să știi ce nu se poate nega. Ca să negi trebuie să știi cât se poate nega. Sau dacă ceva se poate nega.

Nu-ul este gol. Da-ul este plin. Însă există și nu-uri pline de da și da-uri pline de nu.

Spre exemplu, când spui nu păcatului în tine, spui de fapt da vieții curate. Dar când spui nu cuiva, deși poți să îl ajuți, nu-ul tău este un da spus fariseismului.

Poți spune da prin afirmare dar și prin omisiune. Pentru că cuvintele sunt o parte din gesturi și gesturile sunt mai multe decât cuvintele.

Cel mai adesea, cei care se tem de faptul de a fi negați, se tem de faptul de a fi ei înșiși.

Cei care distorsionează realitățile au în spate o frică. Și frica aceea este un nu spus adevărului.

Cel mai bine e să auzi cuvântul martorilor…Dar de unde știm cât de cinstiți sunt martorii? Dacă martorii sunt cei mai mari falsificatori ai realității?

Există martori ai adevărului și martori ai minciunii. Cei care mint sunt gata să mintă împotriva tuturor evidențelor dacă îi așteaptă pușcăria. Dar pot minți și în pușcărie tot la fel de bine. Se pot minți toată viața…dar nu și toată veșnicia. Pentru că veșnicia e un Iad pentru cei care s-au mințit toată viața.

Filosofia, în adevăratul ei sens, este o iubire a adevărului, e o iubire a lui Dumnezeu. Însă ea este practicată cel mai adesea ca o aversiune față de teologie. Filosofia e cel mai adesea o negație. Sau o negare a negațiilor și a afirmațiilor. O disoluție a gândirii.

De ce să spui nu vieții, când viața e singura afirmație la care ești chemat?!

Predică la Duminica a 30-a după Rusalii [2014]

Iubiții mei,

dacă o privim din afară, viața ortodoxă pare imposibilă. Pentru că cerințele Domnului de la noi sunt maximale. El nu ne cere să facem doar din când în când câte un lucru bun, nu ne cere să împlinim doar unele dintre poruncile Sale, ci El ne dorește desăvârșiți, ne dorește pe toți Sfinți și împlinitori ai tuturor poruncilor Sale.

De aceea, până nu începi să trăiești cu Dumnezeu nu înțelegi că viața duhovnicească este pentru oricine. Pentru că, în relația cu Dumnezeu noi creștem pe măsura noastră.

Poruncile lui Dumnezeu, odată trăite, ne dau să percepem altfel voia Lui cu noi, pentru că din interiorul relației cu El noi ne schimbăm. Noi vedem altfel lucrurile pentru că suntem alții. Și suntem alții pentru că Dumnezeu ne dă să înțelegem cum vede El lucrurile. Cum vrea El să împlinim poruncile Sale.

Spre exemplu, din afară, a nu săvârși adulter, a nu ucide, a nu fura, a nu mărturisi strâmb, a-ți cinsti părinții…sunt doar porunci negative. Înseamnă: ce să nu faci. Însă când împlinești poruncile înțelegi cât de pozitive sunt ele în ele însele. Cât har și câtă luminare ne aduc.

Pentru că adulterul cu fapta sau cu gândul înseamnă a ne strica curăția interioară. Dar a rămâne în curăție înseamnă conținutul poruncii. Și curăția este o mare pace și o mare împlinire dumnezeiască.

La fel, putem ucide cu privirea, cu gândul, cu vorba sau cu fapta.

Ucidem cu privirea când împingem la păcat cu ochii noștri și cu mișcările trupului.

Ucidem cu gândul pe cineva când ne imaginăm faptul că i-am face vreun rău.

Ucidem cu vorba atunci când mințim și înșelăm pe cineva, când cerem mită sau colaborarea la rău, când îl facem să își piardă încrederea în oameni.

Până la uciderea cu fapta noi ucidem în multe feluri și ne ucidem prin toate aceste sminteli pe care le provocăm. Prin toate aceste prilejuri de păcătuire pentru alții.

Furtul e și el divers. Orice lucru pe care îl iei cu forța de la altul, minimalizându-l pe acela, e un furt. Că furi idei de la altul sau lucruri e totuna. Pentru că furtul înseamnă nemuncă pentru ceva anume. Luarea de-a gata.

A mărturisi strâmb înseamnă a minți. A minți cu premeditare. A minți pentru ca să câștigi ceva la schimb. Adică a minți pentru a fura sau a minți pentru a ascunde o anume faptă.

Necinstirea părinților înseamnă iarăși o minimalizare nedreaptă a altcuiva. Înseamnă a nega aportul lor la viața și educația ta.

Și observăm că orice poruncă a Domnului am lua are o foarte mare pozitivitate atunci când o trăiești, pentru că ne scapă de păcate.

Iubirea vrăjmașilor înseamnă să nu ajungem ca ei. Cinstirea altora înseamnă că și noi merităm să fim cinstiți. A face altora binele pe care ni-l dorim nouă înseamnă o cinstire foarte mare adusă aproapelui nostru, pentru că îi tratăm pe ceilalți ca pe niște egali. Și a împlini toate poruncile cu conștiința că nu am făcut nimic aparte, pentru că suntem oameni păcătoși, înseamnă să ne acoperim din toate părțile cu părerea smerită despre noi.

Pentru că relația cu Dumnezeu este o relație de iubire și nu una concurențială!

Iubindu-L pe El noi nu ne întrecem cu nimeni în asceză și în fapte bune, ci ne aducem jertfe curate Domnului. Pentru că toate poruncile Lui ne curățesc și ne sfințesc și ne fac proprii Lui.

De aceea, în Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27], împlinirea poruncilor nu înseamnă împlinirea unor lucruri fără legătură interioară între ele ci a unor lucruri care ne înduhovnicesc. Care fac din noi persoane sfinte. Care ne eliberează de patimi.

Și de aceea Domnul i-a arătat arhonului că el nu a împlinit poruncile lui Dumnezeu cu adevărat, pentru că nu a înțeles că esența poruncilor Lui înseamnă eliberarea interioară de lucruri și unirea cu El.

Căci atunci când El i-a cerut să vândă toate câte are și să le dea săracilor [Lc. 18, 22], i-a cerut de fapt să arate înduhovnicirea lui.

Pentru că un om care împlinește poruncile lui Dumnezeu cu adevărat se înduhovnicește prin ele și nu e robit de materie. Nu e alipit de lucruri.

De aceea, noi când împlinim porunca milostivirii, când dăm milostenie, învățăm dezlipirea de lucruri. Învățăm să renunțăm la lucrurile care ne plac…dar prin care îi bucurăm și îi întărim pe oameni.

Aflăm datorită milosteniei că lucrurile nu sunt doar simple obiecte ci elemente de legătură între oameni și că atunci când dăruim ceva material, dăruim și ceva spiritual în același timp.

Darul nostru rămâne în amintirea și în casa primitorului său.

Gestul nostru de prețuire, de bucurie, de compasiune este ziditor de relație. Căci prin cărțile și rugăciunile și lucrurile dăruite noi intrăm în sufletele altora și ne așezăm în ele la loc de cinste.

Contăm prin ceea ce facem.

Contăm prin cine suntem.

Contăm prin ceea ce am făcut, realmente, în viață, pentru alții.

comoriPentru că Dumnezeu ne vrea pe toți Sfinți, adică comori ale Sale.

Și vedem câte dăruiri, câte milostenii ne fac Sfinții.

Ne fac milostenie prin viețile și cărțile lor, datorită cărora noi ne luminăm și ne înțelepțim. Cărțile teologice și mistice ale Sfinților sunt o mare comoară a lumii, o lumină imensă, în lipsa căreia am bâjbâi foarte mult în sfera cunoașterii lui Dumnezeu.

Sfintele Icoane și Sfintele Moaște ale Sfinților sunt o mare avere duhovnicească a Bisericii. Pentru că ne umplem de har prin ele, de vindecări, de bucurie, de curaj duhovnicesc. Ajungem să trăim, datorită lor, pe cele de care nu ne credeam în stare.

Însă Dumnezeu, datorită Sfinților Lui, ne curățește și ne luminează și ne umple de slava Lui și ne face casnicii Lui din niște păcătoși notorii. Ne învață să Îi urmăm Lui. Ne învață să ne schimbăm viața radical. Ne învață să prețuim ca primă relație relația cu El din care ne vine tot binele veșnic.

De aceea, Domnul ne spune că mântuirea e grea dacă împătimirea noastră e multă. Căci atunci când El a spus: „este mai ușor a intra cămila prin urechea acului decât a intra bogatul întru Împărăția lui Dumnezeu” [Lc. 18, 25, GNT], ne-a spus că împătimirea pentru lumea aceasta ne face improprii zborului duhovnicesc interior către Împărăția Lui.

Căci nu averea, nu frumusețile și bogățiile acestei lumi sunt problema noastră ci problema noastră este că iubim lumea asta mai mult decât Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că bogatul despre care vorbește Domnul este cel lipit de materie. Nu se referă la cel mai bogat pământean ci la omul care consideră că ceea ce are e mai important decât ceea ce vrea Dumnezeu să îi dea pentru veșnicie.

Căci există și bogați care nu sunt pătimași pentru ceea ce au și care prețuiesc mai mult frumusețea vieții duhovnicești decât slava trecătoare a acestei lumi.

Însă bogatul care nu e bogat e bogatul în patimi. Și oricine dintre noi poate fi bogatul în patimi, adică bogatul care consideră că patimile lui sunt mai importante decât viața veșnică cu Dumnezeu.

Și ați auzit, probabil, cum ironizează oamenii păcătoși…viața veșnică. Viața cu Dumnezeu. Considerând că viața cu Dumnezeu e doar de domeniul veșniciei și că ea nu are nimic de-a face cu viața lor de acum.

Însă viața noastră cu Dumnezeu a început odată cu Botezul nostru, atunci când slava lui Dumnezeu s-a sălășluit în noi. Și noi nu trebuie să facem altceva decât să lepădăm comoara falsă a păcatelor pentru a simți și a vedea din nou în noi comoara veșnică a lui Dumnezeu, adică slava Lui, lumina Lui cea veșnică.

Pentru această comoară, oamenii renunță la toate, renunță la toate relele, la toate viciile, la toate apucăturile păcătoase, pentru că Dumnezeu îi întărește să trăiască imposibilul. Adică să trăiască viața lui Dumnezeu încă de pe acum, din această lume. Să se umple de slava Lui și de virtuțile Sale, de toată bucuria și fericirea veșnică.

posibileȘi ce minune poate fi mai mare, pentru noi, românii, decât aceasta de a fi creștini ortodocși de 2.000 de ani, adică de când Sfântul Apostol Andrei ne-a evanghelizat? Ce minune mai mare putem avea în fața ochilor, decât credința și limba noastră, care au putut rezista necontaminate timp de două milenii?

Căci alte popoare și-au pierdut pământul pe care au luat naștere sau și-au schimbat credința și obiceiurile de mai multe ori. Pe când românii au rămas creștini aici, în aceste locuri, unde suntem și azi și, mai mult decât atât, au rămas uniți atât în credință, cât și în ceea ce privește limba și obiceiurile.

Și dacă unitatea tuturor românilor a părut imposibilă multe secole, ea a devenit o realitate la 1 decembrie 1918, Biserica fiind alături de Stat în acest demers împlinitor pentru neamul nostru.

De aceea, pe 30 noiembrie ne sărbătorim patronul spiritual, pe Sfântul Apostol Andrei, cel care ne-a făcut una prin credință, iar pe 1 decembrie ne sărbătorim ziua națională, ziua în care în mod statal am devenit una. Însă nu puteam să ajungem una la nivel statal dacă Biserica nu păstra unitatea de credință și de neam timp de 19 secole. Dacă Biserica nu ar fi învățat poporul și nu l-ar fi luminat prin Sfintele Taine și prin învățătura evanghelică.

Astăzi însă, ca și acum aproape un veac, avem nevoie de unitate interioară. România e una dar noi, românii, nu suntem una. Sau noi, românii, dintre granițe și din afara granițelor, nu palpităm la unison.

Pentru că, dacă am palpita la unison, am avea o altfel de atmosferă în țară, o altă idee despre demnitate și despre conștiința naționa, o altă abordare a vieții de zi cu zi.

De unde trebuie să începem schimbarea mult dorită dar întotdeauna căutată în altă parte? Schimbarea începe din noi. Începe cu noi, cu fiecare dintre noi.

Schimbarea începe cu venirea noastră în fire, cu întoarcerea noastră la Dumnezeu, pentru a împlini voia Lui.

Nicio orânduire socială nu naște oameni noi, realmente noi! Nici comunismul nu ne-a înnoit și nici democrația nu ne înnoiește dacă noi rămânem în păcatele noastre și străini de Dumnezeu.

Numai Biserica îl zidește pe om din temelii, îl reînnoiește, pentru că înnoirea e conlucrare cu Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, să stingem în noi aversiunile și luptele fratricide!

Adică să regăsim în noi frățietatea, ceea ce ne unește pe unii cu alții. Pentru că fără liniște, fără tihnă, suntem într-o continuă alergare interioară care ne șubrezește viața.

Să regăsim în noi curajul de a ne cere iertare, curajul de a o lua de la capăt, curajul de a ne bucura de alții ca de noi.

Să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne învețe nevinovăția. Să ne învețe candoarea. Să ne învețe privirea simplă, privirea curată.

Pentru că așteptăm nașterea Lui cea preasfântă, nașterea Lui care a copleșit toată înțelegerea creației. Căci El ne-a arătat că măreția se poate acoperi cu smerenie, că atotputernicia poate încăpea într-o peșteră și că animalele Îl pot încălzi pe Dumnezeu cu răsuflarea lor dacă oamenii au timp numai de ei înșiși.

Nașterea Lui e cel mai paradoxal imposibil devenit posibil.

Nașterea Lui e începutul lumii creștine, adică al noii lumii.

Și românii s-au spiritualizat de două milenii, s-au îmbogățit, s-au sfințit prin Biserica Lui, încât au dat multe bogății personalizate, sfinte pentru Împărăția Lui. Una dintre bogății fiind Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, astăzi pomenit, alături de Sfântul Ierarh Frumentie, Episcopul Etiopiei.

Să ne rugăm, iubiții mei, Sfinților români și ocrotitorului nostru, Sfântului Andrei, Apostolul Domnului, ca să ne învețe ce să facem pentru noi și pentru România noastră!

Căci Andrei, Părintele nostru, este evreu, dar ne-a făcut nouă bine. Și noi nu putem să-i urâm pe alții datorită neamului sau limbii pe care o vorbesc, pentru că fiecare neam îmbogățește Biserica în felul său.

Așadar să îi rugăm pe Sfinții români să ne învețe adevărata iubire de neam și de aproapele, care nu are nimic revanșard, șovin, ci înseamnă să ne bucurăm de identitatea noastră și a altora în mod principial.

Doamne, pentru rugăciunile Sfinților Tăi, luminează-ne în toate zilele vieții noastre și ne întărește pe calea Ta. Căci ale Tale sunt a ne milui și a ne mântui pe noi, Domnul și Stăpânul nostru, împreună cu Părintele Tău și cu Duhul Sfânt, Cel împreună-veșnic și deoființă cu Tine, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Luceafărul [6]

Scrierile filocalice/ isihaste, alături de hagiografii, de vechile cronografe și cronici au constituit primele lecturi în tinerețea poetului. Acestea l-au marcat profund, i-au modelat gândirea și i-au mlădiat simțirea în așa fel încât au format, în ființa lui, un fundament de neșters, chiar și atunci când a ajuns să-și construiască o cultură solidă din literatura și filosofia epocii.

Semnificația dublei naturi a Luceafărului, așa cum apare în fiecare din cele două ipostaze, în opinia noastră se explică prin confruntarea dintre aspirația spre sfințenie/ înălțime spirituală și tendința pătimașă, care s-a dat în sufletul poetului.

Și tocmai în acest sens se pot înțelege și afirmațiile Luceafărului, cu privire la faptul că s-a născut din cer și din mare (prima dată) și, respectiv, din soare și din noapte (a doua oară): „Iar cerul este tatăl meu/ Și mumă-mea e marea. /…/ Și soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea-mi este muma”.

Nenumărate sunt, în literatura noastră veche, paginile care vorbesc despre marea vieții[1] și despre noaptea lumii sau noaptea păcatului – Eminescu însuși are versuri care ne descifrează aceste semnificații: „Se mişcă-nfuriată a valurilor lume(Mureşanu); „stele într-a lumei noapte ard” (Memento mori). De aceea credem că marea și noaptea denumesc tendința lui spre cele telurice.

Iar cerul și soarele reprezintă simboluri dumnezeiești, conform acelorași pagini vechi despre care am pomenit, și indică dorul de ascensiune spirituală al poetului.

Chiar impresia de mort, pe care o receptează tânăra fată, s-ar putea datora nu atât interferențelor cu mitul Zburătorului/ strigoiului, cât concepției că patima/ păcatul aduce moartea (cf. Rom. 6, 23: „plata păcatului este moartea”).

Niciuna din ipostazele pe care le îmbracă Luceafărul nu o conving însă pe fata de împărat să îl urmeze, să renunțe la existența ei pământească pentru o viață în eternitate, dar despre care nu știa cum este.

Prin urmare, la solicitarea sa, Luceafărul pleacă să ceară Părintelui ceresc dezlegarea de nemurire („Da, mă voi naște din păcat,/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege”), timp în care fata este curtată de un…paharnic:

„Cătălin,/ Viclean copil de casă,/ Ce împle cupele cu vin/ Mesenilor la masă,/ Un paj ce poartă pas cu pas/ A-mpărătesii rochii,/ Băiat din flori și de pripas”

Caracterizarea nu e tocmai favorabilă acestuia.

Cupidon însuși era paj, într-o poezie: Pajul Cupidon[2]. Ne putem gândi, astfel, că rezonanța numelor Călin Zburătorul și Cătălin nu este întâmplătoare. Însă aceeași deghizare ne întâmpină și în Scrisoarea V: „Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj”.

Tânărul curtezan o invită în aceeași plasă amoroasă, ca odinioară Luceafărul. Cu singura diferență că aceea era o plasă de raze

Acum, cucerirea fetei se face în…termeni cinegetici – specifici vânătorii, adică (ce făcuseră, înaintea lui Eminescu, fala poeziei neoanacreontice):

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele lațul,
Când ți-oi întinde brațul stâng
Să mă cuprinzi cu brațul;

În realitate, asemenea comparații sunt de dată veterotestamentară:

„Și-l rătăci pre el cu multă voroavă, și cu lațurile ceale de la buze scăpătă-l pre el. Și el urmă ei zburându-se, și ca un bou la giunghiare să aduce, și ca un câine la legătură, sau ca un cerbu cu săgeata rănindu-să la ficat, și să sârguiaște ca pasărea la laț”… (Biblia 1688, Pild. lui Sol. 7, 21-23).

Rolurile sunt inversate, în fragmentul de mai sus, dar nu acesta este aspectul esențial.

Rândurile citate aici fac parte dintr-un pasaj puțin mai mare, care ni se pare ciudat de asemănător cu o descriere de la începutul romanului Geniu pustiu:

„Din când în când treceai pe lângă vro fereastră cu perdelele roșii, unde în semiîntuneric se zărea câte o femeie… Pe ici, pe colea vedeam pe câte-un romanțios ce trecea fluierând sau câte-un om beat, care-ndată ce chiuia răgușit lângă ferestrele prostituțiunii, femeia spoită ce sta în sticlă aprindea un chibrit spre a-și arăta fața sa unsă din gros și sânul său veșted și gol – poate ultimul mijloc de-a sufoca dorinți murdare în piepturi stârpite și pustiite de corupțiune și beție.

Bețivul intra, semiîntunericul devenea întuneric și amurgul gândirilor se prefăcea într-o miază-noapte de plumb când gândeam că și acela se numește om, și aceea femeie. Trebuie să scuzi, trei sferturi ale lumii e așa, și dintr-al patrulea – Dumnezeul[e], ce puține-s caracterele acelea care merită a se numi omenești”[3].

Ne-a frapat identitatea de situație (chiar și asemănarea de formulare, pe alocuri) cu pildele scripturale (vom cita ediția Bibliei din 1988, pentru expresivitatea modernă):

„Odată stam la fereastra casei mele şi priveam printre gratii, și am zărit printre cei lipsiţi de minte, am văzut un tânăr fără pricepere. El trecea pe uliţă pe lângă colţul casei ei şi se îndrepta către locuinţa ei. Era în amurgul serii unei zile, când se lăsa umbra şi întunericul nopţii.

Şi iată o femeie îl întâmpină, având înfăţişare de desfrânată şi cu prefăcătorie în inimă; aprigă şi de neţinut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă; când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colţ” etc (Pild. lui Sol. 7, 6-12)[4].

Ceasul amurgului/ înserării este, atât în Scriptură, cât și la Eminescu, o sugestie simbolică pentru întunecarea minții.

Revenind la poezie, debusolant este asentimentul fetei:

Și-i zise-ncet: – „Încă de mic
Te cunoșteam pe tine,
Și guraliv și de nimic,
Te-ai potrivi cu mine… […]”.

Este de neconceput această potrivire, din toate punctele de vedere. El nu este de rangul ei nici în sens nobiliar (ea: „din rude mari împărătești”; el: „băiat din flori și de pripas”), nici în cel al nobleții gândirilor, pentru că el este caracterizat ca „guraliv și de nimic”.

De altfel, și discuția coboară de la nivelul metafizic către un ton intimist cu inflexiuni populare: „Dar ce frumoasă se făcu/ Și mândră, arz-o focul;/ Ei Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ți încerci norocul. /…/«Da’ ce vrei, mări Cătălin?/ Ia du-t’ de-ți vezi de treabă.»” etc.

Remarcăm, desigur, că ea capătă identitate onomastică, dar care nu este decât femininul numelui pe care îl poartă el.

Potrivirea în nimicnicie a celor doi („Și guraliv și de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine”) e marcată, așadar, și la nivel onomastic: Cătălin și Cătălina.

Pajul și paharnicul Cătălin e „guraliv” – adică lăudăros în deșert/ vanitos –, iar iubirea este pentru el o încercare a norocului („Ei Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ți încerci norocul”), nu o problemă vitală.

În finalul poemului, și Cătălina îl va invoca pe Luceafăr ca pe steaua norocului („Cobori în jos, luceafăr blând,/…/ Norocu-mi luminează!”). Căreia el îi va răspunde: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece”

Existența în voia hazardului/ norocului – temă veche, despre care disertează și Cantemir în Istoria ieroglifică[5] – exclude credința în unicitatea ființei și a experienței umane, valorizată pentru fiecare individ în parte.

Fiica de împărat, din „una la părinți /…/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele” devine pe potriva celui ce e „guraliv și de nimic”. Devine femininul unui Cătălin oarecare: o identitate derizorie, contrară unicității afirmate la începutul poemului, când ea scruta nemărginirea zărilor.

Și recurgem din nou la Scrisoarea V (sau Dalila, cum s-a numit inițial), care ne lămurește această situație, în absența alegoriei baladești:

Tu cu inima și mintea [genială] poate ești un paravan
După care ea atrage vre un june curtezan,
Care intră ca actorii cu păsciorul mărunțel,
Lăsând val de mirodenii și de vorbe după el,
O chiorește cu lornionul, butonat cu o garofă,
Operă croitorească și în spirit și în stofă;

Poate că-i convin tuspatru craii cărților de joc
Și-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc…
Și când dama cochetează cu privirile-i galante,
Împărțind ale ei vorbe între-un crai bătrîn și-un fante,
Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela,
Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala

Îi va spune și Luceafărul, în final: „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”.

După ce am aflat identitatea fetei de împărat, urmează să o aflăm și pe a Luceafărului, pe cea reală, pentru că el este doar pentru ea (și pentru lumea terestră) luceafărul de seară.

Până atunci, mai remarcăm versurile unei strofe care impresionează prin muzica inegalabilă și sugestiile de adâncime:

Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul
;

Mai scrie Eminescu și în altă parte: „papura mișcă de-al apei cutreier” (Diamantul Nordului), dar acolo urcă mai mult spre semnificații filosofice și parcă nu se aude trecerea valurilor, unul după altul, călătorind, ca în versurile de mai sus.

Aici a surprins poetul, cu adevărat, muzica valurilor mării.

Acel „călătorind” indică individualitatea fiecărui val, dar și…senzația de legănare a undelor. Iar efectul melodic e cuceritor, acompaniat fiind de aliterații.

Pe de altă parte, asocierea dintre semnificațiile acestei călătorii de valuri și plânsul care umple genele e la fel de subtilă.

Corelațiile se stabilesc între apele mării și apele lacrimilor sau ale sufletului – adevărate corespondențe tainice. Ochii/ genele se împlu de plâns așa cum marea e plină de ape mergătoare.

Ceva asemănător descrie poetul în Călin (file din poveste), chiar și fără prezența mării: „Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică,/ Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică;/…/ tu cu ochiul plutitor și-ntunecos”

Marea însăși pare o lacrimă imensă sau plânsul fetei izvorăște din adâncul mării sufletului, acolo unde dorul de nemărginire nu e cu totul înăbușit de instinctul erotic:

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;

Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Lucește c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pentru că ea transformă distanța care o separă de Luceafăr într-un obstacol de netrecut. Acesta însă ar fi gata să renunțe la nemurirea care o cutremură.


[1] Spre exemplu: „Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 158.

[2] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Pajul_Cupidon… .

[3] Cf. Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 103.

[4] Versiunea ÎPS Bartolomeu Anania e mai aproape de cea a Bibliei 1688, timpul amăgirii fiind „seara, pe’ntuneric,/ în liniștea și-n negura nopții” (Biblia 2001, Prov. lui Sol. 7, 9) sau „întru întuneric de sară, când liniște de noapte va fi, și neguroasă” (Biblia 1688, Pild. lui Sol. 7, 9).

[5] A se vedea ceea ce am scris aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/09/13/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-18/.

Page 1 of 7

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno