Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [27]

Și de la împrumuturile din poezia populară, prin care îl putem socoti, într-o anumită măsură, pe Cantemir, un precursor al romanticilor, trecem din nou la poezia cultă și nu doar cultă, ci și ermetică, de tip…barbian.

Mai întâi Râsul își amintește un hrismos (oracol) pe care i-l spusese Camilopardalul, care, la rândul său, fusese învățat de Filohrisos, preotul zeiței Pleonaxia:

În pământul negru cine lut galbăn găsește,
Acela în toată pofta nu să obosește.
Cine lutul galbăn pentru dzua neagră scoate,
Fântâna Nilului în casă-și a avea poate.
În dragoste te-am luat, fiiul meu te numește,
Tuturor și-n tot lucrul numele-mi pomenește[1].

Așa încât, cei care doreau să trăiască sub epitropia Struțocămilei, care căutau „coarne de buâr lepădate” și „cap de taur aruncat” – și care se adunaseră „la începutul Alfii/ și sfârșitul Sigmei,/ la cetatea Deltii/ (unde apa lui M. și apa lui A./ a cura/ sfârșesc,/ și apa lui T. a cura/ și a să mări începe)”[2] – cer de la Capilopardal lămurirea acstui oracol. Însă primesc, mai întâi, „învățătura hrizmosului”:

Țărna tipărită din fire văpsită
Cu alb și cu galbăn într-un loc tecsită,
Varsă denainte, hrismosul învață.
Că la cale scoate fără de povață,
Coarne cine-așteaptă urechile puie,
Cuvintele le-asculte, cămara nu-ncuie[3].

Țărna tipărită înseamnă monedele de aur și argint, pe care se imprimau chipurile de regi și valoarea lor. Cantemir le numește țărnă/ țărână în virtutea concepției ortodoxe care consideră bogăția a fi, în esență, pământ sau praf. Pentru că toate devin pământ mai devreme sau mai târziu.

Măsura versurilor este de 12-13 silabe, însă poezia ar fi putut avea și măsura de 6-7 silabe:

Țărna tipărită
Din fire văpsită
Cu alb și cu galbăn
Într-un loc tecsită,
Varsă denainte,
Hrismosul învață.
Că la cale scoate
Fără de povață,
Coarne cine-așteaptă
Urechile puie,
Cuvintele le-asculte,
Cămara nu-ncuie.

Versurile au în ele ceva ce aduce a descântec popular, iar Cantemir îl camuflează sub o formă ermetică și într-o perioadă cultă.

De altfel, toată afacerea este astfel prezentată de autorul cărții, ca și cum ar sta sub semnul magiei vrăjitorești, al unei mari înșelăciuni și nelegiuiri, la care face trimitere toată simbolistica ocultă pe care o inserează în aceste pagini.

Adesea, în acest capitol, personajele vorbesc între ele în cimilituri – ca și când nu ar fi fost de ajuns toată ieroglifia istoriei cantemirești.

Chemat să limpezească înțelesul oracolului,

Camilopardalul dzisă
(în grădini boți de lut în chipul omului fac,
pentru ca pasire să sparie,
iară oamenii boți de lut în mână țin,
pentru ca să amăgească pre alții):
„Între voi dară, o mamină [namilă]
să vede, ca și boțul în grădină
(pe Cămilă cu degetul arătând),
iară boț de lut în mână
nici să vede, nici să aude”[4] etc.

Ceea ce trimite, în mod evident, la practici oculte în scopuri oneroase:

Camilopardalul dzisă: „Boul răstoarnă țărna,
plugariul samănă,
stăpânul sau vinde, sau mănâncă,
însă aceasta la lucrurile voastre
ce folos aduce?

(Chipul de om cu chipul de om [bani] să vâneadză
și ochii întunecați cu lumina galbănă [cu galbeni] să lumineadză).

Cuvintele scumpe
și voaî svinte, cu slove mănunte,
în tăblițe rătunde
să cumpără” etc[5].

În cele din urmă, Camilopardalul „la vrăjitorii locului mărgând” (căci „vrăjitorii și următorii Pleonexii<i>/ în tot locul și în tot rodul [neamul]/ să află”) și, cerând încuviințarea tâlcuirii ghicitorii oraculare, oferă această interpretare a cimiliturii (mai degrabă o indicare a felului în care se poate înțelege și urma, în mod practic, oracolul):

În muntele cel înalt coada struțului,
În copaciul cel mai mare cornul boului.
Galbinul și albul toate biruiește,
În chip de Cămilă corn de buâr crește.
Vrăjitorii vândzători ce nu nemeresc?
Pe frumos soare și lună, toate povestesc[6].

Ca și poezia anterioară, și aceasta, pe lângă ermetismul de limbaj, are aerul că este un descântec băbesc, că descrie o activitate din sfera celor magice, practicate de șamani primitivi sau de vrăjitoare populare.

Cantemir insinuează că Struțocămila și-a primit coarnele prin mijloace oculte și că – mai târziu –, tot prin aceleași uneltiri, se pregătește și vânarea Inorogului: „cu toții împreună/ vânătoare vom ridica/ prin codri, prin munți,/ și în toate părțile ne vom sămăna,/ pre carile, oriunde ar fi,/ tot îl vom afla,/ și oricât de iute la picioare ar fi,/ cu lungimea goanii/ odată de corn tot îl vom apuca” [7].

Însă, în urma acestei dezlegări a ghicitorii de mai sus, Pardosul, Râsul și toți cei care își doresc ca Struțocămila să devină conducătorul lor,

la vrăjitorii locului mărgând,
cu multă mită li să îmbunară,
de le vor muntele cel mai înalt
și copaciul cel mai mare arăta /…/
Deci dintre vrăjitori, unul într-acesta chip le răspunsă:

„În șesul cel gios muntele cel înalt ieste
și în rediul cel mic copaciul cel mare să află,
unde coada păunului
și cornul buărului
supt rădăcinile lor încuiate sint
”.

Aședară, răspunsul de la vrăjitori luând
și muntele cu copaciul aflând,
de supt rădăcinele lor
întâi coarnele taurului scoasără,
și nici ceva mai multă zăbavă făcând
(căci acmu munții și copacii începusă
a să clăti), în capul Strutocamilii le pusără,
înaintea a căriia toate dobitoacele închinându-să,
„într-ani mulți și buni, trăiască”, strigară[8].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 138.

[2] Idem, p. 123-124.

[3] Idem, p. 144-145.

[4] Idem, p. 144.

[5] Idem, p. 145.

[6] Idem, p. 146.

[7] Idem, p. 170.

[8] Idem, p. 146-147.

Predică la Duminica a 26-a după Rusalii [2014]

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Lc. 12, 16-21] nu ne vorbește doar despre bogații în cereale ci și despre bogații în bani, despre bogații în cunoștințe, despre bogații în relații.

Despre bogații numai pentru ei…care nu vor să își pună banii, cunoștințele, relațiile în slujba oamenilor.

intru DumnezeuPentru că bogăția întru Dumnezeu e dăruire. Este ieșire spre alții, e ajutorare a altora, așa cum a făcut și samariteanul din Evanghelia duminicii trecute.

imbelsugatTot la fel, cel care cunoaște multe date științifice, care cunoaște limbi străine, care îi poate iniția pe oameni în multe meșteșuguri este om bogat, îmbogățit de Dumnezeu cu cunoaștere și pricepere. Însă dacă nu își pune darurile și cunoștințele în folosul lui Dumnezeu și al oamenilor, dacă nu face cu ajutorul lor fapte teologice, nu se îmbogățește în Dumnezeu ci în superbie.

Pentru că Dumnezeu iubește fapta bună, fapta gratuită.

Îl iubește pe cel care muncește în folosul altora fără plată, care se nevoiește să îi educe pe alții fără plată, care îi vindecă pe alții fără plată.

Pentru că Dumnezeu Se bucură să vadă că darul Său e dăruit mai departe. Că darul Său e o îmbrățișare a oamenilor și nu un perete rece.

Căci, la urma urmei, ce mare lucru facem noi, atunci când putem să îl ajutăm pe fratele nostru? Pentru că îl ajutăm din ceea ce ne-a dat Dumnezeu și nu de la noi. Căci goi am ieșit din pântece și goi ne vom duce de aici [Iov 1, 21]. Pentru că avem ceea ce avem tocmai pentru că El ni le-a dăruit, și ne dăruiește sănătate și viață ca să ne bucurăm de ceea ce El ne-a dăruit.

Dar dacă cunoștințele noastre științifice, dacă relațiile noastre cu oamenii, dacă banii și averile noastre îi pot ajuta pe alții, a le păstra exclusiv pentru noi înseamnă a ne umple de nefericire.

Căci îmbogățirea în Dumnezeu înseamnă umplerea de fericirea Lui, de slava Lui. Și cine împarte, la rândul său, înțelepciune duhovnicească și teologică, cine împarte adevărul și înțelegerea Lui, împarte bucuria și viața lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, a dărui o carte, a învăța pe cineva să facă pâine sau să cultive pământul, a învăța pe cineva o meserie sau o limbă străină, o știință sau cum să slujească lui Dumnezeu înseamnă a dărui din cele pe care Dumnezeu le-a rodit în noi.

Tot ceea ce dăruim ne umple de curăție și de iertare, pentru că Dumnezeu lucrează în noi pe măsura faptelor noastre bune.

Să ne umplem de bucuria Lui, iubiții mei, pentru ca postul nostru să fie post curățitor, post luminător, post plin de bucurie veșnică! Amin.