Zi: 13 noiembrie 2014

Sfântul Sfințit Mucenic Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*
Ediția diortosită:

[Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. crit. și studiu introd. de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972.

***

Cazanie la Sfântul [Ierarh] Nicolae [al Mirelor Lichiei] (6 decembrie)

Pentru că omul este făcut de Dumnezeu în mod dublu, din suflet cuvântător și din trup simțitor, de aceea el are și duble virtuți: sufletești și trupești.

Iar bunătățile/ virtuțile lui sufletești sunt vitejia, înțelepciunea, dreptatea și curăția. Pe când cele trupești sunt tot patru: tăria, integralitatea, frumusețea și sănătatea. Iar din virtuțile sufletești și trupești se nasc alte 4 virtuți de obște: credința, nădejdea, dragostea și smerenia.

Așadar, despre aceste 4 virtuți pomenite acum, care sunt ca 4 temelii ce nu pot fi mișcate din loc, vreau să îmi întemeiez predica de azi, cu ajutorul lui Dumnezeu, înaintea dragostei voastre.

Și, mai întâi, vreau să vă spun, foarte pe scurt, despre fiecare virtute în parte. Care e puterea și lucrarea ei. Pentru ca să se înțeleagă mai repede cele despre care vorbesc. După care voi continua, după putere, despre câte ne va lumina Dumnezeu în acest ceas, de la Care cerem și ajutor. Și vă invit să ascultați cu dragoste, ca să aveți plată de la Dumnezeu.

„Credința”, după cum spune Fericitul Pavel în cap. al 11-lea [al Epistolei] către evrei, „este ființa celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor care nu se văd” [Evr. 11, 1]. Iar fără credință nu este cu putință nimănui să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu, nici să se apropie de El.

Și pentru ca să vă încredințați cum că este adevărat acest cuvânt, ascultați ce spune Hristos către Apostoli[i Săi] în cap. al 16-lea de la Marcu: „Mergeți în toată lumea, propovăduiți Evanghelia la toată zidirea și cel ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel care nu va crede, se va osândi” [Mc. 16, 15-16].

Iată dar, că fără credință nu este cu putință să ne mântuim. Și să știți că locașul credinței este inima omului, pe când viața ei sunt faptele cele bune. Așa după cum ne spune Apostolul Iacov: „că precum trupul omului este mort fără suflet, așa și credința este moartă fără de fapte bune” [Iac. 2, 26].

Și nimeni să nu considere în mintea lui cum că se va mântui doar prin credință. [Căci] de nu va face și fapte bune, el va greși. Și iată că v-am spus, în puține cuvinte, [despre] puterea credinței.

Ascultați [acum și despre puterea] nădejdii! Nădejdea este o îndrăzneală adevărată către Dumnezeu, dată în inima omului de către strălucirea dumnezeiască [a slavei Sale]. [Pentru] ca [omul] să nu deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredințat că va lua, prin pocăință, iertarea păcatelor [sale] și [că va primi] și orice altă cerere, fie ea trecătoare sau veșnică.

Iar nădejdea ne încredințează și adeverește aceasta în inima omului, mai întâi cu ajutorul și cu darul lui Hristos.

Căci El este toată nădejdea noastră, după cum spune Apostolul Pavel către Corinteni: „după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul și Domnul nostru Iisus Hristos, al nădejdii noastre, căci printr-Însul luăm toate”[1]. După cum Însuși Hristos ne învață și ne spune: „Și câte veți cere întru numele Meu, aceasta voi face, ca să Se slăvească Tatăl întru Fiul” [In. 14, 13].

Și [astfel], prin darul lui Hristos, se întemeiază toată nădejdea noastră.

Așadar, ați înțeles puterea nădejdii! Acum am să vă spun [care este puterea] dragostei.

Căci dragostea este, [așa] după cum spune Fericitul Pavel, mai mare decât credința și decât nădejdea. [Pentru că ea este] temeiul și piscul tuturor bunătăților, care îi face pe cei mulți să fie una și ne face cale către Dumnezeu tuturor celor care o iubesc.

Iar despre dragoste Însuși Hristos ne confirmă, în capitolul al 22-lea de la Matei, [atunci] când spune: „întru aceste două porunci, ca cineva să iubească pe Dumnezeu și pe aproapele său, se sprijină toată Legea și Prorocii” [Mt. 22, 37-40].

[Și prin aceasta] ați înțeles și [care] este puterea dragostei.

Am să vă spun acum și [despre puterea] smereniei. Căci smerenia este sfârșitul, legătura și pecetea tuturor bunătăților/ virtuților. Căci dacă ar avea cineva toate virtuțile lumii și nu are smerenie, toate ale lui sunt pierdute. Toate sunt stricate [de părerea de sine și de slava deșartă]. Toate sunt nimica. Iar osteneala lui este în deșert, pentru că smerenia este maica tuturor virtuților.

Și precum maica depune multă osteneală ca să-i hrănească, din fireasca dragoste pe care o are pentru copiii săi, și îi crește și îi ferește de toate, pentru ca să nu li se întâmple vreo primejdie și să piară, tot la fel și smerenia hrănește virtuțile și le face să crească și le ferește de toate primejdiile, pentru ca să nu piară [din om].

Căci păcatul cel dintâi și care este mai mare decât toate păcatele este mândria. [Mândrie] pe care a izvodit-o/ a născocit-o și a născut-o Satana. Care era Înger și se numea Luceafăr, pentru multa lumină [dumnezeiască] pe care o avea.

Însă mândria l-a surpat și l-a pogorât [din cer], dimpreună cu toată ceata lui, întru cele mai de jos prăpăstii ale Iadului. Și dintru acea lumină pe care o avea s-a făcut mai [negru] decât toată întunecimea și se va osândi în veci, în mod nesfârșit, pentru că nu are nici tămăduire și nici vindecare rana lui. Căci el fiind duh nu are pocăință.

Și cu acest păcat al mândriei, din cauza multei lui invidii, l-a înșelat și pe sărmanul Adam, de l-a surpat din cinstea lui și l-a dus la moarte și l-a pogorât și pe el în Iad.

Și precum păcatul mândriei a avut puterea de l-a pogorât pe Luceafăr până în cele mai de jos prăpăstii ale Iadului, așa și virtutea smereniei are mai multă putere decât mândria.

Căci [smerenia] L-a făcut pe Însuși Dumnezeu, Care este Făcătorul Luceafărului, de S-a pogorât [și S-a făcut om]. Fiindcă a lăsat cerurile și toată slava și lauda pe care o avea din partea tuturor Puterilor cerești, și S-a pogorât pe pământ și S-a făcut om și S-a smerit până la moarte, după cum spune Fericitul Pavel, moarte pe cruce [Filip. 2, 8]. Și S-a pogorât și până în Iad și l-a scos pe Adam [de acolo], cu tot neamul lui și l-a suit împreună cu El în cer, unde a fost mai înainte. Iar Luceafărul n-a putut să se mai suie, pentru că îl trage păcatul în jos.

Căci păcatul se aseamănă pietrei. [Pietrei] care caută să meargă la mama ei, în pământ, de unde și este. Pe când bunătatea se aseamănă focului și tinde să meargă în sus, în văzduh, unde este matca

Și după cum un om are în casa lui aur, argint, podoabe și alte haine și, când iese din casă, pune lacăt și încuie, pentru ca să nu vină vreun hoț și să i le fure și astfel să fie păgubit, tot așa și smerenia încuie, ca și cu un lacăt, toate virtuțile, pentru ca să nu vină hoțul de obște, diavolul, și să i le fure și astfel să fie păgubit de [toată] osteneala pe care a depus-o.

Și iată că, după puterea [mea], în puține cuvinte, v-am vorbit despre puterea și lucrarea celor 4 virtuți. Care ne trebuie la toți. Și câte ați auzit, [pe acestea] să le însemnați în inima voastră și să le păziți și să le faceți după putință.

Căci atunci veți fi fericiți, așa după cum ne spune Hristos: „Fericiți cei care aud cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc pe el” [Lc. 11, 28].

Iar despre aceste 4 virtuți, despre care v-am vorbit până acum, v-am spus, pentru fiecare în parte, care le este puterea și lucrarea. Căci ele sunt ca o piatră cu patru fețe. Și acestea sunt netrecătoare. Pentru că prin ele și-au zidit toți Sfinții și Drepții [lui Dumnezeu], ca niște înțelepți, casa virtuților. După cum spune cuvântul Evangheliei: „S-a pogorât ploaie și au venit râurile și au suflat vânturile și au lovit casa aceea și nu a căzut, căci era întemeiată pe piatră” [Mt. 7, 25]. Care piatră este Hristos [I Cor. 10, 4], după cum zice Fericitul Pavel.

Dintre care Înțelepți și Sfinți și Drepți este și acest Fericit și de-a pururea pomenit, Marele Nicolae, Arhiereul Mirelor Lichiei, Făcătorul de minuni, a cărui pomenire o săvârșim astăzi, întru acest Sfânt Locaș.

Căci el stă, deasupra muntelui Bisericii, ca o cetate păzită de Dumnezeu și întărită din toate părțile, de cele 4 turnuri duhovnicești: credința, nădejdea, dragostea și smerenia.

Și cu tunul credinței el îi gonește departe pe vrăjmașii Bisericii, pe eretici. Cu tunul nădejdii el îi aduce pe cei deznădăjduiți spre Dumnezeu. Cu tunul dragostei îi ajută pe cei săraci și lipsiți. Iar cu tunul smereniei îi suie pe cei păcătoși la cer.

El stă nemișcat în muntele credinței și al nădejdii și nu se poate ascunde.

Stă întemeiat în muntele dragostei și al smereniei și nu se poate pitula. Se vede de departe, căci este la loc înalt.

El luminează ca o făclie ascunsă în casa Domnului, în curțile Dumnezeului nostru.

Faptele lui cele bune strălucesc tuturor celor din casă. Ele nu sunt ascunse sub obroc! Luminează în toată lumea, ca lumina soarelui, minunile lui.

Sunt cunoscute de către toți facerile lui de bine și milosteniile sale. Sunt primite de către toți blândețile lui și ne bucurăm cu toții de pomenirea lui. După cum spune Solomon: „lăudându-se Dreptul, se veselesc popoarele”.

Îl mărturisește pe el adevărul lucrurilor. Cum că este îndreptător al credinței și chip al blândeții și dascăl al înfrânării. Așa precum cântă Biserica despre el[3]. Și pe acelea le-a agonisit, prin smerenie pe cele înalte și prin sărăcie pe cele bogate.

El a urmat Dascălului și Învățătorului său, Hristos, Păstorului celui bun și adevărat, Care Și-a pus sufletul pentru oi [In. 10, 11]. El a păzit porunca lui Dumnezeu în mod desăvârșit și L-a iubit pe El și pe aproapele său ca pe sine însuși [Mt. 22, 37-39].

[Și acestea sunt] dovedite prin ajutorul pe care l-a făcut din destul prin galbenii [aruncați] celor trei fecioare. Căci acestea stăteau în cumpănă [și doreau] să-și piardă fecioria lor. Însă Sfântul, înțelegând cum că sărmanul tată al fetelor, pentru ca să gonească sărăcia din casa lui, dorea să o cheme pe Afrodita în casă, adică curvia, și prin aceasta să câștige aur și argint, ca să se poată îndestula, [le-a ajutat, căci tatăl] dorea să vândă fecioria fetelor lui.

Iar tatăl, oftând cu amar din adâncul inimii lui, plângea cu lacrimi fierbinți și zicea: „Am trei fecioare, care sunt ca trei virtuți ale Raiului, și ele se vor schimba în trei patimi ale Iadului, pentru puțin câștig pierzător. [Însă sufletul] este avuția cea mai de cinste dintre toate avuțiile care sunt ascunse sub munți sau decât toate cele cuprinse în această lume. Și această frumusețe luminată ca a soarelui își va pierde lumina și podoaba și se va face scaun sau, mai bine zis, cuib al întunecaților draci”.

Însă pe acestea înțelegându-le Sfântul, a zis în sinea sa: „Nu, diavole, nu voi lăsa să se lipsească Cerul de niște stele frumoase ca acestea! Nu vreau să câștige Iadul niște suflete atât de curate și niște flori așa de frumoase. [Căci] eu, o, dragoste mincinoasă[4], vreau șă-ți sfărâm săgețile, pe cele care fără de rană omoară! Eu, Luceafărule, vreau să-ți sfărâm toate mrejele și să-ți pierd vicleșugul cu totul”.

Astfel a vorbit Sfântul! Și mai apoi, după ce soarele și-a ascuns razele sale și [după ce] s-a stins de tot lumina zilei, [când s-a făcut] întunericul nopții și când cerul, de osteneală, și-a închis spre somn toți ochii lui, încât nici luna nu priveghea, nici stelele cele mai mici nu aveau deschise tâmplele lor cele de argint, atunci, ca și când nu ar fi fost un făcător de bine, ci un hoț, el a alergat cu mare grabă la acea casă săracă și a aruncat înlăuntrul ei nu o dată, nici de două ori, ci de trei ori mulți galbeni [de aur].

[Și astfel], el a gonit cu aceștia sărăcia [din casa tatălui] și tot răul și tot cugetul necuvios și a mântuit fecioria celor trei fecioare din cursele diavolului.

Ați auzit fapta Sfântului? Ați priceput fierbințeala inimii lui, [dorința] lui spre a face bine? Ați înțeles puterea dragostei lui pentru aproapele?

Se află oare și acum vreunul dintre cei bogați sau dintre cei săraci, care, dacă ar cunoaște lipsa și sărăcia fratelui său, creștin [ca și el], care este aproapele său, i-ar face un astfel de ajutor la nevoie, cu dragoste curată și fără de fățărnicie?

Sau, de nu va avea puterea să dea bani sau altceva, măcar să dăruie un sfat bun sau un cuvânt de mângâiere? Căci nu numai eu, ci toți creștinii care se tem de Dumnezeu îl vor socoti pe acesta aidoma Sfântului Nicolae sau a altor Sfinți.

Căci atâta este Dumnezeu de mulțumitor și primitor și atât de multă dragoste arată pentru puțina dragoste a aceluia care va face [binele] cu credință și cu dragoste, [încât socotește acestea] ca și multul altora.

Și putem înțelege aceasta din pilda celor doi bani ai văduvei. Căci aceștia au fost primiți de către Hristos foarte bine [Mc. 12, 43-44], ca și plata celor care au lucrat în vie la ceasul al unsprezecelea și cărora li s-a plătit ca și celor din ceasul cel dintâi [Mt. 20, 9].

Căci de am face bine aproapelui nostru, așa cum au făcut Sfinții și cum ne învață Sfintele Scripturi sau, mai cu seamă, după cum ne învață Însuși Hristos, Care este începutul și sfârșitul tuturor, oare ce bine socotiți că am avea? Ce spor credeți că ne-ar da Dumnezeu în toate? Căci spune Prorocul David: „Voia celor ce se tem de El o va face și rugăciunea lor o va asculta” [Ps. 144, 19].

Căci așa ne poruncește și Hristos: „Faceți-vă Sfinți, că Eu sunt Sfânt!” [Lev. 11, 44; 20, 7-8; Mt. 5, 48; I Petru 1, 15-16]. Căci cu fapte bune se face omul lăudat și Sfânt, iar nu cu fapte rele. Nici un nume vestit nu va putea să lase cineva, după moartea sa, cu răutăți.

Iar noi, acum, de facem vreodată cuiva vreun bine, sau îl îndemnăm cât de puțin, o facem mai mult din fățărnicie. Pentru că [dorim] să ne laude oamenii. Iar dacă nu se supun întru toate, după voia noastră, vrem să le scoatem binele acela pe nas, imputându-le mereu și blestemându-l [pe cel ajutat] încât osândește binele pe care i l-am făcut și ne lăudăm unora și altora.

Însă Dascălul nostru, Hristos, nu ne învață așa, ci zice: „Când faceți milostenie sau alt bine, să nu știe stânga ce face dreapta” [Mt. 6, 3]. Așadar, cine vrea să se zidească în mod desăvârșit, acela să aibă în loc de pământ dragostea. Iar acolo se va înrădăcina credința, aidoma unui copac, și își va da roada la vremea sa. Așa după cum zice David, că toți copacii și toate ierburile, odrăslind, din pământ cresc și se măresc și-și dau roada lor [Ps. 1, 3], iar dacă sunt tăiați din pământ, atunci se usucă și pier [Mt. 3, 10].

Așa este și credința: rămânând în dragoste, ea crește și se mărește și face toate rodurile virtuților, pentru că pământul credinței este dragostea.

Alături de cele zece porunci pe care Dumnezeu le-a dat lui Moisis în muntele Sinai, porunca cea dintâi și mai mare [decât toate] este dragostea. Căci [El] n-a zis să crezi în Domnul Dumnezeul tău, ci: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău și din tot cugetul tău și din toată vârtutea ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți” [Deut. 6, 5; 11, 11; Lev. 19, 18; Lc. 10, 27; Mc. 12, 33; Rom. 13, 9].

Și oare pentru ce s-a zis: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”? Pentru două lucruri [și anume]: unul, pentru ca să arătăm dragostea pe care a arătat-o și o arată întotdeauna Dumnezeu către noi și, al doilea, pentru că fiecare om se iubește pe sine mai mult decât lucrurile lui și își dorește să fie cinstit și să aibă binele. Pentru aceea ne-a zis [Dumnezeu] să iubim în acest fel pe aproapele nostru.

Însă, să ne ferească Dumnezeu când ni se va aprinde casa sau când ne vor năpădi hoții! Căci vecinul tău, cel mai aproape de tine, va veni să-ți ajute, iar nu fratele tău sau vreo rudenie a ta, care sunt departe.

Căci cel ce iubește cu dreptate, acela și crede.

Căci spune Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu: „De va zice cineva că iubește pe Dumnezeu și pe fratele lui îl urăște, mincinos este; căci cel ce nu iubește pe fratele lui, pe care l-a văzut [și-l vede întotdeauna], atunci pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum Îl poate iubi?” [I In. 4, 20].

Pentru aceea și Domnul Hristos a zis către ucenicii Lui: „Din aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste întru voi” [In. 13, 35].

Însă acum, tu, omule ticălos, care te numești creștin și ucenic al lui Hristos: unde este dragostea pe care o ai pentru fratele tău? Ce fel de ascultare faci dascălului, învățătorului tău?

Mai bine nu mai spune că ești creștin, că îți faci și mai multă osândă! Căci nu trebuie să nădăjduiești numai la numele pe care îl ai! Nu considera că, dacă te numești creștin, te vei mântui! Căci Hristos spune: „Nu cei cei Îmi zic Mie: Doamne, Doamne vor intra întru Împărăția cerului, ci cei care fac voia Mea” [Mt. 7, 21]. Iar voia lui Hristos nu este alta, fără numai dragostea. Și cel care are dragoste pentru aproapele său și îi dorește binele, acela împlinește toate poruncile lui Dumnezeu.

Pentru că cel care rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el [I In. 4, 16], după cum zice Ioan.

Iar astăzi, creștinii noștri atât de mult stau împotriva lui Dumnezeu, încât Îl fac mincinos. Iar despre Sfânta Scriptură, ei spun că sunt basme și relatări omenești. Și ei spun: cum să-mi iubesc vecinul meu, dacă îmi este vrăjmaș?

[Însă,] dacă spui că-ți este vrăjmaș, nu te mai numi atunci creștin. Ci zi, [mai degrabă,] că ești un păgân și un om fără de lege și fără de obraz. Pentru că Stăpânul tău, Hristos, îți poruncește să iubești pe vrăjmașii tăi și să le faci bine. Însă tu Îi stai împotrivă și nu vrei să Îl asculți. Însă nu iei aminte la faptul că și tu ești om. Iar mâine-poimâine vei muri și o să te mănânce pământul și viermii. Iar acum, de se întâmplă să îți stea împotrivă sluga ta sau argatul tău, nu te mânii pe el și-l bați [imediat]?

Însă Hristos, Care este Dumnezeul cel adevărat și Care va judeca toată lumea, pentru neascultarea pe care i-o faci [acum], oare crezi că nu te va pedepsi și nu te va bate cu osândă în veci?

Iată, așadar, că nu-ți este vrăjmaș vrăjmașul tău, ci, mai degrabă, îți e prieten. Căci el te duce spre bine, dacă vei face așa cum te-a învățat Hristos. Iar dacă nu vei face așa, îți ești vrăjmaș ție și pierzător al sufletului tău.

Căci Adam, dacă ar fi ascultat de porunca lui Dumnezeu, neamul omenesc nu ar mai fi trăit atâta osândă. După cum noi, cei de azi, de L-am asculta pe Hristos, nu am suferi atâtea scârbe și nevoi.

[Căci] Pavel Apostolul zice, în capitolul al 13-lea către Corinteni: „De voi grăi în limbile oamenilor și ale Îngerilor, iar dragoste nu am, m-am făcut ca o aramă răsunătoare sau ca o tobă care bate în gol. Și dacă aș avea prorocie și aș ști toate tainele și toată înțelegerea și de aș avea atâta credință, încât să mut și măgurile, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș da toată averea mea și de mi-aș da și trupul să îl ard, iar dragoste nu am, la nimic nu-mi folosesc” [I Cor. 13, 1-3].

Ai auzit ce spune?

Dar tu, care-l urăști pe fratele tău, încât nici în ochi nu vrei să-l vezi, și-i porți pică și-l vorbești de rău pe la unii și pe la alții, pentru ca să-i faci pagubă și să-l umilești, să-l sărăcești, tu, cu adevărat, nu ești creștin și nici om pe [acest] pământ, [ci] ești Satana, care L-a pârât pe Dumnezeu la Adam.

Și ce preot e acela care te spovedește și te lasă pe tine, cel care îți pârăști [aproapele], să te împărtășești? Acela, cu adevărat, nu e preot, ci e Iuda. E un vânzător al lui Hristos. Și aceasta nu i se va ierta nici preotului, nici aceluia, măcar de ar face multe lucruri bune. Căci spune Hristos: „Milă voiesc, iar nu jertfă” [Os. 6, 6; Mt. 9, 13].

Pentru aceasta dar, iubiții mei întru Hristos, fraților și binecuvântaților creștini, câți v-ați adunat astăzi ca să prăznuiți și să vă bucurați de pomenirea Sfântului, trebuie, după cât va fi cu putință fiecăruia, luând exemplu din faptele Sfântului, să ne asemănăm lui și să-L iubim, mai întâi de toate, pe Dumnezeu, așa după cum este scris în porunca cea dintâi, dar și pe aproapele nostru!

Să-i iubim pe vrăjmașii noștri și să le facem bine!

Să-i cinstim pe părinții noștri, atât pe cei ce ne-au născut, cât și pe cei sufletești, adică pe Cuvioșii monahi și Cucernicii preoți.

Să ne ferim, pe cât ne e în putere, de curvie, de beție, de invidie, de vânzări, de răpiri, de rele și de alte multele ca acestea, care sunt născociri ale diavolului, începătorul răutăților, pentru ca să ne despartă de Hristos, Domnul nostru, și să-și bată joc de noi după voia lui.

Iar dacă vom păzi acestea câte am zis, atunci vom fi buni creștini și adevărați ucenici ai adevăratului Hristos Dumnezeu și, fără de nicio îndoială, vom avea o nădejde bună.

[Nădejdea] că aici, întru această lume, vom petrece o viață pașnică și fără de tulburare, iar în cea viitoare ne vom bucura și ne vom veseli dimpreună cu Sfântul Nicolae și cu toți Sfinții, întru Împărăția cerului. Pe care cu toții să o dobândim, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui milă ne rugăm să fie pururea cu voi. Amin!

---

[1] Nu l-am putut identifica în I și II Cor.

[2] În LXX e vorba despre foc și adiere subțire.

[3] În troparul său.

[4] Dragoste desfrânată, dragoste care nu îl împlinești ci îl desfigurezi pe om.