Lună: noiembrie 2014

La Eminescu, peisajele nu sunt niciodată un simplu decor, ci au semnificații simbolice și mistice profunde, în care există corespondențe tainice între lumea interioară/ spirituală și macrocosmos.

De aceea spun că, în versurile de mai sus, plânsul și marea își împletesc apele.

După cum, într-un pasaj superb din Călin…, pe care l-am comentat altădată, plânsul fetei devine paradigma unei zguduiri primordiale și totodată a unui hohot universal, care poate istovi lumea^[1].

Pattern-ul pentru acest tip de literatură l-a oferit, nu cu mult timp înainte și, mai ales, cu un genial simț al anticipației, Sfântul Antim Ivireanul^[2].

Luceafărul, însă, „S-a rupt din locul lui de sus,/ Pierind mai multe zile”, în dorința lui de a-și renega firea nemuritoare.

Pare că Eminescu se contrazice, pentru că, ceva mai departe, după dialogul Luceafărului cu Părintele său, ni se va spune că:

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.

Putem înțelege că pieirea de mai multe zile a Luceafărului este insesizabilă, măsurată în timp uman. Pentru că, pentru el, „căile de mii de ani” umani sunt „tot atâta clipe”.

Luceafărul piere atâta timp cât este devorat de pasiunea sa și se întoarce când își regăsește seninătatea luminării.

Piere „din locul lui de sus” ca Luceafăr și se întoarce „în locul lui menit din cer” ca Hyperion…

Zborul cosmic al Luceafărului e, pe de o parte, o idee romantică, iar, pe de altă parte, o construcție originală a lui Eminescu:

Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;

Faptul că aripile „creșteau în cer” indică orientarea acestui zbor. „Cu-aripe lunge curățind [sfințind] seninul”, zisese poetul, mai înainte, în Fata-n grădina de aur.

Paradoxul continuă să se manifeste, pentru că, pe de o parte, sensul zborului său este ascendent, spre cer sau spre un cer mai înalt, iar, pe de altă parte, „Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor”.

Însă, din nou, ceea ce pare o contradicție în imagini și în logica obișnuită (iar opera lui Eminescu e plină de asemenea contradicții care au făcut obiectul nedumeririlor și al indignării contemporanilor și nu numai), se explică, de fapt, prin realitatea interioară/ spirituală pe care o reflectă.

Luceafărul e, cu totul, energie, e tensiunea unui stări de spirit care oscilează între doi poli. Pe de o parte e „gând purtat de dor” zburând spre Dumnezeu, iar pe de altă parte, patima îl face să se răzlețească printre stele – printre alte stele ca el – și să pară ca un fulger rătăcitor.

El zboară spre Dumnezeu, dar nu e animat de o dorință bună, ci de una a renunțării la firea hărăzită lui de Dumnezeu.

Însă nu e nici pe departe Satan damnatul, care visa să-și pună scaunul lângă Dumnezeu (cf. Is. 14, 13-14).

Dimpotrivă, Luceafărul eminescian e gata de jertfă, e gata să piară, dar nu din mândrie, ci din iubire, chiar dacă această iubire nu este demnă de statutul său ontologic.

Cu toate acestea, deși capabil de jertfă, iubirea lui rămâne una pătimașă, nu este ca iubirea lui Hristos pentru logodnica Sa, Care

atâta doriia
de păharul acesta a-l bea,
cât acea puţină vreme ce mai era
să treacă până a-l bea
Îi părea
că sunt mii de ani.

Căci cu setia acestui păhar să lucra
mântuirea sufletelor omeneşti /…/

Şi atâta să bucura
de acestia
cât în locul bucuriei ce era
înaintea Lui
răbda Crucea de-L muncia
şi bătăile de-L căzniia
şi spinii de-L încrunta
şi durorile sufletului de-L chinuia,
de care chinuri asuda
sudorile cele crunte,
negândind nimic de ruşine.

Că de au părut lui Iacov puţin 7 ani
a sluji pentru Rahila,
logodnica lui,
de dragostea ce avea
către dânsa,
dară unui Iubitoriu mare ca Acesta,
cum nu i-ar fi părut puţine
muncile şi caznele,
cu care iubita Lui logodnică o răscumpăra
şi o curăţiia pre dânsa
cu scăldarea nepreţuitului Său Sânge
şi foarte frumoasă,
făr’ de nicio hulă şi întinăciune
o făcea^[3].

De aceea, alegorizând, în ipostaza Luceafărului-Hyperion, figura sa de geniu, Eminescu își construiește o fizionomie stranie, alcătuită din elemente contrare, pe de o parte sfânt-angelice și chiar cristice, pe de altă parte demonice.

Pentru că acestea erau tendințele pe care le simțea înfruntându-se în sine însuși.

Poate cuiva i se va părea prea mare pretenția lui Eminescu de a se considera nemuritor, al cărei apogeu cred că îl constituie aceste versuri conținând mărturisirea Părintelui: „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte”.

În mod evident, aceste versuri indică identitatea cu Dumnezeu, însă, din tot contextul poemului înțelegem că nu este vorba despre identitate ființială (mult trâmbițata consubstanțialitate, susținută de Ioana Em. Petrescu și îmbrățișată adesea ca soluție critică), ci despre identitate harică. Adică despre harul dăruit de Dumnezeu aleșilor Lui, prin care aceștia se fac asemenea Lui, nemuritori și dumnezei, după cum susțin cărțile Ortodoxiei:

„Și iarăși tot el [Sfântul Maxim Mărturisitorul], [zice] în theorii [despre Sfântul Melhisedec, ca paradigmă a omului sfânt]:

 «„fără-de-tată, fără-de-mamă și fără-început-al-neamului, nici început al zilelor având, nici sfârșit al vieții” s-a scris [despre] marele Melhisedec – cum a lămurit cele despre el adevăratul cuvânt al bărbaților purtători-de-Dumnezeu – nu pentru firea [lui] cea zidită, cea din cele ce nu sunt [zidită din nimic], după care și-a avut început și sfârșit al vieții, ci pentru harul cel dumnezeiesc și nezidit și pururea-fiitor [și] mai presus de toată firea și vremea, [cel] de la Dumnezeu Cel pururea-fiitor».

 Cum, dar, nu [va fi harul] nezidit și fără-de-început, de vreme ce pe părtașii de el îi face nezidiți și fără-de-început și fără-de-sfârșit?; că tot el [Sfântul Maxim] zice, iarăși, despre acesta:

«fără-de-început și fără-de-sfârșit s-a făcut Melhisedec, nemaipurtând în sine viața cea mișcătoare înlăuntrul timpului, cea cu început și cu sfârșit și clătinată de multe patimi, ci doar pe cea dumnezeiască a Cuvântului sălășluit [în el], cea veșnică și nicicând sfârșită de moarte»;

și iarăși

«rațiunea faptului de a fi pururea bine vine după har în cei vrednici aducându-L cu sine pe Dumnezeu Cel după fire mai presus de tot începutul și sfârșitul, Care pe cei ce – după fire – au început și sfârșit îi face – după har – [să fie] fără-de-început și fără-de-sfârșit»”^[4].

Iar Sfântul Vasile cel Mare spunea: „și a luat omul, sălășluindu-Se Duhul înlăuntrul lui, vrednicie de proroc, de apostol, de înger, de Dumnezeu – cel [ce] mai înainte [era] pământ și cenușă”^[5].

La fel și Sfântul Ioan Damaschin, despre Îngeri: „Îngerul nu este nemuritor prin fire, ci prin har”^[6].

Așa încât pretențiile lui Eminescu în legătură cu ce este (sau trebuie să fie) un fiu al lui Dumnezeu sunt în conformitate cu tradiția sa literar-religioasă. Căci însăși Scriptura spune (după cum am amintit deja undeva mai sus): „Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6, Biblia 1988).

Imaginea pe care i-o construiește Luceafărului său nu ține, așadar, numai de interferențele cu mitologia romantică și nu se poate explica doar prin consubstanțialitatea acestuia cu Dumnezeu, de sorginte gnostic-păgână, așa cum au susținut unii dintre criticii noștri.

De asemenea, stelele ca simbol al Îngerilor constituia un fapt cunoscut de poet din literatura noastră veche – iar Sfântul Antim ne poate da din nou mărturie: „Îngerii sunt stele”^[7] – în sensul de stele pe catapeteasma Cerului, în Cerul Împărăției celei veșnice, ca și Sfinții.

Și, de altfel, cred că la aceste stele s-a gândit Eminescu, atunci când a spus: „Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele”.

Din acest „cer de stele” Luceafărul alunecă precum „un fulger nentrerupt” de gândul pocăinței sau al conștientizării adevăratei sale meniri.

Acest „cer de stele”, care e „deasupra” și „dedesubt”, este duhovnicesc și nu suportă aceeași interpretare cu acele mări de lumini stelare despre care vorbește puțin mare departe: „Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl înconjor/ Ca niște mări, de-a-notul…”.

Primul este un peisaj simbolic, înfățișând o lume spirituală: un cer.

Al doilea este un peisaj natural/ cosmic, în care sunt mări de stele – din nou marea, ca simbol al nemărginirii, dar și al agitației mișcării –, iar luminile stelare izvorăsc întru ființă, „ca-n ziua cea de-ntâi”.

 Luceafărul vede puterea lui Dumnezeu de a stinge și a aprinde stelele și sorii, după cum ne lămuresc versurile dintr-o variantă manuscrisă: „Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi/ Născând din neguri stele/ Umplând a chaosului văi/ Și izvorând din ele// Ici se aprinde-o stea în drum/ Colo se stinge-un soare”^[8].

„Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăși soare”, îi va specifica, teoretic, Părintele ceresc, confirmându-i ceea ce el văzuse în mod practic.

Regenerarea cosmică, pe care o proniază Părintele său, îi dă Luceafărului posibilitatea să admire nașterea luminii „ca-n ziua cea de-ntâi”.

Însă Luceafărul este, din nou, între cer și mare: între o lume duhovnicească și o lume materială, amândouă inundate de lumină.

Și corespondența aceasta – despre care spuneam că este specific eminesciană –, între peisajul natural/ cosmic și cel spiritual este din nou pe deplin ilustrată, și în această secvență poetică.

Mai mult, răzlețirea Luceafărului din al său „cer de stele” spirituale și izvorârea stelelor în universul material, ca momente concomitente, reprezintă un evident ecou poetic al relatării cronografelor vechi, care precizează că Lucifer și îngerii lui au căzut în ziua a patra a creației, zi în care Dumnezeu a creat luminătorii cerului, adică aștrii:

„A patra dzî când fiace Dumnădzău luminele cele mari și stelele, într-aceasta dzî au cădzut den ceriu Luceafărul, carele <iara mai mare> pre o ceată de îngeri den cetele îngerești, carele s-au mărit dentru sâne și s-au mândrit în cugetul său”^[9].

 „A patra zi făcu soarile, luna și stelile. Aceste trei lucruri făcu Dumnezeu a patra zi. […]. Într-această zi fu împodobit ceriul cu toată podoaba [stelelor], iar mai pre urmă, întunerec și beznă, și [Luceafărul] fu lipsit de frumusețea ceriului [pentru mândrie,] […] de frumusețea îngerească fu lipsit”^[10].

Luceafărul eminescian – ne avertizează poetul – e pe punctul de a face același pas greșit, de a cădea din cerul său de stele.

Însă el nu se înalță spre Dumnezeu pentru a se considera asemenea Lui prin fire, așa cum avusese neobrăzarea Lucifer, ci pentru a-I cere să i se îngăduie o viață și o iubire pământească, renegându-și astfel condiția.

Vom vedea însă că el nu cere imperativ împlinirea dorinței sale, ci Îl imploră pe Dumnezeu să îngăduie o derogare, în cazul său. De aceea și Părintele ceresc este condescendent față de el.

Ne oprim puțin asupra izvorârii de stele.

Am remarcat, cu alte ocazii^[11], că, la Eminescu, stelele izvorăsc, iar izvoarele răsar sau se nasc: „izvorul, prins de vrajă,/ Răsărea” (Povestea teiului), „izvorăsc din veacuri stele una câte una” (Scrisoarea III), „stele izvorăsc pe ceriu” (Memento mori); „Se nasc izvoare” (Coborârea apelor) etc.

Însă numai de curând am înțeles că această metaforizare s-a produs în virtutea etimologiei latine a verbului a (se) naște. Pentru că nascor, nasci, natus sum (v. dep.) înseamnă a se produce spontan, a veni întru existență/ întru ființă, a izvorî, a crește, a trăi, a se naște, a răsări (stelele), a se ivi zorile, a începe, a apărea^[12].

În conformitate cu această etimologie s-a tradus, în Biblia de la București:

„La grădina nucului am pogorât, să văz întru nașterea pârâului, să văz de au înflorit via, [de] înflorit-au rodiile” (Cânt. cânt. 6, 10).

Probabil că Eminescu nu a neglijat aceste aspecte.

---

[1] A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, op. cit., p. 264-270.

[2] A se vedea teza noastră doctorală, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 352-357, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[3] [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 13-14.

[4] Sfântul Marcu Evghenicul, Opere II, Ed. Gândul Aprins, 2014, p. 185-187.

[5] Cf. Idem, p. 249.

[6] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, București, 1993, p. 47.

[7] [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 124.

[8] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 402.

[9] Cronograf. Tradus din grecește de Pătrașco Danovici, vol. I, op. cit., p. 5.

[10] Palia istorică [bizantină], op. cit., p. 102.

[11] A se vedea teza noastră doctorală, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 386, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

Și: Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, op. cit., p. 280.

[12] La fel și: orior, oriri, oritus sum (v. dep.) = a răsări (soarele), a izvorî (izvorul), a se înălța, a se ridica, a începe, a proveni din, a se naște, a fi creat, a descinde din, a ieși, a se ivi.

Scrierile filocalice/ isihaste, alături de hagiografii, de vechile cronografe și cronici au constituit primele lecturi în tinerețea poetului. Acestea l-au marcat profund, i-au modelat gândirea și i-au mlădiat simțirea în așa fel încât au format, în ființa lui, un fundament de neșters, chiar și atunci când a ajuns să-și construiască o cultură solidă din literatura și filosofia epocii.

Semnificația dublei naturi a Luceafărului, așa cum apare în fiecare din cele două ipostaze, în opinia noastră se explică prin confruntarea dintre aspirația spre sfințenie/ înălțime spirituală și tendința pătimașă, care s-a dat în sufletul poetului.

Și tocmai în acest sens se pot înțelege și afirmațiile Luceafărului, cu privire la faptul că s-a născut din cer și din mare (prima dată) și, respectiv, din soare și din noapte (a doua oară): „Iar cerul este tatăl meu/ Și mumă-mea e marea. /…/ Și soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea-mi este muma”.

Nenumărate sunt, în literatura noastră veche, paginile care vorbesc despre marea vieții^[1] și despre noaptea lumii sau noaptea păcatului – Eminescu însuși are versuri care ne descifrează aceste semnificații: „Se mişcă-nfuriată a valurilor lume… (Mureşanu); „stele într-a lumei noapte ard” (Memento mori). De aceea credem că marea și noaptea denumesc tendința lui spre cele telurice.

Iar cerul și soarele reprezintă simboluri dumnezeiești, conform acelorași pagini vechi despre care am pomenit, și indică dorul de ascensiune spirituală al poetului.

Chiar impresia de mort, pe care o receptează tânăra fată, s-ar putea datora nu atât interferențelor cu mitul Zburătorului/ strigoiului, cât concepției că patima/ păcatul aduce moartea (cf. Rom. 6, 23: „plata păcatului este moartea”).

Niciuna din ipostazele pe care le îmbracă Luceafărul nu o conving însă pe fata de împărat să îl urmeze, să renunțe la existența ei pământească pentru o viață în eternitate, dar despre care nu știa cum este.

Prin urmare, la solicitarea sa, Luceafărul pleacă să ceară Părintelui ceresc dezlegarea de nemurire („Da, mă voi naște din păcat,/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege”), timp în care fata este curtată de un…paharnic:

„Cătălin,/ Viclean copil de casă,/ Ce împle cupele cu vin/ Mesenilor la masă,/ Un paj ce poartă pas cu pas/ A-mpărătesii rochii,/ Băiat din flori și de pripas”…

Caracterizarea nu e tocmai favorabilă acestuia.

Cupidon însuși era paj, într-o poezie: Pajul Cupidon^[2]. Ne putem gândi, astfel, că rezonanța numelor Călin Zburătorul și Cătălin nu este întâmplătoare. Însă aceeași deghizare ne întâmpină și în Scrisoarea V: „Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj”.

Tânărul curtezan o invită în aceeași plasă amoroasă, ca odinioară Luceafărul. Cu singura diferență că aceea era o plasă de raze…

Acum, cucerirea fetei se face în…termeni cinegetici – specifici vânătorii, adică (ce făcuseră, înaintea lui Eminescu, fala poeziei neoanacreontice):

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele lațul,
Când ți-oi întinde brațul stâng
Să mă cuprinzi cu brațul;

În realitate, asemenea comparații sunt de dată veterotestamentară:

„Și-l rătăci pre el cu multă voroavă, și cu lațurile ceale de la buze scăpătă-l pre el. Și el urmă ei zburându-se, și ca un bou la giunghiare să aduce, și ca un câine la legătură, sau ca un cerbu cu săgeata rănindu-să la ficat, și să sârguiaște ca pasărea la laț”… (Biblia 1688, Pild. lui Sol. 7, 21-23).

Rolurile sunt inversate, în fragmentul de mai sus, dar nu acesta este aspectul esențial.

Rândurile citate aici fac parte dintr-un pasaj puțin mai mare, care ni se pare ciudat de asemănător cu o descriere de la începutul romanului Geniu pustiu:

„Din când în când treceai pe lângă vro fereastră cu perdelele roșii, unde în semiîntuneric se zărea câte o femeie… Pe ici, pe colea vedeam pe câte-un romanțios ce trecea fluierând sau câte-un om beat, care-ndată ce chiuia răgușit lângă ferestrele prostituțiunii, femeia spoită ce sta în sticlă aprindea un chibrit spre a-și arăta fața sa unsă din gros și sânul său veșted și gol – poate ultimul mijloc de-a sufoca dorinți murdare în piepturi stârpite și pustiite de corupțiune și beție.

Bețivul intra, semiîntunericul devenea întuneric și amurgul gândirilor se prefăcea într-o miază-noapte de plumb când gândeam că și acela se numește om, și aceea femeie. Trebuie să scuzi, trei sferturi ale lumii e așa, și dintr-al patrulea – Dumnezeul[e], ce puține-s caracterele acelea care merită a se numi omenești”^[3].

Ne-a frapat identitatea de situație (chiar și asemănarea de formulare, pe alocuri) cu pildele scripturale (vom cita ediția Bibliei din 1988, pentru expresivitatea modernă):

„Odată stam la fereastra casei mele şi priveam printre gratii, și am zărit printre cei lipsiţi de minte, am văzut un tânăr fără pricepere. El trecea pe uliţă pe lângă colţul casei ei şi se îndrepta către locuinţa ei. Era în amurgul serii unei zile, când se lăsa umbra şi întunericul nopţii.

Şi iată o femeie îl întâmpină, având înfăţişare de desfrânată şi cu prefăcătorie în inimă; aprigă şi de neţinut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă; când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colţ” etc (Pild. lui Sol. 7, 6-12)^[4].

Ceasul amurgului/ înserării este, atât în Scriptură, cât și la Eminescu, o sugestie simbolică pentru întunecarea minții.

Revenind la poezie, debusolant este asentimentul fetei:

Și-i zise-ncet: – „Încă de mic
Te cunoșteam pe tine,
Și guraliv și de nimic,
Te-ai potrivi cu mine… […]”.

Este de neconceput această potrivire, din toate punctele de vedere. El nu este de rangul ei nici în sens nobiliar (ea: „din rude mari împărătești”; el: „băiat din flori și de pripas”), nici în cel al nobleții gândirilor, pentru că el este caracterizat ca „guraliv și de nimic”.

De altfel, și discuția coboară de la nivelul metafizic către un ton intimist cu inflexiuni populare: „Dar ce frumoasă se făcu/ Și mândră, arz-o focul;/ Ei Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ți încerci norocul. /…/«Da’ ce vrei, mări Cătălin?/ Ia du-t’ de-ți vezi de treabă.»” etc.

Remarcăm, desigur, că ea capătă identitate onomastică, dar care nu este decât femininul numelui pe care îl poartă el.

Potrivirea în nimicnicie a celor doi („Și guraliv și de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine”) e marcată, așadar, și la nivel onomastic: Cătălin și Cătălina.

Pajul și paharnicul Cătălin e „guraliv” – adică lăudăros în deșert/ vanitos –, iar iubirea este pentru el o încercare a norocului („Ei Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ți încerci norocul”), nu o problemă vitală.

În finalul poemului, și Cătălina îl va invoca pe Luceafăr ca pe steaua norocului („Cobori în jos, luceafăr blând,/…/ Norocu-mi luminează!”). Căreia el îi va răspunde: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece”…

Existența în voia hazardului/ norocului – temă veche, despre care disertează și Cantemir în Istoria ieroglifică^[5] – exclude credința în unicitatea ființei și a experienței umane, valorizată pentru fiecare individ în parte.

Fiica de împărat, din „una la părinți /…/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele” devine pe potriva celui ce e „guraliv și de nimic”. Devine femininul unui Cătălin oarecare: o identitate derizorie, contrară unicității afirmate la începutul poemului, când ea scruta nemărginirea zărilor.

Și recurgem din nou la Scrisoarea V (sau Dalila, cum s-a numit inițial), care ne lămurește această situație, în absența alegoriei baladești:

Tu cu inima și mintea [genială] poate ești un paravan
După care ea atrage vre un june curtezan,
Care intră ca actorii cu păsciorul mărunțel,
Lăsând val de mirodenii și de vorbe după el,
O chiorește cu lornionul, butonat cu o garofă,
Operă croitorească și în spirit și în stofă;

Poate că-i convin tuspatru craii cărților de joc
Și-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc…
Și când dama cochetează cu privirile-i galante,
Împărțind ale ei vorbe între-un crai bătrîn și-un fante,
Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela,
Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala…

Îi va spune și Luceafărul, în final: „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”.

După ce am aflat identitatea fetei de împărat, urmează să o aflăm și pe a Luceafărului, pe cea reală, pentru că el este doar pentru ea (și pentru lumea terestră) luceafărul de seară.

Până atunci, mai remarcăm versurile unei strofe care impresionează prin muzica inegalabilă și sugestiile de adâncime:

Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Mai scrie Eminescu și în altă parte: „papura mișcă de-al apei cutreier” (Diamantul Nordului), dar acolo urcă mai mult spre semnificații filosofice și parcă nu se aude trecerea valurilor, unul după altul, călătorind, ca în versurile de mai sus.

Aici a surprins poetul, cu adevărat, muzica valurilor mării.

Acel „călătorind” indică individualitatea fiecărui val, dar și…senzația de legănare a undelor. Iar efectul melodic e cuceritor, acompaniat fiind de aliterații.

Pe de altă parte, asocierea dintre semnificațiile acestei călătorii de valuri și plânsul care umple genele e la fel de subtilă.

Corelațiile se stabilesc între apele mării și apele lacrimilor sau ale sufletului – adevărate corespondențe tainice. Ochii/ genele se împlu de plâns așa cum marea e plină de ape mergătoare.

Ceva asemănător descrie poetul în Călin (file din poveste), chiar și fără prezența mării: „Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică,/ Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică;/…/ tu cu ochiul plutitor și-ntunecos”…

Marea însăși pare o lacrimă imensă sau plânsul fetei izvorăște din adâncul mării sufletului, acolo unde dorul de nemărginire nu e cu totul înăbușit de instinctul erotic:

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;

Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Lucește c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pentru că ea transformă distanța care o separă de Luceafăr într-un obstacol de netrecut. Acesta însă ar fi gata să renunțe la nemurirea care o cutremură.

---

[1] Spre exemplu: „Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 158.

[2] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Pajul_Cupidon… .

[3] Cf. Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 103.

[4] Versiunea ÎPS Bartolomeu Anania e mai aproape de cea a Bibliei 1688, timpul amăgirii fiind „seara, pe’ntuneric,/ în liniștea și-n negura nopții” (Biblia 2001, Prov. lui Sol. 7, 9) sau „întru întuneric de sară, când liniște de noapte va fi, și neguroasă” (Biblia 1688, Pild. lui Sol. 7, 9).

[5] A se vedea ceea ce am scris aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/09/13/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-18/.