Predică la Duminica a 25-a după Rusalii [2014]

cine coboara

Iubiții mei,

În parabola Samariteanului milostiv [Lc. 10, 30-35], Domnul nu a vrut să ne spună că trebuie să îi ajutăm doar pe cei căzuți în drum, care au fost tâlhăriți și maltratați! Nu, nu a vrut să spună acest lucru! Pentru că binele nostru, în această situație, s-ar reduce la prea puține persoane. Binele ar fi insular. L-am face o dată în viață sau deloc.

De câte ori am întâlnit în viața noastră un asemenea caz? De câte ori am întâlnit un om rănit de glonț sau de cuțit, lăsat în stradă, cu sângele șiroind?

Însă mai tot timpul trecem…adânc nepăsători pe lângă oameni singuri, pe lângă oameni sărmani, pe lângă oameni plini de idei păgâne și eretice, pe lângă oameni pătimași, căzuți în patimi de rușine…și desconsiderăm faptul că aceștia sunt jefuiți de încredere și de iubire.

Trecem pe lângă…pentru că nu ne-am făcut din fiecare om propria noastră problemă. Și pentru ca orice om să fie problema noastră…el trebuie să fie în rugăciunea noastră.

Da, oricât de mult am da celor care nu au tot nu am eradica sărăcia din lume! Pentru că sărăcia ține și de iresponsabilitate și de lăcomie, de indolență și de indiferență.

Însă una e să treci…pe lângă altul cu inimă compătimitoare și altceva e să treci cu zâmbet batjocoritor pe chip, cu zâmbet minimalizator la adresa celui care nu are…și să îl batjocorești.

De aceea, Domnul, în Evanghelia de azi [Lc. 10, 25-37], care include parabola, ne cere să alegem.

Să alegem între a fi oameni…sau canalii.

Să alegem…dacă e mai bine să fim nepăsători, aroganți, geloși pe alții, discreționari sau e bine să fim factori de unitate și de ajutor și oameni de încredere în viața altora.

Pentru că atunci când trăiești printre oameni contează foarte mult cuvântul. Cuvântul dat și lucrurile pe care le faci.

Pentru că oamenii privesc la ceea ce faci, la cine ești, la cine ești în mod zilnic…și exigențele față de tine cresc pe cât ești un om valoric.

Din păcate, de la omul pătimaș, de la cel care trăiește aiurea, societatea nu prea cere nimic…deși trebuie să cerem, de la fiecare în parte, să fie om. Trebuie să ne cerem nouă înșine să fim oameni și nu ipocriți, nu canalii și apoi să le cerem și altora să fie oameni.

Pentru că numai cineva cu ascendent moral real poate să ceară altora binele la care și el participă.

Însă de la oamenii Bisericii și de la oamenii valorici, care creează și conduc societatea, se cer multe lucruri. Uneori prea multe în comparație cu răsplata primită de la cei pe care îi slujim.

Dar asta tocmai pentru că binele e greu de făcut și de păstrat…iar cei care sunt departe de viața cea bună, de viața duhovnicească… înțeleg distanța dintre ei și oamenii lui Dumnezeu. Iar binele e gelozit tocmai pentru că e greu de făcut la nivel personal. Și când ești departe de bine, atunci îi insulți pe cei care încearcă să fie de partea binelui.

Însă Domnul, amintind de preot și de levit în această parabolă, adică de ierarhia Bisericii vechi, vechitestamentare, nu vrea să spună că a sluji lui Dumnezeu e un lucru rău. Sau că e un lucru puțin

Ci El pune ierarhia Bisericii în contrast aparent cu samariteanul păgân dar milos, care a acționat omenește de această dată, pentru a arăta că oricine dintre noi poate greși într-o situație anume…Oricine poate să se comporte inuman într-o anume conjunctură…chiar dacă e un om plin de noblețe.

Și de aceea am spus că contrastul e aparent: pentru că și creștinii și păgânii păcătuiesc. Nu sunt păgânii mai creștini decât creștinii…însă, dacă uităm cine suntem, ne putem comporta păgânește.

Dar, în același timp, cu toții putem face binele, ne putem comporta uman atunci când stăm față în față cu drama cuiva.

Ce înțelegem din parabola Domnului? Că El ne-a pus exemplul bun în față, exemplul de umanitate, care a reacționat imediat în fața răului, a durerii, a singurătății unui om…

Nu s-a făcut că nu vede durerea!

Nu s-a făcut că are ceva mai important…de rezolvat!

Și de aceea am spus că Domnul nu s-a referit în parabola Sa doar la cazul extrem al muribunzilor ci la problema reală a fiecărui om, față de care noi putem fi…extrem de nepăsători…sau de atenți.

Da, contează cine suntem și ce facem în fiecare clipă!

Astăzi, în duminica alegerilor prezidențiale, contează foarte mult cum alegem și la cine ne gândim când alegem.

Pentru că, dacă ne gândim doar la noi, la binele nostru îngust…sau dacă considerăm votul o revanșă sau un motiv de dispreț, nu privim în perspectivă.

Iar perspectiva e aceea că România e un popor venerabil, e o națiune majoritar ortodoxă, e o comunitate de oameni ce își vrea binele și nu vrea să se autocalamiteze.

Și pentru a dori binele României și al Bisericii trebuie să alegi binele pentru toți, binele pentru săraci dar și pentru bogați, pentru cei care învață dar și pentru cei care se pregătesc pentru moarte, pentru cei care vor să își întemeieze o familie dar și pentru cei care așteaptă un alt copil. Pentru că binele nu trebuie să ocolească pe nimeni ci el trebuie să fie pământul pe care noi trăim.

fara viitorDacă îl lași în drum…dacă îl lași fără loc de muncă, fără sprijin social, fără spitalizare, dacă îl lași să trăiască parazitar…îl condamni la moarte.

Iar lipsiții străzilor noastre…cât și săracii care îngheață de frig în propriile lor apartamente și case pe timp de iarnă, pentru că nu își permit să aibă căldură…sunt con- damnați la o viață mizeră și…la moarte.

Așa că Domnul ne pune înainte cazul milei față de oameni, pentru ca să ne arate că mila e gradul nostru de umanitate.

Pe măsură ce nu mai ne e milă, pe măsură ce nu ne mai înfiorăm în fața atrocităților care se petrec în lume și nu ne mai scârbim de nedreptățile odioase, e semn că suntem tot mai puțin…oameni.

Și oamenii dezumanizați pot să treacă pe lângă dramele vii „cu seninătate” demonică…sau pot să provoace drame vii celorlalți.

Poți să treci…poți să faci abstracție „de peisaj”…pentru că te știi asigurat. Știi că tu ai, că tu ai unde să te întorci, știi că tu ai pe cineva…și de aceea nu-ți pasă.

Însă dacă ai fi în locul celui lipsit, în locul celui care mănâncă din gunoaie, în locul celui batjocorit pentru credința lui sau pentru nația din care provine…ai vedea ce înseamnă să fii singur, exclus, neprimit. Și atunci ai dori un samaritean, un om milos, care să vină de undeva…de oriunde…și să te scoată din coșmarul în care ai ajuns.

Așadar, iubiții mei, în viață alegem să fim oameni…sau să ne prostituăm!

Prostituarea nu e doar sexuală ci e și morală. Și ori de câte ori alegem răul în locul binelui, ceea ce e nedrept în locul a ceea ce e drept, ori de câte ori îl preferăm pe cel păcătos în locul celui Sfânt…ne prostituăm moral. Și pentru orice cădere din bine, din alegerea bună, trebuie să ne pocăim.

De aceea îl pune Domnul pe samaritean în opoziție aparentă cu ierarhia Bisericii: pentru ca să ne arate că nu e de ajuns să fii ortodox…ci trebuie să ne comportăm tot timpul ca niște ortodocși.

Pentru că păgânul nu e creștinul care știe adevărul și mănâncă la masa Stăpânului.

Dar dacă nu trăim ortodox, atunci ne arătăm mai jos decât păgânii, dacă ei se arată mai miloși, mai respectuoși și mult mai condescendenți față de oameni în comparație cu noi.

Așadar, iubiții mei, în prima duminică a Postului Nașterii Domnului, vă rog să priviți spre Domnul, spre Cel care Se naște în sărăcie și…în mijlocul indiferenței oamenilor!

Să privim spre El și să introducem sărăcia și durerea Lui în conștiința noastră. Adică faptul că ori de câte ori vedem pe cineva gol, flămând, lipsit, batjocorit, exclus, umilit…Îl vedem pe El care suferă în acela.

E multă suferință și sunt multe lipsuri în lume. E multă ceartă și neiubire. E multă nepocăință și lipsă de iertare.

De aceea, dacă noi începem să facem curățenie în noi, dacă ne curățim de rele, în noi lumea începe să se vindece.

Căci vindecarea pe care ne-o aduc postul, rugăciunea, spovedania, împărtășirea cu Domnul, toată milostenia și fapta bună, e vindecare spre viața veșnică.

Să alegem să fim cu Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Cel care este împreună slăvit și închinat cu Tatăl și cu Duhul Sfânt! Să căutăm, deopotrivă, binele social de acum, binele pentru toți, dar, mai ales, binele veșnic întru Împărăția Lui cea veșnică. Căci numai împreună vom moșteni Împărăția cea veșnică a Prea Sfintei Treimi, acolo unde nu este lacrimă și mâhnire pe fețe ci bucurie și veselie fără seamăn. Amin!

Luceafărul [3]

Am prezentat până acum perspectiva Luceafărului, modul în care el se îndrăgostește și se apropie de fata de împărat închisă în negrul castel de lângă mare – negru indică nu culoarea castelului, ci un spectru de culori, bătând spre întunecat, provocat de lumina lunii difuzată prin întunericul nopții pe zidurile castelului/ cetății.

În conceperea acestei imagini, pe lângă literatura romantică, luăm în calcul și posibila contemplare, de către poet, a ruinelor unor cetăți medievale românești, precum cetatea Neamțului, care este impunătoare, chiar dacă nu se află lângă mare, dar care, după unele litografii, poate corespunde imaginii castelului eminescian[1]:

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/d/d6/CetateaNeamt.jpg

Tânăra face pasul spre a contempla cele de dincolo de lumea sa:

Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colț
Luceafărul așteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Castelul are falnice bolți, dar ele sunt o umbră pe lângă bolta cerului.

Așa cum lumea e o umbră față de măreția Creatorului ei: „O, Adonai! al cărui gând e lumea/ Și pentru care toate sunt de față, /…/ Deși te-adoră stele, mări în spume,/ Un univers cu vocea îndrăzneață,/ Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ți nasc în cale/ N-ajung nici umbra măreției tale. /…/ Ce-i omul /…/ ? O undă e, având a undei fire,/ Și în nimicuri zilele-și dișterne./ Pământul dă tărie nălucirei,/ Și umbra-i drumul gliei ce s-așterne/ Sub pasul lui…Căci lutul în el crește,/ Lutul îl naște, lutul îl primește” (Fata-n grădina de aur).

Lumea pământească cu toți locuitorii ei sunt o umbră și vis/ nălucire pe lângă cea cerească, așa cum precizează Scriptura („umbră iaste pre pământ viața noastră”: Iov, 8, 9, Biblia 1688), dar și toate cărțile de cult ortodoxe și o mulțime de alte cărți vechi, pe care Eminescu le-a cercetat cu nesaț.

„Și oamenii toți – pământ și cenușă” (Înț. Sir. 17, 26, Biblia 1688): „pământ ești și în pământ vei mearge” (Fac. 3, 19, Biblia 1688) – sau, cum zice Eminescu, „lutul îl naște, lutul îl primește”.

De aceea, fata se mută „din umbra falnicelor bolți” ale negrului castel, făcând pasul esențial spre a privi „în zare”.

Și zarea aceasta este copleșitoare…

Castelul este un punct indistinct, din perspectivă cosmică, fiind negru tocmai pentru că este unul din multe altele, fără să prezinte un interes deosebit – situație similară celei din Scrisoarea I: Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,/ Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!”.

Din cer, Luceafărul nu vede decât un oarecare castel negru, însă în el este o tânără unică: „una la părinți”, „cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”.

Și fata dovedește că are aptitudini aparte, prin felul în care părăsește falnice bolți ale umbrei pământești pentru a contempla „în zare cum pe mări/ Răsare și străluce [Luceafărul],/ Pe mișcătoarele cărări/ Corăbii negre duce”.

Perspectiva ei se înrudește cu a Luceafărului, pentru că și ea vede „corăbii negre” orientându-se după Luceafăr, dar fără importanță pentru ea.

Ar fi putut, precum negustorul ipotetic sau paradigmatic din Scrisoarea I, să gândească „socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii”. Dar n-a interesat-o aurul din negrele corăbii, după cum nici Luceafărul n-a remarcat splendoarea castelului.

Cei doi se văd doar unul pe altul.

Fata de împărat nu caută valoarea bogățiilor lumii, ci e atrasă de zarea pe care Luceafărul o face să fie.

Dacă se văd mișcătoare cărări de ape și siluetele corăbiilor este pentru că Luceafărul strălucește și…dă zare acestei lumi plutitoare.

Și credem că sugestia acestui tip de contemplație a primit-o Eminescu de la Dosoftei: „De la Tine zua luminează,/ Şi noaptea cu stelele dă rază./ Tu ai tocmit luna de dă zare(Ps. 73, 65-67); „Făcut-au [Dumnezeu] lumini mare,/ De dau raze și zare /…/ Preste nopț[i] au pus lună/ Cu stelele-mpreună” (Ps. 135, 25-26, 33-34).

Când Cătălin o va ispiti cu dragostea lui, tânăra își va aminti de Luceafăr în același fel:

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;

Pentru că el este cel care „în zare /…/ Răsare și străluce”.

Corăbiile, ca și castelul, sunt elemente de decor neesențiale. Ceea ce o atrage pe fată în tot acest tablou este nemărginirea.

Singurătatea mării indică singularitatea imensității ei și poate chiar unicitatea Luceafărului care străluce și face ca marea să aibă contur și conștiință a singurătății.

Conștiința se naște în prezența luminii: „Iată lacul. Luna plină,/ Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate” (Lasă-ți lumea ta uitată).

Lumea capătă contur și conștiință de sine, în psalmii Sfântului Dosoftei, atunci când Dumnezeu face să strălucească peste ea luna și stelele care deschid orizontul.

Privirea spre „zariștea cosmică” a românului, despre care vorbea Lucian Blaga, este o atitudine psalmică/ biblică, pe care a pus-o în relief poetul Dosoftei[2].

Cărările mării sunt tot o expresie psalmică[3].

Fata de împărat nu vede doar obiectele de pe suprafața apei mișcătoare, ci vede zarea în adâncime, care se profilează sub strălucirea Luceafărului.

Întâlnirea cu această contemplație naște în ea conștiința eternității – a eternității sufletului – dorul de nemărginire: „De dorul lui și inima/ Și sufletu-i se împle.

Umplerea sufletului este analoagă umplerii cosmosului de lumină și de viață, din Psaltirea lui Dosoftei și cronografe.

Spuneam, nu demult:

„Tot la fel de impresionantă și de încărcată de semnificații nebănuite este însă și imaginea stelelor care împlu tot seninul lin și gol [din Călin Nebunul]: geneza cosmică se prezintă astfel ca o umplere a unui gol. Ar putea fi o concepție care să poarte amprenta lui Dosoftei: A Ta este, Doamne, lumea și pământul,/ Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul (Ps. 23, 1-2). Sau: De mila Ta, Doamne,-i plin pământul,/ Ceriurile le-ai fapt [făcut] cu Cuvântul./ Și cu Duhul rostului Tău toate/ Le-ai împlut de îngeri și de gloate [mulțimi] (Ps. 32, 13-16)[4].

Radu Dragnea a vorbit despre „o mistică a golului”, amintind de „vacuitatea [care] precede în Scrisoarea I ivirea punctului de mișcare” și de același spectacol al „umplerii golului” prin care „se populează marele tot”[5] și care se desfășoară (recapitulativ) înaintea ochilor Luceafărului zburător prin imensitatea cosmică.

Am putea adăuga și fragmentul poetic menționat la cele sesizate de el”[6].

Dorul care împle sufletul este după cele eterne și nemărginite.

Pentru că toate cele ale lumii trecătoare, care alunecă „pe mișcătoarele cărări” ale vieții, nu pot să umple sufletul: „De-aceea zilele îmi sunt/ Pustii ca niște stepe”

Iubirea pentru Luceafărul care umple cu lumina sa orizontul, coincide cu deșteptarea conștiinței singurătății fetei, adică a dorului omenesc după Absolut: „Abis pe abis cheamă, în glasul cascadelor Tale” (Ps. 41, 8, cf. LXX/ VUL).

Dorul de Luceafăr e sinonim cu dorul de eternitate. Însă, în același timp, eternitatea o sperie


[1] A se vedea: http://cetateaneamtului.ro/. Sau:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Neamț.

[2] A se vedea comentariul nostru anterior: „În Ps. 73 descoperim o nouă poetizare a puterii creatoare a lui Dumnezeu. Ne oprim aici pentru că peisajul central îl constituie un tablou astral, care ne revelează noi valențe profunde ale frumuseții cosmice. Este unic chiar și în Psaltirea pre versuri și ne extindem la el pentru că ne oferă o poezie cu semnificații complementare pentru ceea ce am arătat puțin mai devreme. Iată versurile la care ne referim:

De la Tine z[i]ua luminează,
Și noaptea cu stele dă rază.
Tu ai tocmit luna de dă zare,
Și soarelui i-ai dat de răsare.

(Ps. 73, 65-68)

E o imagine luminoasă a cosmosului, în care întuneric nu încape. Dar echivalența expresivă pe care a găsit-o Dosoftei pentru a exprima strălucirea lunii noaptea este absolut genială. În această imagine poetică aproape că se poate concentra toată poezia și filosofia lui Eminescu și Blaga. Tot vagul simbolului simbolist și clar-obscurul nopților eminesciene, toată ferestruirea lunii ca irizare a ochiului luminii veșnice spre pământ, din poezia lui Eminescu, toată poezia lunii care „mărește și mai tare taina nopții /…/ cu largi fiori de sfânt mister” (Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) se cuprind aici, se află in nuce în acest vers al lui Dosoftei: „Tu ai tocmit luna de dă zare”. Luna „dă zare” cosmosului reproducând gestul primordial al Autorului lumii, acela de a scoate lumina și lumea din întuneric.

El a tocmit-o ca să fie o pleoapă întredeschisă a minții spre geneza universului. El a pictat acest tablou care simbolizează răsăritul luminii intelectuale și spirituale în om, ruperea întunericului, a pânzei neștiinței. Lumina lunii este acel intermezzo necesar gândirii înainte de răsăritul soarelui, al luminii clare: „Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare”. Interval care destăinuie etapele nașterii lumii, umplerea treptată a golului despre care vorbeam și altădată la Dosoftei. Lumea a răsărit așa cum se nasc stele din întunericul nopții. Lumina lunii conturează doar dimensiunile creației lui Dumnezeu, ale universului. Ea indică zarea, orizonturile întinderii și ale frumuseții cosmice, fără să le dezvăluie în toată lărgimea și culoarea lor. Luna dă zare: este deschiderea unui ochi spre univers și spre cuprinderea lui fără să-l cuprindă. Un ochi genuin, care vede lumea pentru prima dată și o pipăie cu privirea nemaculată de preconcepții, de necredință, de curiozitate științifică sau de orice alt interes.

E o deschidere a lumii în a cărei vedere cazi fără alte gânduri indiscrete, o privire spre-n afară care te adâncește în tine însuți, care e în același timp mirare și cunoaștere – cum ar spune Nichita Stănescu: „E o cunoaştere aidoma cunoaşterii dintâi, / când lumile-ţi încep la căpătâi, /…/ şi mâna-ntinsă simte o dimensiune, / şi fiece mirare e un nume” (Cântec, din vol. O viziune a sentimentelor).

Este deopotrivă, aici, în versul lui Dosoftei, luna eminesciană creatoare de zări ale universului și ale gândirii (Scrisoarea I: „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate /…/ gândirilor dând viață /…/ Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!”…), precum și anticiparea definiției metafizice a lumii deschise, pe care a dat-o Blaga, numind-o „zariște cosmică” [Lucian Blaga, Trilogia culturii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 15]. Parafrazându-l tot pe Blaga, luna care dă zare ne conduce spre altfel de orizonturi, unde „ne găsim în zona nepipăitului, a inefabilului” [Idem, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 82].

Și parcă spre a ne asigura că poeții moderni n-au trecut cu vederea versul lui Dosoftei, Coșbuc eminescianizează apelând chiar la metafora dosofteiană: „Cu făclioara, pe-unde treci,/ Dai zare negrilor poteci/ În noaptea negrului pustiu”… (Moartea lui Fulger)”.

Comentariul este cf. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. I, Dosoftei, op. cit., p. 128-129, http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

[3] A se vedea ce-am spus aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/23/cararile-marii/.

[4] „Eu umplu cerul și pământul” (Ier. 23, 24), spune Dumnezeu. În latină, verbul este impleo (VUL: „caelum et terram Ego impleo”).

[5] Radu Dragnea, Supunerea la tradiție, ediție, fișă biobliografică, note, bibliografie analitică și indice de nume de Emil Pintea, prefață de Mircea Popa, Ed. Echinocțiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 225.

[6] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară, Editura Universității din București, 2013, p. 265-266.

A se vedea, pe aceeași temă, și ceea ce am spus aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/11/08/conotatiile-umplerii-ca-gest-duhovnicesc/.

Sfântul Varlaam al Moldovei, Predică la Duminica a 3-a după Paști

Sfântul Varlaam al Moldovei

Carte românească
de
învățătură

Diortosire și note de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*
Diortosim ediția:

[Sfântul] Varlaam al Moldovei, Carte romănească de învățătură: [la] Dumenecile preste an și la Praznice împărătești și la Svenți mari, ed. îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, 448 p.

   ***

La Duminica a 3-a după Paști. Învățătură pentru Mironosițe

După bucuria și după cântările de veselie pe care le-am cântat în slăvita zi a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, nu o zi, nici două, ci 7 zile la rând, astăzi se pomenește din nou[1] despre moartea și învierea Domnului, la fel ca în Duminica Tomii ce a trecut.

[Din ce motiv?] Pentru ca să nu se uite binele și răscumpărarea cea mare și avuția cea nemăsurată pe care am câștigat-o prin sângele și moartea Sa. [Dar] nu numai un popor, adică nu numai jidovii, ci toate semințiile lumii.

Și, totodată, pentru ca fie pomeniți și oamenii aceia, acei Sfinți, bărbați și femei, care au slujit la moartea și la îngroparea Măriei Sale, a Domnului Hristos, cum auzim din Sfânta Evanghelie de azi.

[Evanghelia zilei: Mc. 15, 43-47; 16, 1-8]

„În vremea aceea, a venit Iosif din Arimathea, sfetnic cu bun chip, că și el aștepta Împărăția lui Dumnezeu, [și] îndrăznind a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Hristos. Iar Pilat se miră că a și murit. Și dacă află de la sutaș [hotnog] [că El a murit], îi dădu trupul [Lui] lui Iosif. Și [Iosif] cumpără pânză și luă trupul de pe Cruce și-L înveli cu pânză, și-L puse în groapa care era tăiată în piatră, și răsturnă o piatră mare deasupra ei. Iar Maria Magdalina și Maria lui Iacov priviră unde L-a pus.

Și dacă trecu sâmbăta, Maria Magdalina și Maria lui Iacov și Salomia cumpărară mir ca să se ducă și să-L ungă pe Iisus. Și foarte de dimineață, întru una a sâmbetei, se sculară și veniră la groapă și, răsărind soarele, grăiau una către alta: „Cine ne va răsturna nouă piatra de pe ușa gropii?”. Și dacă cătară [spre mormânt], văzură că piatra este răsturnată, căci era foarte mare. Și dacă intrară în groapă, [ele] văzură un voinic șezând de-a dreapta, îmbrăcat în veșminte albe, și se înspăimântară.

Și Îngerul zise către ele: „Nu vă înspăimântați, căci știu că Îl căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit! Nu este aici, ci S-a sculat. Iată locul unde a stat [au dzăcut] Domnul. Duceți-vă de spuneți Ucenicilor Lui și lui Petru că vă va întâmpina pe voi în Galilea și acolo Îl veți vedea, cum v-a spus vouă!”.

Iar ele, dacă ieșiră, fugiră de la groapă. Căci le cuprinseseră cutremurul și spaima. Și nimănui nimic nu au spus [pentru că] se temeau”.

Învățătură la această Sfântă Evanghelie

Creștini binecuvântați, două lucruri prăznuim astăzi: în primul rând, îi cinstim și îi pomenim pe Drepții și pe Sfinții oameni, care mai înainte au auzit învățătura din gura Domnului nostru și au crezut [în El]. Iar la chinurile și la moartea Sfinției Sale ei L-au slujit. Și fiindcă toți L-au lăsat și L-au părăsit, ei L-au luat de pe Cruce și cu pânză L-au înfășurat și cu miresme L-au uns și L-au îngropat.

Iar aceștia sunt Iosif din Arimatheia și Nicodim. Unul dintre ei era sfetnicul curții, pe când celălalt era unul dintre marii boieri ai jidovilor. Și pentru că s-au arătat credincioși lui Hristos, amândoi au fost izgoniți din cinstea/ demnitatea lor. [Căci pe] Nicodim, pentru că nu a vrut să fie de acord cu sfatul jidovilor referitor la Hristos, ei l-au scos din soborul lor. Pe când, pe Iosif, după ce a îngropat trupul lui Hristos, l-au prins și l-au aruncat într-o groapă și, de acolo, cu puterea lui Dumnezeu, a fost scos și a fost dus la moșia sa din Arimatheia. Iar după învierea lui Hristos multe răutăți a pățit de la jidovi, pentru că el a mărturisit învierea Sfinției Sale.

Din această cauză Sfânta Biserică îi pomenește [astăzi] pe acești doi bărbați, pe Iosif și Nicodim. [Îi pomenește] dimpreună cu Mironosițele. Căci, cu toții, împreună cu Maria, Preacurata Fecioară, Maica Domnului Hristos, au fost la moartea și la îngroparea Domnului nostru Iisus Hristos. Și ele au adus mir la groapă și învierea Sfinției Sale au văzut-0 mai înainte de alții.

Și toate s-au petrecut astfel: când Iosif și Nicodim pogorâră de pe Cruce trupul lui Hristos era vineri. Iar a doua zi, sâmbăta, a fost o sărbătoare mare pentru jidovi. Căci sâmbăta ei nu puneau mâna pe vreun lucru, pentru că aveau lege ca mortul să îl îngroape vineri, pentru ca să nu rămână neîngropat sâmbăta. Așadar, pentru că a doua zi, sâmbăta, a fost ziua aceea, tocmai de aceea, către seară au îngropat trupul lui Hristos. Căci se străduiră să [Îl îngroape] înainte ca să se înnopteze și nici mir, așa cum se cuvenea, nu au putut să pună pe trupul lui Hristos, așa după cum era rânduiala de îngropare a jidovilor.

De aceea, din nou, Mironosițele au cumpărat mirul cel mai scump și când s-a făcut duminică, foarte de dimineață, pentru că încă nu se făcuse de ziuă, ele veniră la groapă ca să ungă trupul lui Hristos cu mir și să plângă acolo, la groapă, ca niște femei îndurerate ce erau.

Iar dacă cineva nu poate înțelege în ce fel s-au dus Mironosițele și în ce fel au vrut să dezgroape trupul lui Hristos așa, pe timpul nopții, deși erau niște femei slabe și neputincioase, atunci unul ca acesta să asculte [următoarele].

De multă durere și jale pentru Învățătorul lor, acele Sfinte Femei n-au mai putut să aștepte până se face ziuă. Căci sâmbăta, după Lege, pentru că nu puteau prinde niciun lucru [în mână][2], au stat tăcute. Dar când s-a făcut duminică, ele au mers mai înainte de ziuă.

Pentru că, pe de o parte, aveau râvnă pentru Învățătorul lor, iar, pe de altă parte, se temeau de jidovi ca să meargă ziua. În al treilea rând, pentru că groapa în care îngropaseră pe Hristos era tăiată cu ciocanul în piatră și nu era împresurată cu lut, ci numai o piatră fusese pusă deasupra gropii. Și era destul ca să le înfricoșeze pe aceste femei neputincioase, atât piatra cea mare și grea pe care nu o puteau răsturna, dar și cei 100 de voinici care erau puși de strajă împrejurul gropii. Însă inima lor era arsă de iubire și de jale [pentru Domnul] și le-au biruit pe toate.

Și dacă au ajuns la groapă, ele au văzut multe vedenii [arătări]. Căci, deodată, văzură doi Îngeri care ședeau în groapă, unul la cap [iar] altul la picioare, [acolo] unde fusese [pus] trupul lui Hristos. Apoi au văzut alt Înger, șezând pe piatra gropii, ale cărui veșminte erau albe ca zăpada și a cărui față strălucea ca fulgerul. Și astfel le-a spus lor despre învierea lui Hristos. Cum că El a înviat.

Căci mai înainte de a ajunge ele la groapă s-a făcut un cutremur mare și străjerii s-au speriat și au fugit. Iar Îngerul Domnului s-a pogorât din cer și a răsturnat piatra de la ușa gropii și a grăit către ele și le-a spus să nu se teamă, ci să se întoarcă înapoi, pentru ca să le spună Apostolilor că a înviat Hristos.

Acestea, dacă văzură atâta vedenii [dumnezeiești], s-au înspăimântat și s-au întors [de la mormânt] și le-au spus Ucenicilor lui Hristos toate câte văzuseră.

Și pentru că Apostolii nu au crezut în nimic din ceea ce le-au spus [Sfintele Femei Mironosițe], pentru aceea Mironosițele, în mai multe rânduri, s-au înțeles și s-au dus la groapă de au văzut. Au fost și mai din noapte și mai spre ziuă și când a răsărit soarele. Până li S-a arătat Domnul Hristos și a vorbit cu ele și le-a spus despre învierea Sfinției Sale. Și [astfel] s-a adeverit că Domnul nostru Iisus Hristos a înviat din morți, așa după cum a spus mai înainte.

Femeile care s-au dus cu mir la groapa lui Hristos sunt multe. Însă numai 7 sunt mai mari și mai alese. Și întâi de toate este Maria Magdalina, din care Hristos a scos 7 draci. Și pentru binele pe care i-l făcuse [Domnul], ea a slujit lui Hristos și umbla cu alte femei în urma Sfinției Sale. Aceasta, după înălțarea Sfinției Sale, a lui Hristos, s-a dus până la Roma, la împăratul Tiberius, care era bolnav la un ochi. Și pentru că Maria Magdalina l-a tămăduit, el a trimis și i-a pierdut pe arhiereii jidovești și pe Pilat, domnul jidovilor. Mai apoi a murit în Efes și a fost îngropată de Ioan Teologul. După aceea a fost adus trupul ei la Țarigrad/ Constantinopol, de către împăratul Leon Înțeleptul [Lăv Prémâdri]. Iar Magdalina o chema pentru că era dintr-un sat ce se numea Magdal.

A doua este Salomia, fata lui Iosif Logodnicul, nevasta lui Zevedei, mama [îma] lui Ioan Teologul.

A treia Mironosiță este Ioana, nevasta lui Hoza. Iar Hoza acesta a fost socotitor în casa împăratului Irod și un membru al împărăției lui.

A patra este Maria, sora lui Lazăr, care mai înainte unsese cu mir pe Hristos în casa ei, când l-a înviat pe Lazăr.

A cincea este soara sa, Martha. Care a depus multă nevoință pentru a sluji lui Hristos în toate nevoile cele trupești.

A șasea este Maria, nevasta lui Cleopa.

A șaptea este Sosana.

Iar ele au slujit din avuțiile lor pe Hristos și pe Apostolii Lui. Și ele sunt numite Mironosițe, pentru că au adus mir la groapa lui Hristos. Și așa cum I-au slujit Sfinției Sale pe când era viu, tot la fel și după moartea Lui se nevoiau să împlinească slujirea față de Învățătorul lor.

Și de aceea prăznuim astăzi pomenirea acestor Sfinte Femei: pentru ca să nu se uite slujirea lor, cu care ele I-au slujit Domnului Hristos. Iar, în al doilea rând, pentru ca să râvnim și noi spre slujirea dumnezeiască, auzind nevoința și osârdia acestor oameni, pe care au arătat-o, la vreme de nevoie, Domnului nostru. Și astfel, acest lucru prăznuim [azi] mai întâi de toate.

În al doilea rând, facem pomenire și de Patimile Domnului Hristos, de nevinovata Moarte a Sfinției Sale, dimpreună cu Îngroparea și Învierea Sfinției Sale. [Pentru ca] să nu se uite binele și mila pe care le-a arătat față de noi, cei nemulțumitori și îndărătnici, față de noi, vinovații și păcătoșii.

Dar să ne aducem aminte de Sfinția Sa nu pentru că am fi făcut noi vreun lucru bun, ci numai pentru mila Sa, prin care ne-a scos pe noi din osânda greșelii cu care greșise Adam și, prin El, toată seminția lui. Și din munca cea de veci, în care mergeam cu toții din cauza acelei greșeli, El ne-a scos și ne-a izbăvit din toate răutățile și din toate durerile cele netrecute ale veacului ce va să fie și ne-a făcut moștenitori ai Împărăției cerului și am dobândit binele de veci.

Iar noi lăsăm darurile cele mari pe care ni le-a dăruit Dumnezeu, care sunt neîncetate și neîntrecute [de cineva] și le vrem pe cele ale lumii, care astăzi sunt, mâine nu sunt. Lăsăm cinstea, mărirea cea dumnezeiască, veselia, bucuria, viața cea nestricăcioasă [cea neputredă] și le vrem pe cele stricăcioase și trecătoare ale acestei lumi.

Căci toate câte sunt în această lume, nu sunt nimic, fără numai trudă și tristețe și osteneală, lacrimi și suspine și pofte desfrânate [scârnave]. [Care] ne spurcă trupul și sufletul. Care ne îndulcesc puțină vreme, dar ne amărăsc în veci. Și această lume, în totalitatea ei, este ca o umbră care se arată omului și care piere îndată.

Însă cele de sus sunt netrecătoare și neschimbabile. Toate sunt dulci și vesele [în veci]. Și binele de acolo nici ochi nu l-a văzut, nici ureche nu l-a auzit, nici de către inimă nu s-a gândit [Is. 64, 3/ I Cor. 2, 9]. Pentru aceea spune Dumnezeu în Sfânta Evanghelie: „Ce folos îi este omului să dobândească lumea toată, dacă își pierde sufletul? [Sau] ce va da [omul] în schimb pentru sufletul său?” [Mc. 8, 36-37].

Nimic nu va avea acolo ca să dea pentru sufletul său. [Căci] toate vor rămâne aici.

De aceea, până avem vreme, frații mei și iubiții mei creștini, cât suntem în această lume, până nu ne apucă moartea, să ne îngrijim, să ne nevoim, să facem voia lui Dumnezeu, să facem binele după puterea noastră!

Căci, dacă vrem, fără prea multe cuvinte, știm cu toții să facem binele.

Așadar, binele pe care îl știm, pe acela să-l facem! Pentru ca să ne izbăvim de muncile cele veșnice și să dobândim Împărăția cerului. [Și asta] pentru mila și pentru darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinstea și mărirea, lauda și închinăciunea, dimpreună cu al Său Părinte fără de început și cu Preasfântul și Făcătorul de viață Duh Sfânt, acum și pururea și întru nesfârșiți și netrecători veci de veci. Amin.


[1] În original: de iznoavă.

[2] Nu puteau munci în timpul sabatului.