Zi: 27 noiembrie 2014

Iubiții mei,

dacă o privim din afară, viața ortodoxă pare imposibilă. Pentru că cerințele Domnului de la noi sunt maximale. El nu ne cere să facem doar din când în când câte un lucru bun, nu ne cere să împlinim doar unele dintre poruncile Sale, ci El ne dorește desăvârșiți, ne dorește pe toți Sfinți și împlinitori ai tuturor poruncilor Sale.

De aceea, până nu începi să trăiești cu Dumnezeu nu înțelegi că viața duhovnicească este pentru oricine. Pentru că, în relația cu Dumnezeu noi creștem pe măsura noastră.

Poruncile lui Dumnezeu, odată trăite, ne dau să percepem altfel voia Lui cu noi, pentru că din interiorul relației cu El noi ne schimbăm. Noi vedem altfel lucrurile pentru că suntem alții. Și suntem alții pentru că Dumnezeu ne dă să înțelegem cum vede El lucrurile. Cum vrea El să împlinim poruncile Sale.

Spre exemplu, din afară, a nu săvârși adulter, a nu ucide, a nu fura, a nu mărturisi strâmb, a-ți cinsti părinții…sunt doar porunci negative. Înseamnă: ce să nu faci. Însă când împlinești poruncile înțelegi cât de pozitive sunt ele în ele însele. Cât har și câtă luminare ne aduc.

Pentru că adulterul cu fapta sau cu gândul înseamnă a ne strica curăția interioară. Dar a rămâne în curăție înseamnă conținutul poruncii. Și curăția este o mare pace și o mare împlinire dumnezeiască.

La fel, putem ucide cu privirea, cu gândul, cu vorba sau cu fapta.

Ucidem cu privirea când împingem la păcat cu ochii noștri și cu mișcările trupului.

Ucidem cu gândul pe cineva când ne imaginăm faptul că i-am face vreun rău.

Ucidem cu vorba atunci când mințim și înșelăm pe cineva, când cerem mită sau colaborarea la rău, când îl facem să își piardă încrederea în oameni.

Până la uciderea cu fapta noi ucidem în multe feluri și ne ucidem prin toate aceste sminteli pe care le provocăm. Prin toate aceste prilejuri de păcătuire pentru alții.

Furtul e și el divers. Orice lucru pe care îl iei cu forța de la altul, minimalizându-l pe acela, e un furt. Că furi idei de la altul sau lucruri e totuna. Pentru că furtul înseamnă nemuncă pentru ceva anume. Luarea de-a gata.

A mărturisi strâmb înseamnă a minți. A minți cu premeditare. A minți pentru ca să câștigi ceva la schimb. Adică a minți pentru a fura sau a minți pentru a ascunde o anume faptă.

Necinstirea părinților înseamnă iarăși o minimalizare nedreaptă a altcuiva. Înseamnă a nega aportul lor la viața și educația ta.

Și observăm că orice poruncă a Domnului am lua are o foarte mare pozitivitate atunci când o trăiești, pentru că ne scapă de păcate.

Iubirea vrăjmașilor înseamnă să nu ajungem ca ei. Cinstirea altora înseamnă că și noi merităm să fim cinstiți. A face altora binele pe care ni-l dorim nouă înseamnă o cinstire foarte mare adusă aproapelui nostru, pentru că îi tratăm pe ceilalți ca pe niște egali. Și a împlini toate poruncile cu conștiința că nu am făcut nimic aparte, pentru că suntem oameni păcătoși, înseamnă să ne acoperim din toate părțile cu părerea smerită despre noi.

Pentru că relația cu Dumnezeu este o relație de iubire și nu una concurențială!

Iubindu-L pe El noi nu ne întrecem cu nimeni în asceză și în fapte bune, ci ne aducem jertfe curate Domnului. Pentru că toate poruncile Lui ne curățesc și ne sfințesc și ne fac proprii Lui.

De aceea, în Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27], împlinirea poruncilor nu înseamnă împlinirea unor lucruri fără legătură interioară între ele ci a unor lucruri care ne înduhovnicesc. Care fac din noi persoane sfinte. Care ne eliberează de patimi.

Și de aceea Domnul i-a arătat arhonului că el nu a împlinit poruncile lui Dumnezeu cu adevărat, pentru că nu a înțeles că esența poruncilor Lui înseamnă eliberarea interioară de lucruri și unirea cu El.

Căci atunci când El i-a cerut să vândă toate câte are și să le dea săracilor [Lc. 18, 22], i-a cerut de fapt să arate înduhovnicirea lui.

Pentru că un om care împlinește poruncile lui Dumnezeu cu adevărat se înduhovnicește prin ele și nu e robit de materie. Nu e alipit de lucruri.

De aceea, noi când împlinim porunca milostivirii, când dăm milostenie, învățăm dezlipirea de lucruri. Învățăm să renunțăm la lucrurile care ne plac…dar prin care îi bucurăm și îi întărim pe oameni.

Aflăm datorită milosteniei că lucrurile nu sunt doar simple obiecte ci elemente de legătură între oameni și că atunci când dăruim ceva material, dăruim și ceva spiritual în același timp.

Darul nostru rămâne în amintirea și în casa primitorului său.

Gestul nostru de prețuire, de bucurie, de compasiune este ziditor de relație. Căci prin cărțile și rugăciunile și lucrurile dăruite noi intrăm în sufletele altora și ne așezăm în ele la loc de cinste.

Contăm prin ceea ce facem.

Contăm prin cine suntem.

Contăm prin ceea ce am făcut, realmente, în viață, pentru alții.

Pentru că Dumnezeu ne vrea pe toți Sfinți, adică comori ale Sale.

Și vedem câte dăruiri, câte milostenii ne fac Sfinții.

Ne fac milostenie prin viețile și cărțile lor, datorită cărora noi ne luminăm și ne înțelepțim. Cărțile teologice și mistice ale Sfinților sunt o mare comoară a lumii, o lumină imensă, în lipsa căreia am bâjbâi foarte mult în sfera cunoașterii lui Dumnezeu.

Sfintele Icoane și Sfintele Moaște ale Sfinților sunt o mare avere duhovnicească a Bisericii. Pentru că ne umplem de har prin ele, de vindecări, de bucurie, de curaj duhovnicesc. Ajungem să trăim, datorită lor, pe cele de care nu ne credeam în stare.

Însă Dumnezeu, datorită Sfinților Lui, ne curățește și ne luminează și ne umple de slava Lui și ne face casnicii Lui din niște păcătoși notorii. Ne învață să Îi urmăm Lui. Ne învață să ne schimbăm viața radical. Ne învață să prețuim ca primă relație relația cu El din care ne vine tot binele veșnic.

De aceea, Domnul ne spune că mântuirea e grea dacă împătimirea noastră e multă. Căci atunci când El a spus: „este mai ușor a intra cămila prin urechea acului decât a intra bogatul întru Împărăția lui Dumnezeu” [Lc. 18, 25, GNT], ne-a spus că împătimirea pentru lumea aceasta ne face improprii zborului duhovnicesc interior către Împărăția Lui.

Căci nu averea, nu frumusețile și bogățiile acestei lumi sunt problema noastră ci problema noastră este că iubim lumea asta mai mult decât Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că bogatul despre care vorbește Domnul este cel lipit de materie. Nu se referă la cel mai bogat pământean ci la omul care consideră că ceea ce are e mai important decât ceea ce vrea Dumnezeu să îi dea pentru veșnicie.

Căci există și bogați care nu sunt pătimași pentru ceea ce au și care prețuiesc mai mult frumusețea vieții duhovnicești decât slava trecătoare a acestei lumi.

Însă bogatul care nu e bogat e bogatul în patimi. Și oricine dintre noi poate fi bogatul în patimi, adică bogatul care consideră că patimile lui sunt mai importante decât viața veșnică cu Dumnezeu.

Și ați auzit, probabil, cum ironizează oamenii păcătoși…viața veșnică. Viața cu Dumnezeu. Considerând că viața cu Dumnezeu e doar de domeniul veșniciei și că ea nu are nimic de-a face cu viața lor de acum.

Însă viața noastră cu Dumnezeu a început odată cu Botezul nostru, atunci când slava lui Dumnezeu s-a sălășluit în noi. Și noi nu trebuie să facem altceva decât să lepădăm comoara falsă a păcatelor pentru a simți și a vedea din nou în noi comoara veșnică a lui Dumnezeu, adică slava Lui, lumina Lui cea veșnică.

Pentru această comoară, oamenii renunță la toate, renunță la toate relele, la toate viciile, la toate apucăturile păcătoase, pentru că Dumnezeu îi întărește să trăiască imposibilul. Adică să trăiască viața lui Dumnezeu încă de pe acum, din această lume. Să se umple de slava Lui și de virtuțile Sale, de toată bucuria și fericirea veșnică.

Și ce minune poate fi mai mare, pentru noi, românii, decât aceasta de a fi creștini ortodocși de 2.000 de ani, adică de când Sfântul Apostol Andrei ne-a evanghelizat? Ce minune mai mare putem avea în fața ochilor, decât credința și limba noastră, care au putut rezista necontaminate timp de două milenii?

Căci alte popoare și-au pierdut pământul pe care au luat naștere sau și-au schimbat credința și obiceiurile de mai multe ori. Pe când românii au rămas creștini aici, în aceste locuri, unde suntem și azi și, mai mult decât atât, au rămas uniți atât în credință, cât și în ceea ce privește limba și obiceiurile.

Și dacă unitatea tuturor românilor a părut imposibilă multe secole, ea a devenit o realitate la 1 decembrie 1918, Biserica fiind alături de Stat în acest demers împlinitor pentru neamul nostru.

De aceea, pe 30 noiembrie ne sărbătorim patronul spiritual, pe Sfântul Apostol Andrei, cel care ne-a făcut una prin credință, iar pe 1 decembrie ne sărbătorim ziua națională, ziua în care în mod statal am devenit una. Însă nu puteam să ajungem una la nivel statal dacă Biserica nu păstra unitatea de credință și de neam timp de 19 secole. Dacă Biserica nu ar fi învățat poporul și nu l-ar fi luminat prin Sfintele Taine și prin învățătura evanghelică.

Astăzi însă, ca și acum aproape un veac, avem nevoie de unitate interioară. România e una dar noi, românii, nu suntem una. Sau noi, românii, dintre granițe și din afara granițelor, nu palpităm la unison.

Pentru că, dacă am palpita la unison, am avea o altfel de atmosferă în țară, o altă idee despre demnitate și despre conștiința națională, o altă abordare a vieții de zi cu zi.

De unde trebuie să începem schimbarea mult dorită dar întotdeauna căutată în altă parte? Schimbarea începe din noi. Începe cu noi, cu fiecare dintre noi.

Schimbarea începe cu venirea noastră în fire, cu întoarcerea noastră la Dumnezeu, pentru a împlini voia Lui.

Nicio orânduire socială nu naște oameni noi, realmente noi! Nici comunismul nu ne-a înnoit și nici democrația nu ne înnoiește dacă noi rămânem în păcatele noastre și străini de Dumnezeu.

Numai Biserica îl zidește pe om din temelii, îl reînnoiește, pentru că înnoirea e conlucrare cu Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, să stingem în noi aversiunile și luptele fratricide!

Adică să regăsim în noi frățietatea, ceea ce ne unește pe unii cu alții. Pentru că fără liniște, fără tihnă, suntem într-o continuă alergare interioară care ne șubrezește viața.

Să regăsim în noi curajul de a ne cere iertare, curajul de a o lua de la capăt, curajul de a ne bucura de alții ca de noi.

Să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne învețe nevinovăția. Să ne învețe candoarea. Să ne învețe privirea simplă, privirea curată.

Pentru că așteptăm nașterea Lui cea preasfântă, nașterea Lui care a copleșit toată înțelegerea creației. Căci El ne-a arătat că măreția se poate acoperi cu smerenie, că atotputernicia poate încăpea într-o peșteră și că animalele Îl pot încălzi pe Dumnezeu cu răsuflarea lor dacă oamenii au timp numai de ei înșiși.

Nașterea Lui e cel mai paradoxal imposibil devenit posibil.

Nașterea Lui e începutul lumii creștine, adică al noii lumii.

Și românii s-au spiritualizat de două milenii, s-au îmbogățit, s-au sfințit prin Biserica Lui, încât au dat multe bogății personalizate, sfinte pentru Împărăția Lui. Una dintre bogății fiind Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, astăzi pomenit, alături de Sfântul Ierarh Frumentie, Episcopul Etiopiei.

Să ne rugăm, iubiții mei, Sfinților români și ocrotitorului nostru, Sfântului Andrei, Apostolul Domnului, ca să ne învețe ce să facem pentru noi și pentru România noastră!

Căci Andrei, Părintele nostru, este evreu, dar ne-a făcut nouă bine. Și noi nu putem să-i urâm pe alții datorită neamului sau limbii pe care o vorbesc, pentru că fiecare neam îmbogățește Biserica în felul său.

Așadar să îi rugăm pe Sfinții români să ne învețe adevărata iubire de neam și de aproapele, care nu are nimic revanșard, șovin, ci înseamnă să ne bucurăm de identitatea noastră și a altora în mod principial.

Doamne, pentru rugăciunile Sfinților Tăi, luminează-ne în toate zilele vieții noastre și ne întărește pe calea Ta. Căci ale Tale sunt a ne milui și a ne mântui pe noi, Domnul și Stăpânul nostru, împreună cu Părintele Tău și cu Duhul Sfânt, Cel împreună-veșnic și deoființă cu Tine, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!