Acad. Eugen Simion spune despre Emil Cioran că „îi place enorm să se contrazică şi să contrazică[1]. Pentru că Cioran nu dorea să îl înțelegem ci „doar să reflectăm la neînțelesurile pe care în chip conştient (şi răutăcios) le construieşte şi le introduce în frazele lui altminteri uluitor de frumoase”[2].

Simion compară stilul lui Cioran cu pictura lui Monet[3]. Cu Monet care nu pictează oameni ci cum cade lumina pe oameni[4].

Cioran a cultivat, în mod programatic, „urâtul, răul, demonismul, oroarea, insuportabilul şi nedesăvârşitul, pe scurt: leprele existențialului. Toate cărțile lui, spune într-un rând, sunt „rezumate de dureri şi disperări” pe care spiritul le cercetează cu viziunea unui mistic ratat[5].

În p. a 7-a îl vedem pe Cioran cântând la vioară.

Simion subliniază că la Cioran avem de-a face cu un limbaj negaționist asumat[6] și că el a fost un moralist al nedesăvârșirilor[7].

*

Mircea Cărtărescu, când era licean, citea „aproape numai poezie”[8]. Iar colegii lui, presupune el, îl credeau „un dus cu pluta”[9]. Însă acum, când vede pe cineva citind poezie, îi este drag[10]. Pentru că „nimic nu mi se pare, în lumea asta urîtă, mai mişcător, mai adevărat şi mai miraculos”[11] decât a citi poezie. O exprimare care trădează idealismul sceptic al autorului.

*

„la Mănăstirea Neamț se păstrează astăzi capul Sfântului Simeon de la Muntele Minunat. Sfântul cap are în jurul lui o cunună de argint aurit, ce reprezintă cea mai veche inscripție păstrată de la Sfântul voievod Ștefan cel Mare.

Aceasta este dovada cea mai importantă a autenticității acestora. Despre această cunună, a scris istoricul Petre Năsturel în 1961, la acea dată socotind-o pierdută, negăsind-o alături de craniu. El publică însă textul inscripției, care fusese copiat în 1903 de arhiereul Narcis Crețulescu, stareț la Neamț în acea vreme, și de arhitectul Vladimir Mironescu, după o copie pe hârtie a inscripției, găsită împăturită în raclă.

Iată acest text al inscripției, în traducerea din limba slavonă a lui Narcis Crețulescu: „Moaște ale Sfântului Simeon cel de la Muntele Minunat. S-au ferecat de Ioan Ștefan voievod la leatul 6971” (1463)”[12].

*

„Saşa Ivasiuc nu mai avea nici un dinte; şi-i pierduse în anchetă, în pumnii căpitanului Enoiu, un celebru profesionist al bătăii, care a provocat mai multe răni decât eroii Iliadei şi Odiseei laolaltă”[13].

*

„Port lacrimi de gheață pe chip” (poemul Semne din vol. O zi în natură (1977))[14].

*

masca mortuara a lui Mihail EminescuInclusă în finalul articolului: Constantin Barbu, Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României, în rev. Tribuna, serie nouă, anul XII, 16-31 ianuarie 2013, Cluj-Napoca, p. 6.

*

Salmoxis*

„În limba ebraică ILO’H (pronunţat mai târziu ELOAH, care este singularul numelui ELOHIM), din forma arhaică ILAH (Dumnezeu).

Acest nume este moştenit de toţi urmaşii lui Avraam şi de toţi arabii, cu mult înainte de Mohamed. Forma actuală, ALLAH, este alcătuită din articolul definit AL şi cuvântul ILAH (Dumnezeu): AL + ILAH = ALLAH.

Nu este un zeu păgân, cum cred mulţi creştini, ci este numele arab al lui Dumnezeu. (Biblia creştină tradusă în arabă foloseşte numele ALLAH oriunde este vorba de Dumnezeul adevărat).

Am preferat să redau termenul ebraic prin acest echivalent arab deoarece istoria lui Iov şi a prietenilor lui se petrece într-o zonă arabă, „Ţara Uţului”, în sud-estul Edomului (astăzi Iordania). Numele acesta însă se poate traduce corect şi [prin] „Dumnezeu”. Este doar o chestiune de preferinţă stilistică[16].

Şaddai nu este un adjectiv ebraic obişnuit. El este un substantiv propriu folosit numai ca nume al lui Dumnezeu în epoca patriarhală şi mai târziu în poezie. Cel mai bun lexicon ebraic (HALOT), în dreptul acestui cuvânt, afirmă: „4. În ciuda multor tentative şi explicaţii sugerate, etimologia lui Shaddai încă n-a fost complet clarificată. Cea mai obişnuită tentativă este de a considera acest nume ca derivând de la rădăcina shadad (a fi puternic)”. Nu se afirmă, deci o putere absolută. În ebraică, termenii înrudiţi au doar ideea de pustiire, jaf, violenţă, ceea ce, desigur, nu poate caracteriza pe Dumnezeu”[17].


[1] Eugen Simion, „Îndreptar pătimaș” (IV). O mitologie a nedesăvârșirilor, în rev. Caiete Critice 5 (295)/ 2012, Ed. Expert, București, p. 4.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 6.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 7.

[7] Idem, p. 8.

[8] Mircea Cărtărescu, pururi tînăr, înfăşurat în pixeli (din periodice), Ed. Humanitas, București, 2003, p. 73.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Pr. Dragoș Bahrim, Note asupra Vieții Sfântului Simeon din Muntele Minunat, p. 147-148, cf.

http://www.parohiacopou.ro/sites/default/files/attachments/2014/02/note_asupra_vietii_sf._simeon_stalpnicul.pdf.

[13] Florin Constantin Pavlovici, Tortura, pe înțelesul tuturor. Memorii, ediție de Lidia Vianu, Ed. Contemporary Literature Press, Bucharest, 2014, p. 83, cf. http://editura.mttlc.ro/florin-pavlovici-tortura.html.

[14] Dorin Tudoran, Tînărul Ulise, Ed. LiterNet, București, 2003, cf. http://editura.liternet.ro/carte/65/Dorin-Tudoran/Tinarul-Ulise.html.

[15] Despre Pythagora și pythagorei. Fragmente, traducere [din lb. greacă] și note de Mihai Nasta, Ed. Paideia, București, 1998, p. 6. Cartea, integral, are 244 de pagini.

[16] Florin Lăiu, Triunitatea – lecții istorice și teologice, n *, p. 7, în Trinitatea în lumina Revelației, Ed. Viață și Sănătate, București, 2007, 375 p.

[17] Idem, n. 80, p. 90.

Did you like this? Share it: