Luceafărul [6]
Scrierile filocalice/ isihaste, alături de hagiografii, de vechile cronografe și cronici au constituit primele lecturi în tinerețea poetului. Acestea l-au marcat profund, i-au modelat gândirea și i-au mlădiat simțirea în așa fel încât au format, în ființa lui, un fundament de neșters, chiar și atunci când a ajuns să-și construiască o cultură solidă din literatura și filosofia epocii.
Semnificația dublei naturi a Luceafărului, așa cum apare în fiecare din cele două ipostaze, în opinia noastră se explică prin confruntarea dintre aspirația spre sfințenie/ înălțime spirituală și tendința pătimașă, care s-a dat în sufletul poetului.
Și tocmai în acest sens se pot înțelege și afirmațiile Luceafărului, cu privire la faptul că s-a născut din cer și din mare (prima dată) și, respectiv, din soare și din noapte (a doua oară): „Iar cerul este tatăl meu/ Și mumă-mea e marea. /…/ Și soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea-mi este muma”.
Nenumărate sunt, în literatura noastră veche, paginile care vorbesc despre marea vieții[1] și despre noaptea lumii sau noaptea păcatului – Eminescu însuși are versuri care ne descifrează aceste semnificații: „Se mişcă-nfuriată a valurilor lume… (Mureşanu); „stele într-a lumei noapte ard” (Memento mori). De aceea credem că marea și noaptea denumesc tendința lui spre cele telurice.
Iar cerul și soarele reprezintă simboluri dumnezeiești, conform acelorași pagini vechi despre care am pomenit, și indică dorul de ascensiune spirituală al poetului.
Chiar impresia de mort, pe care o receptează tânăra fată, s-ar putea datora nu atât interferențelor cu mitul Zburătorului/ strigoiului, cât concepției că patima/ păcatul aduce moartea (cf. Rom. 6, 23: „plata păcatului este moartea”).
Niciuna din ipostazele pe care le îmbracă Luceafărul nu o conving însă pe fata de împărat să îl urmeze, să renunțe la existența ei pământească pentru o viață în eternitate, dar despre care nu știa cum este.
Prin urmare, la solicitarea sa, Luceafărul pleacă să ceară Părintelui ceresc dezlegarea de nemurire („Da, mă voi naște din păcat,/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege”), timp în care fata este curtată de un…paharnic:
„Cătălin,/ Viclean copil de casă,/ Ce împle cupele cu vin/ Mesenilor la masă,/ Un paj ce poartă pas cu pas/ A-mpărătesii rochii,/ Băiat din flori și de pripas”…
Caracterizarea nu e tocmai favorabilă acestuia.
Cupidon însuși era paj, într-o poezie: Pajul Cupidon[2]. Ne putem gândi, astfel, că rezonanța numelor Călin Zburătorul și Cătălin nu este întâmplătoare. Însă aceeași deghizare ne întâmpină și în Scrisoarea V: „Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj”.
Tânărul curtezan o invită în aceeași plasă amoroasă, ca odinioară Luceafărul. Cu singura diferență că aceea era o plasă de raze…
Acum, cucerirea fetei se face în…termeni cinegetici – specifici vânătorii, adică (ce făcuseră, înaintea lui Eminescu, fala poeziei neoanacreontice):
Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele lațul,
Când ți-oi întinde brațul stâng
Să mă cuprinzi cu brațul;
În realitate, asemenea comparații sunt de dată veterotestamentară:
„Și-l rătăci pre el cu multă voroavă, și cu lațurile ceale de la buze scăpătă-l pre el. Și el urmă ei zburându-se, și ca un bou la giunghiare să aduce, și ca un câine la legătură, sau ca un cerbu cu săgeata rănindu-să la ficat, și să sârguiaște ca pasărea la laț”… (Biblia 1688, Pild. lui Sol. 7, 21-23).
Rolurile sunt inversate, în fragmentul de mai sus, dar nu acesta este aspectul esențial.
Rândurile citate aici fac parte dintr-un pasaj puțin mai mare, care ni se pare ciudat de asemănător cu o descriere de la începutul romanului Geniu pustiu:
„Din când în când treceai pe lângă vro fereastră cu perdelele roșii, unde în semiîntuneric se zărea câte o femeie… Pe ici, pe colea vedeam pe câte-un romanțios ce trecea fluierând sau câte-un om beat, care-ndată ce chiuia răgușit lângă ferestrele prostituțiunii, femeia spoită ce sta în sticlă aprindea un chibrit spre a-și arăta fața sa unsă din gros și sânul său veșted și gol – poate ultimul mijloc de-a sufoca dorinți murdare în piepturi stârpite și pustiite de corupțiune și beție.
Bețivul intra, semiîntunericul devenea întuneric și amurgul gândirilor se prefăcea într-o miază-noapte de plumb când gândeam că și acela se numește om, și aceea femeie. Trebuie să scuzi, trei sferturi ale lumii e așa, și dintr-al patrulea – Dumnezeul[e], ce puține-s caracterele acelea care merită a se numi omenești”[3].
Ne-a frapat identitatea de situație (chiar și asemănarea de formulare, pe alocuri) cu pildele scripturale (vom cita ediția Bibliei din 1988, pentru expresivitatea modernă):
„Odată stam la fereastra casei mele şi priveam printre gratii, și am zărit printre cei lipsiţi de minte, am văzut un tânăr fără pricepere. El trecea pe uliţă pe lângă colţul casei ei şi se îndrepta către locuinţa ei. Era în amurgul serii unei zile, când se lăsa umbra şi întunericul nopţii.
Şi iată o femeie îl întâmpină, având înfăţişare de desfrânată şi cu prefăcătorie în inimă; aprigă şi de neţinut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă; când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colţ” etc (Pild. lui Sol. 7, 6-12)[4].
Ceasul amurgului/ înserării este, atât în Scriptură, cât și la Eminescu, o sugestie simbolică pentru întunecarea minții.
Revenind la poezie, debusolant este asentimentul fetei:
Și-i zise-ncet: – „Încă de mic
Te cunoșteam pe tine,
Și guraliv și de nimic,
Te-ai potrivi cu mine… […]”.
Este de neconceput această potrivire, din toate punctele de vedere. El nu este de rangul ei nici în sens nobiliar (ea: „din rude mari împărătești”; el: „băiat din flori și de pripas”), nici în cel al nobleții gândirilor, pentru că el este caracterizat ca „guraliv și de nimic”.
De altfel, și discuția coboară de la nivelul metafizic către un ton intimist cu inflexiuni populare: „Dar ce frumoasă se făcu/ Și mândră, arz-o focul;/ Ei Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ți încerci norocul. /…/«Da’ ce vrei, mări Cătălin?/ Ia du-t’ de-ți vezi de treabă.»” etc.
Remarcăm, desigur, că ea capătă identitate onomastică, dar care nu este decât femininul numelui pe care îl poartă el.
Potrivirea în nimicnicie a celor doi („Și guraliv și de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine”) e marcată, așadar, și la nivel onomastic: Cătălin și Cătălina.
Pajul și paharnicul Cătălin e „guraliv” – adică lăudăros în deșert/ vanitos –, iar iubirea este pentru el o încercare a norocului („Ei Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ți încerci norocul”), nu o problemă vitală.
În finalul poemului, și Cătălina îl va invoca pe Luceafăr ca pe steaua norocului („Cobori în jos, luceafăr blând,/…/ Norocu-mi luminează!”). Căreia el îi va răspunde: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece”…
Existența în voia hazardului/ norocului – temă veche, despre care disertează și Cantemir în Istoria ieroglifică[5] – exclude credința în unicitatea ființei și a experienței umane, valorizată pentru fiecare individ în parte.
Fiica de împărat, din „una la părinți /…/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele” devine pe potriva celui ce e „guraliv și de nimic”. Devine femininul unui Cătălin oarecare: o identitate derizorie, contrară unicității afirmate la începutul poemului, când ea scruta nemărginirea zărilor.
Și recurgem din nou la Scrisoarea V (sau Dalila, cum s-a numit inițial), care ne lămurește această situație, în absența alegoriei baladești:
Tu cu inima și mintea [genială] poate ești un paravan
După care ea atrage vre un june curtezan,
Care intră ca actorii cu păsciorul mărunțel,
Lăsând val de mirodenii și de vorbe după el,
O chiorește cu lornionul, butonat cu o garofă,
Operă croitorească și în spirit și în stofă;
Poate că-i convin tuspatru craii cărților de joc
Și-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc…
Și când dama cochetează cu privirile-i galante,
Împărțind ale ei vorbe între-un crai bătrîn și-un fante,
Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela,
Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala…
Îi va spune și Luceafărul, în final: „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”.
După ce am aflat identitatea fetei de împărat, urmează să o aflăm și pe a Luceafărului, pe cea reală, pentru că el este doar pentru ea (și pentru lumea terestră) luceafărul de seară.
Până atunci, mai remarcăm versurile unei strofe care impresionează prin muzica inegalabilă și sugestiile de adâncime:
Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
Mai scrie Eminescu și în altă parte: „papura mișcă de-al apei cutreier” (Diamantul Nordului), dar acolo urcă mai mult spre semnificații filosofice și parcă nu se aude trecerea valurilor, unul după altul, călătorind, ca în versurile de mai sus.
Aici a surprins poetul, cu adevărat, muzica valurilor mării.
Acel „călătorind” indică individualitatea fiecărui val, dar și…senzația de legănare a undelor. Iar efectul melodic e cuceritor, acompaniat fiind de aliterații.
Pe de altă parte, asocierea dintre semnificațiile acestei călătorii de valuri și plânsul care umple genele e la fel de subtilă.
Corelațiile se stabilesc între apele mării și apele lacrimilor sau ale sufletului – adevărate corespondențe tainice. Ochii/ genele se împlu de plâns așa cum marea e plină de ape mergătoare.
Ceva asemănător descrie poetul în Călin (file din poveste), chiar și fără prezența mării: „Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică,/ Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică;/…/ tu cu ochiul plutitor și-ntunecos”…
Marea însăși pare o lacrimă imensă sau plânsul fetei izvorăște din adâncul mării sufletului, acolo unde dorul de nemărginire nu e cu totul înăbușit de instinctul erotic:
Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;
Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
Lucește c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
Pentru că ea transformă distanța care o separă de Luceafăr într-un obstacol de netrecut. Acesta însă ar fi gata să renunțe la nemurirea care o cutremură.
[1] Spre exemplu: „Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 158.
[2] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Pajul_Cupidon… .
[3] Cf. Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 103.
[4] Versiunea ÎPS Bartolomeu Anania e mai aproape de cea a Bibliei 1688, timpul amăgirii fiind „seara, pe’ntuneric,/ în liniștea și-n negura nopții” (Biblia 2001, Prov. lui Sol. 7, 9) sau „întru întuneric de sară, când liniște de noapte va fi, și neguroasă” (Biblia 1688, Pild. lui Sol. 7, 9).
[5] A se vedea ceea ce am scris aici: