Predică la pomenirea Sfântului Ioan Gură de Aur [13 noiembrie 2014]

Iubiții mei,

aproape tot anul liturgic liniștea și bucuria noastră o reprezintă Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. Pentru că fiecare dintre noi, preoți sau credincioși, ne odihnim slujind alături de Patriarhul nostru.

Iar Liturghia lui este un crescendo, o scară continuă, care ne poartă de la învățătură spre împărtășire. Pentru că mai întâi ascultăm Apostolul și Evanghelia – în vechime se predica după Evanghelie, pentru ca învățătura sfântă să ne umple de dorul unirii cu Domnul – ne umplem de cântare și de rugăciune, apoi ne pregătim să chemăm harul lui Dumnezeu peste Cinstitele Daruri, ele sunt sfințite de către pogorârea harului Prea Sfintei Treimi și cu acestea, cu Trupul și Sângele Domnului, care sunt pline de slava dumnezeirii Sale, noi ne împărtășim spre finalul ei și Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru că am cinat împreună la masa Sa euharistică.

De aceea, a vorbi despre Dumnezeiescul Ioan, Patriarhul Constantinopolului și acum al întregii lumi, înseamnă a vorbi despre un prieten intim, despre un prieten de conștiință, despre o ființă iubită.

Iar toți cei care ne-am atins de Sfintele sale Moaște am simțit părinteasca sa întărire în viața noastră. La fel, toți cei care am citit ceva din opera sa și ne-am întărit interior prin cuvintele sale cele preasfinte. Pentru că Sfântul Ioan, în Liturghia sa și în Sfintele sale Moaște, în cărțile și în simțirea lui în rugăciune, e mereu viu, e mereu prezent, e mereu prietenul mântuirii noastre.

Din 2009 încoace, pe platforma noastră, mâna sa cea dreaptă este o prezență continuă.

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

Mâna cu care a scris, cu care a binecuvântat, cu care i-a mângâiat pe oameni…

Și care mă umple de har ori de câte ori o văd…pentru că știu că este mâna celui care a ars neîntrerupt pentru teologie. Care a slujit Biserica neîncetat, uimind toate veacurile…

Teologia sa este un ocean greu de parcurs, pentru că mai întâi trebuie să traduci și să citești foarte mult.

În predica din ianuarie 2014 am precizat unde găsim scrierile sale editate: în PG 48-64[1]. Avem multe traduceri din opera sa, mai vechi și mai recente, în limba română…dar nu-l avem pe Sfântul Ioan în integralitate.

Neavându-l în limba noastră, în întregime, nu îi putem intui cu toții, la reala lui valoare, colosalitatea.

Pentru că atunci când vreau să vorbesc despre el, am senzația că îmbrățișez muntele…Adică stau lângă el…și nu îl pot cuprinde.

Pentru că munca sa neobosită de tălmăcitor al Scripturii e dezarmantă pentru cineva care nu încearcă să predice continuu, să predice asiduu, să muncească serios pentru fiecare predică în parte.

De la Sfântul Ioan am învățat un principiu capital în predicatologie: să predic chiar și atunci când nimeni nu vrea să mă asculte. Pentru că predica e plină de cuvântul viu al lui Dumnezeu, de slava Lui și ea e un foc care îi atinge pe oameni.

Să predic oriunde și în fața oricui e dornic să audă înțelepciunea mântuitoare a Bisericii. Iar dacă nu am cui să predic față către față, să scriu predicile în cărți, să scriu cărți în mod continuu, în care să cuprind ceea ce mă luminează Dumnezeu și adevărurile Tradiției Bisericii pe care le găsesc în munca mea de cercetare.

Pe când, un al doilea lucru capital pe care l-am învățat de la el, e acela de a scrie și de a vorbi, de a predica…atunci când Dumnezeu dorește și după cum dorește El. Lucru care face din predicile cuiva niște surprize absolute. Pentru că nici eu nu știu ce voi predica până nu încep să predic.

De aceea, pentru mine, Sfântul Ioan Gură de Aur e paradigma predicatologiei, adică omul care e pe sufletul meu în materie de spunere a adevărului.

Însă adevărurile spuse de Sfântul Ioan enervau profund!

Enervau…și enervează pe cei care nu vor să trăiască în mod sfânt în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Adevărurile sale sunt de la Dumnezeu, pentru că sunt pline de experiență duhovnicească, și, dacă ar fi trăit astăzi, – cred asta cu toată conștiința! – ar fi fost hărțuit de oamenii politici, de jurnaliști, de tot felul de oameni dubioși, care l-ar fi dat în judecată pentru o zicere sau alta din predicile sale… pentru că el era doar de partea adevărului și a oamenilor nedreptățiți.

Adică în fiecare secol, cu Ioan Gură de Aur, cred că s-ar fi petrecut lucrurile la fel: ar fi fost marginalizat și umilit în chip și fel, pentru că teologia și mărturia lui de mare conștiință deranjează

M-am bucurat să văd, în Calendarul pe 2014, de buzunar, editat de către Patriarhia Română, pomenită azi și pe mama Sfântului Ioan Gură de Aur, pe Sfânta Antuza.

Mama și fiul: ce poate fi mai frumos!

Însă, în fapt, ea nu e pomenită nici în Mineiul românesc[2], nici de către greci[3] și nici de către americanii ortodocși[4] în această zi.

Nu știu de unde au luat editorii calendarului informația că astăzi e pomenită și mama sa, Sfânta Antuza…însă eu mă bucur să fac acest lucru: să o pomenesc pe mamă alături de fiul ei. Pentru că ea l-a crescut și educat.

IoannisSecundus, tatăl său, a murit creștin, pe când Sfântul Ioan era mic dar a fost crescut de mama sa, de Sfânta Anthusa, care a rămas văduvă la nici…20 de ani[6].

La 18 ani Sfântul Ioannis studia la Atena[7]. Patriarhul Ierusalimului, Zinon, vine în Antiohia și îl face anagnost/ citeț/ lector pe Sfântul Ioan. El stând în această treaptă eclesială timp de 3 ani[8]. După moartea mamei sale, el s-a făcut monah și a început să scrie cărți[9]. Pentru că teologie scrii numai dacă ești luminat de Dumnezeu spre acest lucru. Dacă ești chemat, în mod special, să scrii.

Și Sfântul Ioan a primit vizita mistică a Sfinților Apostoli Ioan și Petru, care i-au dat, din partea Domnului, darul teologiei și pe cel al iertării de păcate[10].

Începe să facă minuni pe când era în Antiohia[11]. După 4 ani de viață monahală de obște, Sfântul Ioan trăiește timp de 2 ani în pustie[12]. Însă aici, în pustie, se îmbolnăvește de boala de stomac de care va suferi toată viața, fapt pentru care va mânca în regim special.

Se întoarce în Antiohia, e hirotonit diacon de către Sfântul Patriarh Meletie, e diacon timp de 5 ani de zile[13], iar după ce Sfântul Meletie devine Patriarh de Constantinopol, el se retrage în mănăstirea lui de metanie[14]. Aici rămâne pentru alți 5 ani de zile.

Însă, în urma unei vedenii îngerești, Patriarhul Flavian al Antiohiei îl hirotonește preot[15]. Supranumele de Gură de Aur l-a primit tocmai pentru complexitatea și profunzimea dumnezeiască a predicilor sale. Căci oamenii se bucurau să îl asculte…dar nu înțelegeau toată teologia pe care el o predica.

Devine Patriarh al Constantinopolului într-o zi de 26 februarie, fiind făcut ierarh și patriarh din ieromonah[16].

Sfântul Proclu îl vede, în mod extatic, pe Sfântul Apostol Pavel cum îl învăța pe Sfântul Ioan Gură de Aur să îi tălmăcească epistolele[17].

De două ori a fost trimis în exil. La primul exil s-a cutremurat pământul din cauza lui. În al doilea a murit, nu mai înainte de a-i apărea în vedenie Sfântul Sfințit Mucenic Vasilisc și a-i spune că a venit timpul adormirii sale[18].

Coșciugul său de piatră se păstrează acolo, la Komani, în Georgia[19], unde el a adormit.

cosciugulIar Sfintele sale Moaște sunt împărțite peste tot în lume.

În România avem părți din Sfintele sale Moaște. Din noiembrie 2004, o parte din Sfintele sale Moaște au revenit la Constantinopol[20].

retrocedateRedate înapoi de către Vatican. Dimpreună cu părți din Sfintele Moaște ale Sfântului Grigorie de Nazians.

Capul Sfântului Ioan Gură de Aur e la Mănăstirea Vatoped[21].

capulÎnsă oriunde ne rugăm lui, Sfântul Ioan, Părintele nostru e cu noi!

De aceea, când suntem la Sfânta Liturghie, să ne amintim cine este cel care ne odihnește prin rânduiala sa liturgică. Și, în toate zilele, să îl avem pe Sfântul Ioan povățuitor în viața noastră și în modul în care gândim teologic.

Dumnezeu să ne întărească pe toți, azi, când lăsăm sec pentru Postul Nașterii Domnului și să ne întărească în nevoința noastră! Amin.


[1] A se vedea:

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/29/predica-la-sfintii-trei-ierarhi-30-ianuarie-2014/.

[2] În Mineiul pe luna noiembrie, ed. BOR 1927, astăzi sunt pomeniți Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Nou Mucenic și Cuvios Damaschin, martirizat în anul 1681, p. 208-209. Lucru confirmat și de Liturghier, ed. BOR 2012, p. 565.

[3] A se vedea:

http://www.synaxarion.gr/gr/m/11/d/13/sxsaintlist.aspx.

[4] Idem: http://oca.org/saints/lives/2014/11/13.

[5] Idem:

http://en.wikipedia.org/wiki/John_Chrysostom.

[6] Viețile Sfinților pe luna noiembrie, ed. BOR 1993, p. 210.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 212.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 213.

[11] Idem, p. 214.

[12] Idem, p. 215.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 216.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 219.

[17] Idem, p. 222.

[18] Idem, p. 251.

[19] A se vedea:

http://orthodoxwiki.org/File:Oqropiri.jpg.

[20] Idem:

http://www.patriarchate.org/patriarchate/relics.

[21] Idem: http://www.doxologia.ro/imagine/capul-sfantului-ioan-gura-de-aur-de-la-manastirea-vatopedou-athos-0.

Luceafărul [2]

Mai aproape de izvorul popular (chiar foarte aproape) sunt versurile dintr-o creație poetică care prelucrează surse folclorice, rămasă în manuscris, și care dezvoltă tema Zburătorului: „Și e una la părinți,/ Cum e luna printre sfinți,/ Și-ntre fete tinerele/ Ca și luna printre stele” (Peste codri sta cetatea)[1].

Formularea din Luceafărul ne demonstrează însă, după cum spuneam, că Eminescu era conștient de sursa cultă/ ortodoxă a imaginilor poetice descoperite în poezia populară.

Strofele următoare ale poemului eminescian urmăresc intriga erotică.

După cum am arătat altădată (aici și aici), poetul și-a însușit, încă din fragedă tinerețe, din cărțile vechi cu conținut filocalic pe care le citise, un ideal ascetic căruia a încercat să-i rămână fidel cât mai mult și către care a tins totdeauna, oscilând între dorința unei vieți de familie și cea de a se dedica cunoașterii și existenței ascetico-creative.

Eminescu însuși a indicat, în poemele sale, acest traiect sentimental și cognitiv, dar până la noi nu a fost luat în seamă.

Acesta este motivul pentru care, în versurile sale, inițierea erotică are loc în contexte care presupun… fermecarea, o alunecare treptată în plasa îndrăgostirii:

Și pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Țesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie
.

Ipostaza este cea a unui păianjen, care își țese mreaja

O mreajă de lumină, dar totuși o mreajă.

Sau, mai bine zis: o mreajă de lumină rece – pentru că o împletește „cu recile-i scântei”.

Văpaia presupune căldura, însă aici focul patimii erotice este descris ca fiind o văpaie rece.

Patima pare fierbinte, dar îndărătul ei este numai răceală, pentru că nu iubirea dumnezeiască o susține, singura iubire care e veșnică, ci o aprindere care e doar iluzie, care nu are consistență eternă.

De aceea Eminescu construiește acest paradox: reci scântei țes o mreajă de văpaie. Îi vor urma multe altele în poem…

Situația este aproape identică în Călin (file din poveste). Acolo tânăra fată este aproape învăluită cu totul în această plasă strălucitoare/ scânteietoare în momentul în care se apropie de ea Călin („Zburător cu plete negre”):

Iar de sus pân-în podele un painjăn prins de vrajă,
A țesut subțire pânză străvezie ca o mreajă;
Tremurând ea licurește și se pare a se rumpe,
Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.
După pânza de painjăn doarme fata de-mpărat;
Înecată de lumină…

Este multă lumină în această vrajă…multă strălucire sau scânteiere ca de pietre prețioase…și totuși Eminescu nu are încredere în acest joc al seducției.

Mereu a fost suspicios față de mrejele sclipitoare ale momentului, pentru că întotdeauna ceea ce părea o feerie de fericire s-a terminat în multă suferință.

Și poetul se întorcea mereu la înțelepciunea dintâi

De altfel, imaginea păianjenului, în literatura noastră veche, urmând Psaltirii, era simbol al acestei lumi degrab trecătoare și plină de mreje: „A[n]ii ni să trec cu grabă,/ Ca o painjină slabă” (Dosoftei, Psaltirea în versuri, Ps. 89, 35-36); „painjini sunt anii şi zilele noastre” (Miron Costin, Viiața lumii).

Iar scenariul erotic cuprinde – ca mai totdeauna la Eminescu – și anumite detalii tanatice:

Și când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Gestul fetei de a „se-ntinde drept” (expresie veche), cu „mâinile pe piept” are în mod evident ceva mortuar în sine, la care se adaugă și atingerea Luceafărului pentru a-i închide ochii.

Nu vedem ceva ocult în acest lucru. E ca și cum în spatele sclipitoarelor imagini s-ar afla mereu spectrul morții. Pe lângă experiența personală a lui Eminescu, faptul în sine ni se pare un reflex al apelului îndelung la cugetarea la moarte, înregistrat în tot Răsăritul ortodox și în literatura noastră românească cu prisosință.

Luceafărul își întețește intențiile seductive folosindu-se de oglindă, pentru a-și…înmulți lumina: „Și din oglindă luminiș/ Pe trupu-i se revarsă,/ Pe ochii mari, bătând închiși/ Pe fața ei întoarsă /…/ El tremura-n oglindă”.

Se face un luminiș în oglindă. E un fel de primă întrupare a Luceafărului, folosindu-se de oglindă ca de un mediu materializant și care dublează intensitatea razelor sale.

Sau luminișul din oglindă devine dublul terestru al Luceafărului.

Însă fata de-mpărat dorește ca el să aibă o înfățișare reală: să coboare și să pătrundă „-n casă și în gând”.

După cum spuneam altădată, în cărțile noastre, pătrunderea este în casa sufletului și în gândul minții[2], poetul urmărind, de fapt, în aceste strofe, treptele infiltrării patimii în suflet, așa cum le descriu învățăturile isihaste, pe care Eminescu le cunoștea. Și se poate face comparația cu luna „stăpân-a mării”, lunecând pe bolta lumii, care „în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,/ Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!” (Scrisoarea I).

Diferența esențială constă în faptul că luna pătrunde în casă și în gând cu „lumina ta fecioară”, în timp ce Luceafărul are aici o lumină pătimașă, rece.

Pentru că și fereastra sufletului, și gândul minții se pot deschide fie spre lumină curată și sfântă, fie spre sclipirile tentațiilor.

Într-o variantă manuscrisă, Părintele îl mustră pe Luceafăr pentru că: „Din noaptea vergină tu chemi/ Voința fără sațiu”[3].


[1] Cf. M. Eminescu, Opere, VI, ed. Perpessicius, p. 110.

[2] A se vedea teza noastră doctorală, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 390-391, 395-396, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 414.