Spre un cer albastru
Imaginea e din 29 septembrie anul acesta. Am stat pe bancă, m-am odihnit și…am luat cerul cu mine. Pentru că fotografia este o istorie păstrată.
Și când cerul e limpede de frumos…vrei să îl iei cu tine. Vrei să îl duci cu tine…sau să mergi sub același cer: un cer senin ca inima ta.
În fotografii (am văzut adesea acest lucru) apa mării din jurul Greciei, vara, seamănă cu acest albastru. Parcă noi nu avem atât albastru în apă. Noi avem roșu, mult roșu în maci, prea mult verde în iarbă și excesiv de mult galben în grâul câmpului.
De la albastru deschis la albastru ultramarin sufletul meu simte culorile ca pe o întâlnire cu măreția. Roșu și galbenul îmi perturbă ochii. Le pot observa mai greu…în comparație cu albul decolorat, negrul dulce, șters sau maroul spre roșu închis.
Ceea ce înseamnă că sunt pictor chiar și când nu mai pictez. Pentru că mă pot pune în starea celui care contemplă lucrurile.
Tot la fel sunt scriitor…când povestesc lucrurile. Pentru că evenimentele se pot povesti dezlânat, ultra-prost…sau cu profunzime, cu delicatețe.
Sunt însă poet, cel mai adesea, când alții sunt doar simpli trecători pe lângă lucruri. Pentru că fac ca paradoxurile să fie vii în contexte părut banale. Dar simt și sonoritățile cuvintelor, gravitatea sau suavitatea lor, perversitatea sau răceala pusă în ele.
Ca preot binecuvintez peste tot lumea. Pe față sau în taina sufletului meu, a binecuvânta lucrurile pe care le văd înseamnă a mulțumi lui Dumnezeu pentru existența lor și pentru apropierea mea de ele.
Ca bărbat simt într-un mod propriu bărbatului lucrurile. Ceea ce nu înseamnă că nu pot simți deloc modul în care simt femeile. Dacă ar fi un abis între bărbați și femei în materie de a vedea și a simți lucrurile nu ne-am întâlni deloc. Dar noi nu numai că ne întâlnim ci și ne iubim și ne înțelegem unii cu alții.
Starea mea interioară nu seamănă cu starea meteorologică. Afară poate fi viscol, poate fi arșiță, poate fi ploaie…Ceea ce simt eu ține, în primul rând, de relația mea cu Dumnezeu. În măsura în care eu sunt bucuros, pentru că simt harul lui Dumnezeu în mine sau…sunt trist, pentru că am greșit cu ceva sau pentru că trăiesc o tristețe pentru altul, astfel mă simt.
Nu mă influențează nici oamenii, nici locul, nici cum e vremea afară. Mă simt…după cum sunt în interiorul meu.
Pentru că plec, oriunde mă duc, cu Cerul în mine…nu numai cu imaginile frumoase ale văzduhului. Plec și mă întorc cu Dumnezeu în mine și de aceea…interiorul meu se mișcă în funcție de mișcările Lui în mine și nu în funcție de datele istoriei în primul rând.
Însă toate aceste lucruri nu mă fac asocial pentru că eu sunt o parte din lume.
Oriunde mă duc cu Dumnezeu mă duc și cu lumea din mine și cu lumea pe care o văd la tot pasul. Tot ce se petrece în jurul meu și în istorie face parte din mine…dar nu tulbură relația mea cu Dumnezeu ci o dinamizează și mai mult.
Pentru că și ceea ce văd în jurul meu…e tot creația lui Dumnezeu. Și creația Lui nu mă face vrăjmaș cu El ci și mai prieten cu El.
Și acest lucru îl înțelegem când vrem să facem efortul de a uni în noi toate sforțările noastre de cunoaștere și de înțelegere ale vieții. Înțelegem că totul se leagă…că toată cunoașterea de sine a noastră…și toată cunoașterea lumii au legătură între ele, pentru că toate au legătura interioară statornicită de Dumnezeu.
Mâine mă voi așeza pe o altă bancă, mă voi odihni și voi privi cerul. Voi privi oamenii. Voi privi stările oamenilor. Mă voi privi în ei și mă voi scufunda în mine. Voi vorbi despre ceea ce văd, ce simt, ce aud, ce înțeleg în cine știe ce carte.
Acea carte va fi citită de alții și își vor da seama că și ei fac același lucru: văd multe lucruri. Numai că această vedere trebuie unificată…pentru a înțelege că toate pe care le vedem sunt la picioarele lui Dumnezeu.
Și că El a creat toată această frumusețe a raționalității pentru ca să ne desfătăm în ea. Să ne desfătăm în a cunoaște prezența Lui tulburătoare în orice parte a creației Sale.
