Zi: 20 noiembrie 2014

Luceafărul [4]

Leave a comment

Dacă Luceafărul o urmărește pe fecioara de împărat cu razele luminii sale în odaie („Și pas cu pas pe urma ei/ Alunecă-n odaie,/ Țesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie”) și își amplifică strălucirea în oglindă, totuși, distanța între ei este pre mare, atât de mare încât convorbirea lor nu poate avea loc decât în somn și în vis: „Iar ea, vorbind cu el în somn”…

Mențiunea aceasta urmează o specificație care apare adesea în hagiografii: vederile care depășesc cele obișnuite ale vieții se produc fie prin răpire extatică, fie într-un vis revelator.

În critica noastră literară s-a vorbit mai mult despre regimul oniric care ar sugera imposibilitatea relației.

Însă Eminescu nu vorbește despre imposibilitate, ci de refuzul uneia din părți de a face sacrificii asemănătoare celor de care este în stare cealaltă: „Știe oare ea că poate ca să-ți dea o lume-ntreagă,/ C-aruncîndu-se în valuri și cercând să te-nțeleagă/ Ar împlea-a ta adâncime cu luceferi luminoși?” (Scrisoarea V).

Ea nu vrea să se arunce în valuri…de aceea face el pasul acesta: „Și s-arunca fulgerător,/ Se cufunda în mare”.

Caracterul acesta „fulgerător” al deplasării Luceafărului îi este specific, căci mai târziu va călători printre miriadele de stele părând „un fulger nentrerupt”. Scena e plină de semnificații și o vom comenta la momentul potrivit.

Acum însă are loc prim apariție a Luceafărului, sub o formă anume, în fața ochilor fiicei de-mpărat:

Și apa unde-au fost căzut
În cercuri se rotește,
Și din adânc necunoscut
Un mândru tânăr crește.

Ușor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei…

„El trece ca pe prag/ Pe marginea ferestei”, pentru că și mai înainte stătea în colțul ferestrei: „Ea pasul și-l îndreaptă/ Lângă fereastră, unde-n colț/ Luceafărul așteaptă”.

Fereastra este pragul dintre cele două lumi.

„Au fost căzut” e o formă verbală specifică limbii române vechi.

Însă trebuie să reținem că poetul ne înfățișează această întâmplare ca pe o cădere a Luceafărului. Aluziile simbolice prefațează ceea ce îi va spune Părintele mai târziu.

Și ne întoarcem inevitabil la acel „s-arunca fulgerător” al Luceafărului. Fulgerul ne trimite, neîndoielnic, la semnificații biblice, pentru că Mântuitorul le-a spus ucenicilor Săi: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Lc. 10, 18, Biblia 1988)[1].

Iar în Psaltire ni se spune:

„Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt. Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi” (Ps. 81, 6-7, Biblia 1988)[2].

Fără îndoială că Eminescu a reflectat îndelung asupra acestor versete. Iar versurile sale sugerează, așa cum spuneam, o cădere a Luceafărului, fără ca prin aceasta să identificăm, așa cum au făcut alții, pe Luceafăr cu Satana.

Nimic din poemul eminescian nu ne poate conduce la concluzia unei asemenea identități.

Vorbim de o cădere, nu de damnare veșnică.

Ceea ce ne comunică versurile este că orice păcat își are prototipul în căderea dintâi, a lui Lucifer, iar Luceafărul eminescian reiterează această cădere ca oricine altcineva care părăsește, chiar și numai temporar, ascultarea de Dumnezeu.

Iar „apa unde-au fost căzut/ În cercuri se rotește”, după cum și muzica de sfere „se naște din rotire și cădere” (Scrisoarea V). Pentru că viața universului presupune parcurs și moarte ca și a oamenilor, în concepția lui Eminescu…iar Luceafărul, căzând, se apropie de moarte.

Ceea ce își dorește el este o apropiere de lumea muritoare, de lumea în care și cea mai sublimă muzică, a sferelor, se naște din legile pe care Dumnezeu le-a pus universului, adică din același exercițiu al repetiției ființării și extincției:

„Lumină și a patra zi. Începu [Dumnezeu] a pod[o]bi ceriul cu stéle și cu lucéferi, cu soarele și cu luna, de se întrec una cu alta, întru lauda Cui le-au fapt [făcut] și să cunoască oamenii vremile a[n]ilor.

Puse pre Cron [Chronos/ Saturn] mai sus, al doile Zevs [Jupiter] și al treile Aris [Marte], al patrul[ea] Soarele, de luminează lumiei, al cincile Afrodit [Venus], al șasele Ermia [Hermes/ Mercur], și Luna mai jos, și îmblă nepărăsit, după zisa lui Dumnezeu, careaș în rândul ei”[3].

Din aceeași concepție ortodoxă a tras și Cantemir următoarea concluzie:

„Soarele, luna ceriul și alalte trupuri [corpuri] cerești toate, din-ceput nepărăsit și cu mare răpegiune aleargă. […] Aședară, toate lucrurile firești, cu una și singură a soarelui paradigmă, precum să cade, a să înțelege să pot. […] Ziditoriul […], o dată numai poruncind, din veci și pănă în veci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă”[4].

Muzica sferelor se naște din rotirea și căderea planetelor, pentru că „Sori se sting și cad în caos mari sisteme planetare” (Memento mori) – nu e vorba de sfârșitul lumii, ci de evenimente cosmice.

Și dacă „apa unde-au fost căzut/ În cercuri se rotește” este pentru că Luceafărul încearcă să experieze el însuși nașterea și moartea: „Da, mă voi naște din păcat,/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege” [5].

În alt poem, înfățișa astfel căderea apelor: „Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind;/ Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic,/ Când coboară-n ropot dulce din tăpșanul prăvălatic,/ Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace” (Călin (file din poveste).

Aici, rotirea apelor face parte dintr-un peisaj care indică geneza lumii, după cum corect a observat Bușulenga – „apele care se rotesc ca un cuibar devin apele începutului lumii”[6]. Pentru că, așa după cum am arătat altădată (fapt pe care Bușulenga nu l-a remarcat), imaginea poetică a lunii stând pe cuibarul rotitor de ape este prelucrată după Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare.

Rotirea înseamnă, pentru Eminescu, circularitatea mișcării, mișcarea orbitală, mecanică, sau repetiția ciclică pe care o considera specifică lucrurilor fără rațiune, care execută comandamentele unei legi universale.

Generațiile umane sunt și ele „muști de-o zi”[7] care „ne-nvârtim” (Scrisoarea I), dacă nu se ridică mai presus de înțelesurile slabe ale acestei lumi.

Rosa del Conte remarca, în opera lui Eminescu, frecvența unor termeni poetici

„precum vrajă, care indică tocmai fascinația, magia, paingăn, pânză de păianjen, urzeală inconsistentă și care totuși îl prinde pe om în firele deșertăciunii și părerii, așa cum păienjenișul capturează musca; iar dintre verbe a roi, care sugerează tocmai ideea unui flux care se risipește fărâmițându-se”[8].

Ne amintim, desigur, cum „colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos /…/ în roiuri luminoase” (Scrisoarea I).

În cazul Luceafărului, „apa unde-au fost căzut/ În cercuri se rotește” pentru că el încearcă să ia ființă asemenea celor trecătoare ale lumii. El, „Hyperion ce din genuni [din ape]/ Răsai c-o-ntreagă lume”.

[1] Biblia 1688: „Văzuiu pre satana, ca un fulger den ceriu căzând”.

[2] Idem: „Eu ziș: Dumnezăi sânteț[i] și fiii Celui de Sus toți. Și voi ca niște oameni muriți și ca unul den boiari cădeți”.

[3] Mihail Moxa, Cronica universală, ediție critică de G. Mihăilă, Ed. Minerva, 1989, p. 100.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 326-327.

[5] Am comentat aceste versuri aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/22/eminescu-si-ortodoxia-influente-crestine-in-luceafarul-ix/.

[6] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, Ed. Eminescu, București, 1976, p. 89.

[7] Cred că Eminescu folosește cuvântul muști cu sensul din limba veche, care nu avea mulți termeni pentru a face deosebirea între insecte. Aici cred că se referă la acea specie de fluturi care trăiesc doar o singură zi.

[8] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, ediția a 2-a, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 326.

Predică la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului [2014]

Leave a comment

intrarea in Biserica a Maicii Domnului 2014

Iubiții mei,

 Aducerea Maicii Domnului la Templul din Ierusalim, la vârsta de 3 ani, pentru a fi dăruită Domnului și rămânerea ei în Sfânta Sfintelor până la vârsta de 12 ani[1] se constituie în tema praznicului de astăzi.

Pentru că aducerea ei la templu înseamnă închinarea ei Domnului. Înseamnă începutul viețuirii ei cu Dumnezeu.

Căci după făgăduința pe care o făcuseră, Sfinții ei părinți Ioachim și Anna au dăruit-o Domnului și Prunca Maria a fost introdusă în Sfânta Sfintelor de către Sfântul Arhiereu Zaharia. Iar aici, Fecioara Maria a trăit și a fost crescută în mod dumnezeiește, pentru că Sfântul Arhanghel Gavriil a hrănit-o cu hrană cerească[2].

Și în Sfânta Sfintelor, unde arhiereul nu intra decât odată în an, Maica lui Dumnezeu s-a umplut de sfințenie și s-a făcut „mai curată și mai înaltă decât cele netrupești, având slujitoare ei mințile cerești”[3], adică pe Sfinții Îngeri.

Sfântul Grigorie Palama subliniază faptul că Fecioara Maria a fost păstrată în Sfânta Sfintelor „ca o comoară a lui Dumnezeu…pentru a fi o bogăție și o podoabă în același timp mai presus de lume și a toată lumea”[4]. Pentru că aici ea s-a făcut proprie zămislirii Fiului lui Dumnezeu.

Pe când Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că Sfânta Sfintelor era o prefigurare a Maicii Domnului[5]. Pentru că ea L-a născut pe Arhiereul Hristos, „Care o dată pentru toate veacurile a șters printr-o singură jertfă tot păcatul”[6].

Însă intrarea ei în Sfânta Sfintelor este, pentru noi, o chemare la a intra în adâncul nostru pentru a sluji Domnului. Pentru că Maica lui Dumnezeu a fost plină de fapte bune, de nevoință și de rugăciune și de vederi dumnezeiești în Sfânta Sfintelor.

Ea s-a păstrat neîntinată și fără păcat în Sfânta Sfintelor, ca una preacurată în toată viața ei.

De aceea, praznicul de astăzi este o chemare a noastră la sfințenie și la rugăciunea neîncetată, la cea care se face cu mintea în inimă și liniștește întreaga noastră ființă și ne umple de slava lui Dumnezeu.

Pentru că Maica Domnului e paradigma isihaștilor. E modelul de viețuire pentru creștinii ortodocși trezvitori. Căci ea a îmbinat în viața ei cunoașterea Scripturii cu rugăciunea și cu munca fizică.

Sfântul Ieronim Mărturisitorul ne spune că Fecioara Maria a învățat Sfânta Scriptură și lucrul mâinilor de la fecioarele mai bătrâne care locuiau la Templu[7]. Pe când Sfântul Epifanie al Salaminei ne spune că ea torcea lâna și inul la Templu și făcea cusături de mătase[8]. De aceea, „hitonul cel necusut, adică cămașa pentru care s-a tras [la] sorț[i] când Domnul era răstignit pe Cruce, a fost țesut de Fecioara Maria, cu mâinile ei”[9].

Și pe măsură ce a crescut în vârstă, Maica lui Dumnezeu s-a dedicat tot mai mult rugăciunii, având obiceiul să petreacă „toată noaptea și cea mai mare parte a zilei în rugăciuni. La rugăciune intra în Sfânta Sfintelor, iar la lucrul mâinilor se întorcea în locașul său”[10], din Templu, alături de alte fecioare.

Sfântul Ieronim Mărturisitorul ne spune că Maica Domnului își începea rugăciunea de la ceasul al 9-lea din zi și că Arhanghelul venea și îi aduce hrană cerească în timpul rugăciunii[11].

Pentru că în timpul rugăciunii ne trimite și nouă Dumnezeu bucurii, luminări și vederi dumnezeiești, dacă ne curățim de patimi și ne punem toată nădejdea în Dumnezeu și strigăm către El pururea.

Iar toată slujirea Bisericii se face în rugăciune și în cântare duhovnicească, care sunt modurile prin care noi ne bucurăm în slava Dumnezeului nostru.

Tot Sfântul Ieronim ne spune că Sfântul Arhanghel Gavriil, „păzitorul ei cel nedepărtat”[12], venea împreună cu alți Îngeri la Maica Domnului și „cu dragoste vorbeau împreună”[13] cu ea.

Căci Sfinții și Îngerii se apropie de noi numai când suntem plini de curăție și de rugăciune dumnezeiască.

Lucru pe care îl vedem în viețile Sfinților lui Dumnezeu, când citim că li s-a arătat Domnul, Maica Domnului, un Sfânt sau un Înger anume și le-a vorbit în mod extatic, le-a vorbit în vedenie dumnezeiască.

Așadar, iubiții mei, adevărata apropiere de Dumnezeu e cea în care trăim cu Dumnezeu în adâncul ființei noastre! Când slava Prea Sfintei Treimi s-a sălășluit întru noi, pentru că noi suntem oameni ai curăției și ai sfințeniei.

Pentru că a intra în Biserică înseamnă a nu mai pleca niciodată din Biserică.

Și a trăi eclesial înseamnă a trăi sfânt, a trăi dumnezeiește, pentru că oriunde am fi noi putem fi cu Dumnezeu.

Să fim cu Dumnezeu, iubiții mei, și El nu Se va despărți niciodată de noi!

Oricât de dureroase ar fi persecuțiile împotriva noastră, oricât de grea ar fi singurătatea din cauza Lui, oricât de multe ar fi ispitele vieții noastre, Dumnezeul nostru treimic este și va fi cu noi. Și noi vom simți puterea Lui și sprijinul Lui acum și în vecii vecilor. Amin!

[1] Cf. Mineiul pe luna noiembrie, ed. BOR 1927, p. 334.

[2] Ibidem.

[3] Sfântul Grigorie Palama, La intrarea în Sfânta Sfintelor a atotpreacuratei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea (Omilia 52), în Diac. Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 386.

[4] Idem, p. 387.

[5] Idem, p. 454.

[6] Ibidem.

[7] Viețile Sfinților pe luna noiembrie, ed. BOR 1993, p. 405.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 406.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 408.

[13] Ibidem.