Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Am făcut mai devreme o paralelă între peisajul paradisiac realizat de Cantemir și Imnele Raiului ale Sfântului Efrem Sirul. Însă comparația se poate susține și cu Viața Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos:

„Și mă minunamu cu mintea și cu inima de podoaba cea nespusă a dumnezeescului Raiu. Și umblându printr-însul mă veseliiamu.

Și era acolo saduri [grădini/ livezi] multe întru care pomii cei înnalți cu vârfurile sale clătindu-se [clătinându-se] foarte veseliia vederea și mirosire mare eșiia din ramurile lor. Iar unii din pomii aceia era înfloriți neîncetat, alții înpodobiți cu frunze în chipul aurului, iar alții avea feliuri de roduri cu nespusă frumsețe și podoabă.

Și nu iaste cu putință a asemăna frumseța pomilor acelora nici cu un pom pământesc, pentru că dumnezeiasca mână, nu cea omenească, i-au sedit pre ei”[1].

„Și sta acei frumoși pomi rânduri, precum stă pâlcul înpotriva [în fața] pâlcului. Și umblând eu prin mijlocul lor, întru veseliia inimii, am văzut râu mare curgându prin mijlocolu lor și pre frumoșii pomii aceia adepându. […] Și sufla acolo vânturi line și cu bună mireazmă…”[2].

Asemănările cu relatarea cantemirescă sunt destul de mari, dacă ne amintim bine:

tot chipul de flori din fire răzsărite,
ca [și] cum cu mâna în grădină, pre rând și pre socoteală ar fi sădite,
cuvios să împrăștiia,
și când zepfirul, vântul despre apus, aburiia,
tot féliul de bună și dulce miroseală de pre flori scorniia. /…/

Iară pre malurile gârlei [deltei]
tot féliul de pomăt roditoriu
și tot copaciul frundzos
și umbros,
de-a rândul, ca cum pre ață de-a dreptul
și unul de altul de departe ca cum cu pirghelul
[3]
ar fi fost puși
frumos odrăsliia. /…/

Nu numai frumusețea edenică, ci și ordinea/ armonia dumnezeiască apare reliefată și la Cantemir, ca și în pasajele aghiografice evocate.

Totodată, versurile

când zepfirul /…/ aburiia,
/…/ dulce miroseală de pre flori scorniia

 se regăsesc, într-o formă puțin diferită, într-o variantă populară a Mioriței, culeasă din zona Putnei:

Eu nu te-oi lăsa,
Stăpâne, stăpâne,
În brațe te-oi lua
Și te-oi arunca
În mijlocul stânei,
În sburdul oilor
Și-n jocul mieilor,
Și-n verdeața câmpului,
Și la umbra codrului.
Când vântul mi-o bate,
Codrul când o cade
Și umbră ți-o face,
Când vântul mi-o aburi
Miros de flori ți-o veni

Și noi toate te-om boci[4].

Dacă autorul fabulei ieroglifice a apelat și la baladă, pe lângă hagiografii, nu putem să nu observăm că el recurge la aceeași strategie ca și Dosoftei, introducând în scriitura sa, din loc în loc, imagini și structuri poetice care au calitatea de a fi recunoscute drept familiare chiar și de către un public mai puțin cultivat din punct de vedere literar.

Totuși, să fi descoperit Cantemir Miorița înaintea lui Alecsandri și a pașoptiștilor?

Există și posibilitatea ca balada să fi interferat cu unele izvoare culte, mai cu seamă religioase. Nu ar fi acesta singurul caz…

Mai există, însă, încă o variantă (din jud. Suceava) care i-ar fi putut da sugestii deopotrivă lui Cantemir și lui Eminescu (Călin (file din poveste)), pentru nunta insectelor, despre care deja am vorbit mai sus:

Ș-apoi maica de-o veni
Și de m-o-ntreba,
Așa să-i cuvântați
Și cuvânt să-i dați,
Că eu m-am însurat
Și m-am cununat
Și mie mi-a fost
Nună, nună
Sfânta lună,
Și nun mare
Sfântul soare
Și nuntași
Păltinași,
Și lăutari
Țânțari
……[5].

Am văzut mai devreme că, la nunta Helgei cu Struțocămila, participau următorii lăutari: țințarii cu fluiere,/ grierii cu surle,/ albinele cu cimpoi/ cântec de nuntă cântând,/ mușițele în aer/ și furnicile pre pământ/ mari și lungi danțuri râdicară”.

În comparație cu balada, Cantemir lărgește universul acesta mic al cântăreților proveniți din lumea insectelor, ca mai târziu Eminescu, în Călin… . Însă numai Eminescu îi conferă o neașteptată dimensiune cosmică și o semnificație filosofică aparte, lumea lor ilustrând, de fapt, ceea ce dezavuează în altă parte ca fiind: „mușunoaie de furnici/ Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați/ Ne succedem generații și ne credem minunați” (Scrisoarea I).

La Cantemir se poate identifica, de asemenea, o intenție persiflantă, dar nu la scară universală.

Sau cine nu cunoaște celebrele versuri din Miorița: „Ș-oile s-or strânge,/ Pe mine m-or plânge/ Cu lacrimi de sânge!”?

Cantemir utilizează expresia lacrimi de sânge de mai multe ori, în Istoria ieroglifică:

Spre agonisirea și câștigarea cinstei
sudorile trupului destule sint,
iară spre paza nebetejirii ei
lacrămi de singe trebuie[6].

 *

 Tot ochiul ce le priviia
cu lacrămi de singe le tânguia,
între dânsele undeva
glas de bucurie
sau viers de veselie
nu să simțiia,
fără numai răget,
muget,
obide,
suspine,
văietături
și olecăituri
în toate părțile
și în toate colțurile
să audziia[7].

 *

 Către cel ceresc Vultur
lacrămi de singe vărsind,
cu suspinuri de foc vor striga,
a cării dosadă
răsplătire dreaptă
a o tăcea
și cu milosul ei ochiu a o trece
nu va putea…[8].

Expresia în sine, lacrimi de sânge, derivă dintr-un pasaj biblic (Lc. 22, 44). Am remarcat utilizarea ei și în contexte religioase mai recente, ca spre exemplu în Cazania de la Govora (1642)[9].

Ceea ce nu exclude, totuși, posibilitatea ca Dimitrie Cantemir să fi cunoscut și variante ale Mioriței.

Apelul său, în Istoria ieroglifică, la structuri literar-mentale ale scriiturii populare – pentru a-și face opera acceptată de o masă cât mai mare a populației – ni se pare de ordinul evidenței.


[1] Cătălina Velculescu, Nebuni pentru Hristos, Ed. Paideia, București, 2007, p. 283.

[2] Idem, p. 257.

[3] Pirghel/ perghel = compas forestier. Poate indica și așezarea în cerc sau în semicerc.

[4] Cf. Ovid Densusianu, Vieața păstorească în poesia noastră populară, vol. II, Ed. Casei Școalelor, București, 1923, p. 138.

[5] Cf. Idem, p. 135-136.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 48.

[7] Idem, p. 178.

[8] Idem, p. 332.

[9] „Îmbrăcăminte cauți acmu, luminate și lacrăme crunte [lacrimi de sânge] verși săracilor? Ce acolo văpaie și negură va acoperi goliciunea ta ca și a celui bogat […]. Ochii carii depururea s-au păscut întru curvii, aceia mai mult se vor munci, necurmat vărsând lacrăme crunte…”, cf. Evanghelie învățătoare (Govora, 1642), ediție, studiu introductiv, note și glosar de Alin-Mihai Gherman, Editura Academiei Române, București, 2011, p. 209.

Did you like this? Share it: