Am prezentat până acum perspectiva Luceafărului, modul în care el se îndrăgostește și se apropie de fata de împărat închisă în negrul castel de lângă mare – negru indică nu culoarea castelului, ci un spectru de culori, bătând spre întunecat, provocat de lumina lunii difuzată prin întunericul nopții pe zidurile castelului/ cetății.

În conceperea acestei imagini, pe lângă literatura romantică, luăm în calcul și posibila contemplare, de către poet, a ruinelor unor cetăți medievale românești, precum cetatea Neamțului, care este impunătoare, chiar dacă nu se află lângă mare, dar care, după unele litografii, poate corespunde imaginii castelului eminescian[1]:

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/d/d6/CetateaNeamt.jpg

Tânăra face pasul spre a contempla cele de dincolo de lumea sa:

Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colț
Luceafărul așteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Castelul are falnice bolți, dar ele sunt o umbră pe lângă bolta cerului.

Așa cum lumea e o umbră față de măreția Creatorului ei: „O, Adonai! al cărui gând e lumea/ Și pentru care toate sunt de față, /…/ Deși te-adoră stele, mări în spume,/ Un univers cu vocea îndrăzneață,/ Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ți nasc în cale/ N-ajung nici umbra măreției tale. /…/ Ce-i omul /…/ ? O undă e, având a undei fire,/ Și în nimicuri zilele-și dișterne./ Pământul dă tărie nălucirei,/ Și umbra-i drumul gliei ce s-așterne/ Sub pasul lui…Căci lutul în el crește,/ Lutul îl naște, lutul îl primește” (Fata-n grădina de aur).

Lumea pământească cu toți locuitorii ei sunt o umbră și vis/ nălucire pe lângă cea cerească, așa cum precizează Scriptura („umbră iaste pre pământ viața noastră”: Iov, 8, 9, Biblia 1688), dar și toate cărțile de cult ortodoxe și o mulțime de alte cărți vechi, pe care Eminescu le-a cercetat cu nesaț.

„Și oamenii toți – pământ și cenușă” (Înț. Sir. 17, 26, Biblia 1688): „pământ ești și în pământ vei mearge” (Fac. 3, 19, Biblia 1688) – sau, cum zice Eminescu, „lutul îl naște, lutul îl primește”.

De aceea, fata se mută „din umbra falnicelor bolți” ale negrului castel, făcând pasul esențial spre a privi „în zare”.

Și zarea aceasta este copleșitoare…

Castelul este un punct indistinct, din perspectivă cosmică, fiind negru tocmai pentru că este unul din multe altele, fără să prezinte un interes deosebit – situație similară celei din Scrisoarea I: Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,/ Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!”.

Din cer, Luceafărul nu vede decât un oarecare castel negru, însă în el este o tânără unică: „una la părinți”, „cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”.

Și fata dovedește că are aptitudini aparte, prin felul în care părăsește falnice bolți ale umbrei pământești pentru a contempla „în zare cum pe mări/ Răsare și străluce [Luceafărul],/ Pe mișcătoarele cărări/ Corăbii negre duce”.

Perspectiva ei se înrudește cu a Luceafărului, pentru că și ea vede „corăbii negre” orientându-se după Luceafăr, dar fără importanță pentru ea.

Ar fi putut, precum negustorul ipotetic sau paradigmatic din Scrisoarea I, să gândească „socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii”. Dar n-a interesat-o aurul din negrele corăbii, după cum nici Luceafărul n-a remarcat splendoarea castelului.

Cei doi se văd doar unul pe altul.

Fata de împărat nu caută valoarea bogățiilor lumii, ci e atrasă de zarea pe care Luceafărul o face să fie.

Dacă se văd mișcătoare cărări de ape și siluetele corăbiilor este pentru că Luceafărul strălucește și…dă zare acestei lumi plutitoare.

Și credem că sugestia acestui tip de contemplație a primit-o Eminescu de la Dosoftei: „De la Tine zua luminează,/ Şi noaptea cu stelele dă rază./ Tu ai tocmit luna de dă zare(Ps. 73, 65-67); „Făcut-au [Dumnezeu] lumini mare,/ De dau raze și zare /…/ Preste nopț[i] au pus lună/ Cu stelele-mpreună” (Ps. 135, 25-26, 33-34).

Când Cătălin o va ispiti cu dragostea lui, tânăra își va aminti de Luceafăr în același fel:

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;

Pentru că el este cel care „în zare /…/ Răsare și străluce”.

Corăbiile, ca și castelul, sunt elemente de decor neesențiale. Ceea ce o atrage pe fată în tot acest tablou este nemărginirea.

Singurătatea mării indică singularitatea imensității ei și poate chiar unicitatea Luceafărului care străluce și face ca marea să aibă contur și conștiință a singurătății.

Conștiința se naște în prezența luminii: „Iată lacul. Luna plină,/ Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate” (Lasă-ți lumea ta uitată).

Lumea capătă contur și conștiință de sine, în psalmii Sfântului Dosoftei, atunci când Dumnezeu face să strălucească peste ea luna și stelele care deschid orizontul.

Privirea spre „zariștea cosmică” a românului, despre care vorbea Lucian Blaga, este o atitudine psalmică/ biblică, pe care a pus-o în relief poetul Dosoftei[2].

Cărările mării sunt tot o expresie psalmică[3].

Fata de împărat nu vede doar obiectele de pe suprafața apei mișcătoare, ci vede zarea în adâncime, care se profilează sub strălucirea Luceafărului.

Întâlnirea cu această contemplație naște în ea conștiința eternității – a eternității sufletului – dorul de nemărginire: „De dorul lui și inima/ Și sufletu-i se împle.

Umplerea sufletului este analoagă umplerii cosmosului de lumină și de viață, din Psaltirea lui Dosoftei și cronografe.

Spuneam, nu demult:

„Tot la fel de impresionantă și de încărcată de semnificații nebănuite este însă și imaginea stelelor care împlu tot seninul lin și gol [din Călin Nebunul]: geneza cosmică se prezintă astfel ca o umplere a unui gol. Ar putea fi o concepție care să poarte amprenta lui Dosoftei: A Ta este, Doamne, lumea și pământul,/ Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul (Ps. 23, 1-2). Sau: De mila Ta, Doamne,-i plin pământul,/ Ceriurile le-ai fapt [făcut] cu Cuvântul./ Și cu Duhul rostului Tău toate/ Le-ai împlut de îngeri și de gloate [mulțimi] (Ps. 32, 13-16)[4].

Radu Dragnea a vorbit despre „o mistică a golului”, amintind de „vacuitatea [care] precede în Scrisoarea I ivirea punctului de mișcare” și de același spectacol al „umplerii golului” prin care „se populează marele tot”[5] și care se desfășoară (recapitulativ) înaintea ochilor Luceafărului zburător prin imensitatea cosmică.

Am putea adăuga și fragmentul poetic menționat la cele sesizate de el”[6].

Dorul care împle sufletul este după cele eterne și nemărginite.

Pentru că toate cele ale lumii trecătoare, care alunecă „pe mișcătoarele cărări” ale vieții, nu pot să umple sufletul: „De-aceea zilele îmi sunt/ Pustii ca niște stepe”

Iubirea pentru Luceafărul care umple cu lumina sa orizontul, coincide cu deșteptarea conștiinței singurătății fetei, adică a dorului omenesc după Absolut: „Abis pe abis cheamă, în glasul cascadelor Tale” (Ps. 41, 8, cf. LXX/ VUL).

Dorul de Luceafăr e sinonim cu dorul de eternitate. Însă, în același timp, eternitatea o sperie


[1] A se vedea: http://cetateaneamtului.ro/. Sau:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Neamț.

[2] A se vedea comentariul nostru anterior: „În Ps. 73 descoperim o nouă poetizare a puterii creatoare a lui Dumnezeu. Ne oprim aici pentru că peisajul central îl constituie un tablou astral, care ne revelează noi valențe profunde ale frumuseții cosmice. Este unic chiar și în Psaltirea pre versuri și ne extindem la el pentru că ne oferă o poezie cu semnificații complementare pentru ceea ce am arătat puțin mai devreme. Iată versurile la care ne referim:

De la Tine z[i]ua luminează,
Și noaptea cu stele dă rază.
Tu ai tocmit luna de dă zare,
Și soarelui i-ai dat de răsare.

(Ps. 73, 65-68)

E o imagine luminoasă a cosmosului, în care întuneric nu încape. Dar echivalența expresivă pe care a găsit-o Dosoftei pentru a exprima strălucirea lunii noaptea este absolut genială. În această imagine poetică aproape că se poate concentra toată poezia și filosofia lui Eminescu și Blaga. Tot vagul simbolului simbolist și clar-obscurul nopților eminesciene, toată ferestruirea lunii ca irizare a ochiului luminii veșnice spre pământ, din poezia lui Eminescu, toată poezia lunii care „mărește și mai tare taina nopții /…/ cu largi fiori de sfânt mister” (Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) se cuprind aici, se află in nuce în acest vers al lui Dosoftei: „Tu ai tocmit luna de dă zare”. Luna „dă zare” cosmosului reproducând gestul primordial al Autorului lumii, acela de a scoate lumina și lumea din întuneric.

El a tocmit-o ca să fie o pleoapă întredeschisă a minții spre geneza universului. El a pictat acest tablou care simbolizează răsăritul luminii intelectuale și spirituale în om, ruperea întunericului, a pânzei neștiinței. Lumina lunii este acel intermezzo necesar gândirii înainte de răsăritul soarelui, al luminii clare: „Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare”. Interval care destăinuie etapele nașterii lumii, umplerea treptată a golului despre care vorbeam și altădată la Dosoftei. Lumea a răsărit așa cum se nasc stele din întunericul nopții. Lumina lunii conturează doar dimensiunile creației lui Dumnezeu, ale universului. Ea indică zarea, orizonturile întinderii și ale frumuseții cosmice, fără să le dezvăluie în toată lărgimea și culoarea lor. Luna dă zare: este deschiderea unui ochi spre univers și spre cuprinderea lui fără să-l cuprindă. Un ochi genuin, care vede lumea pentru prima dată și o pipăie cu privirea nemaculată de preconcepții, de necredință, de curiozitate științifică sau de orice alt interes.

E o deschidere a lumii în a cărei vedere cazi fără alte gânduri indiscrete, o privire spre-n afară care te adâncește în tine însuți, care e în același timp mirare și cunoaștere – cum ar spune Nichita Stănescu: „E o cunoaştere aidoma cunoaşterii dintâi, / când lumile-ţi încep la căpătâi, /…/ şi mâna-ntinsă simte o dimensiune, / şi fiece mirare e un nume” (Cântec, din vol. O viziune a sentimentelor).

Este deopotrivă, aici, în versul lui Dosoftei, luna eminesciană creatoare de zări ale universului și ale gândirii (Scrisoarea I: „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate /…/ gândirilor dând viață /…/ Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!”…), precum și anticiparea definiției metafizice a lumii deschise, pe care a dat-o Blaga, numind-o „zariște cosmică” [Lucian Blaga, Trilogia culturii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 15]. Parafrazându-l tot pe Blaga, luna care dă zare ne conduce spre altfel de orizonturi, unde „ne găsim în zona nepipăitului, a inefabilului” [Idem, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 82].

Și parcă spre a ne asigura că poeții moderni n-au trecut cu vederea versul lui Dosoftei, Coșbuc eminescianizează apelând chiar la metafora dosofteiană: „Cu făclioara, pe-unde treci,/ Dai zare negrilor poteci/ În noaptea negrului pustiu”… (Moartea lui Fulger)”.

Comentariul este cf. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. I, Dosoftei, op. cit., p. 128-129, http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

[3] A se vedea ce-am spus aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/23/cararile-marii/.

[4] „Eu umplu cerul și pământul” (Ier. 23, 24), spune Dumnezeu. În latină, verbul este impleo (VUL: „caelum et terram Ego impleo”).

[5] Radu Dragnea, Supunerea la tradiție, ediție, fișă biobliografică, note, bibliografie analitică și indice de nume de Emil Pintea, prefață de Mircea Popa, Ed. Echinocțiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 225.

[6] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară, Editura Universității din București, 2013, p. 265-266.

A se vedea, pe aceeași temă, și ceea ce am spus aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/11/08/conotatiile-umplerii-ca-gest-duhovnicesc/.

Did you like this? Share it: