Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 29 noiembrie 2014

Fragmentarium [vol. 4]

Fragmentarium vol. 4Pagina sursă a cărții.

item image

Read Online
(7.0 M)PDF
(265.8 K)EPUB
Kindle
Daisy
(699.4 K)Full Text
(4.2 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

***

p. 26: „Am vrut să prezentăm această carte, pentru ca cei care au aflat despre anumite mărturii „controversate” despre Sfântul Constantin cel Mare sau despre Sfântul Ştefan al Moldovei să vadă că nu e singurul Sfânt al Bisericii căruia i s-a falsificat cu bună ştiinţă adevăratul profil interior”.

p. 28: „Autorul nostru sesizează cu această ocazie şi cvasipersonalismul persoanelor treimice în triadologia romano-catolică a lui II Vatican”.

p. 42: „Adaosul Filioque şi ideea de graţie creată sunt cele două mari catastrofe teologice pe care autorul le combate în cadrul tezei sale”.

p. 77: „Sfinţenia lui Dumnezeu nu produce distanţă ci apropiere în viaţa ortodoxă! Aici este abisul care îl separă pe protestant de ortodox: pe când protestantul vede în sfinţenia lui Dumnezeu un drum inaccesibil spre intimitatea cu Dumnezeu, pentru ortodox, sfinţenia lui Dumnezeu nu cocoşează ci apropie, umple de sfinţenie pe om şi îl face să fie plin de bucurie dumnezeiască”.

p. 104-105: „Antropologia lui Brunner nu prea poate să explice cum de unii oameni, în Vechiul Testament, au avut relaţii atât de intime cu Dumnezeu şi şi-au sfinţit viaţa, dacă firea umană a fost iremediabil nepenetrată de harul lui Dumnezeu prin căderea în păcat a primilor oameni”.

p. 153: „Aristotel, din filosof prohibit în romano-catolicism, datorită lui Toma, devine Filosoful, singurul acceptat de Scolastică, p. 86. Lui Aristotel începe să i se acorde în romano-catolicism, de neînchipuit pentru noi, cei de azi, aceeaşi autoritate ca şi Sfintei Scripturi, p. 86”.

p. 197-198: „Noul proiect uman, noul copil „se construieşte pe sine şi este propriul actor principal”, p. 131 al propriei sale vieţi. Autorii doresc să prezinte faptul că nu mama este cea care face ca noul copil să se dezvolte, ci copilul se dezvoltă prin sine în pântecele mamei, pântecele ei fiind numai mediul ambiant în care el se dezvoltă”.

 p. 245: „Într-o lume ca a noastră, unde se propovăduieşte ideea că nu se merită să mori pentru idei mari şi că e bine să-i vinzi pe toţi dacă ţie ţi-e bine, Mel Gibson vine şi ne reaminteşte că am fost răscumpăraţi cu sânge şi cu multă suferinţă, cu sânge din plin”.

p. 289: „Avea Crainic ideea mondializării lumii la acea vreme? Credem că da. Observăm că el vorbeşte despre un oraş cosmopolit, un oraş metropolitan, în care nu se mai face recurenţă la viaţa religioasă şi unde internaţionalismul incolor e, de fapt, viaţa socială a marilor oraşe, care au o amprentă religioasă difuză”.

p. 328: „A-ţi asuma adevărul din operele scriitorilor sau din alte culte sau religii nu înseamnă a face în inima ta un ghiveci de Ortodoxie şi eterodoxie de zile mari, ci, potrivit metodei selecţiei patristice a unui Sfânt ca Iustin Martirul sau ca Sfântul Vasile cel Mare, trebuie să alegem ceea ce e adevărat din toate…pentru că reprezintă adevărul lui Dumnezeu şi, implicit, adevărul Bisericii Sale”.

p. 331: „Când Mihail Eminescu învăţa să moară sau nu credea că se poate muri, ne spunea de fapt…că viaţa, viaţa ingenuă nu acceptă moartea, pentru că moartea nu intră în realitatea ontologiei umane. Moartea e un intrus, un intrus viclean, un hoţ, un virus. Moartea nu era şi nu este realitate constitutivă a persoanei umane”.

p. 345-346: „Tocmai de aceea – cum spuneam şi altă dată – furia protestanţilor, începând cu secolele 17-18, a fost enormă pe Sfântul Dionisie. Atunci când şi-au dat seama că Dionisie e punctul de legătură între teologia secolului 1 creştin şi teologia secolului al 2-lea creştin şi că e cel mai mare martor al Tradiţiei, care neagă vehement orice idee de secol 1 al Bisericii care nu ar avea Taine, locaşuri, cărţi de cult, ierarhie, monahism sau viaţă mistică”.

p. 467: „Nichita e unic de mare tocmai prin această capacitate de asimilare a oricărui detaliu, care devenea pe loc poezie. Tocmai pentru că nu a aruncat nimic ca pe un balast insignifiant, Nichita a putut să transforme orice cuvânt şi orice obiect şi orice sentiment într-o modernă exprimare a fiinţei umane la nivel poetic”.

p. 477: „Poezia e o mare vulnerabilitate, pentru că toţi îţi pot săruta sufletul cu ură sau cu dragoste. Tocmai de aceea poeţii gigantici sunt puţini: pentru că e prea multă suferinţă în aceste confesiuni de mare sinceritate, care sunt tratate cu o indiferenţă lamentabilă”.

The Theology of the Sight of God [8]

Rev. D.Th. Dorin Octavian Picioruş

*

The Theology of the Sight of God 

Studies and translations

 ***

Here are the parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7

***

1.2. 7. The Temple full by the Glory of God

If in the case of Moses, the tent of the testimony was the place where God dwelt or He shows His presence (Lev. 9, 23-24), the moving of the ark of law in the temple built by Solomon does not mean than a moving of God’s dwelling into a space much more imposing.

This new liturgical spatialization of God’s presence, as otherwise and the first, in this case the tent of the testimony, was a divine initiative and not human, cf. II Sam. 7, 7, 12-13; III Kings 5, 5; 6, 12-13[1]. The Lord promises to David that his son will raise this temple and to Solomon says, cf. VUL: „habitabo in medio filiorum Israhel et non derelinquam populum Meum Israhel” („I will dwell among the children of Israel and will not forsake/ forget/ neglect on My people Israel”) [I Kings 6, 13].

mediuis the place where He makes Himself evident in plenary mode in before the people. The evidence of God in the temple does not mean a narrowing, a restriction of God’s presence in the world, but, contrariwise, a maximum nearness of those who believe in Him, a meeting place of God with men, on which God has endorsed it effectively.

Solomon brings the ark of the covenant of the Lord from Zion, together with all things from the tent of the testimony and with the tent itself (I Kings 8, 1-4). We assist in I Kings 8, 1-9 at a moving full of godliness of the tent in temple.

templu 1templu 2The glory of God, seen as cloud of light, fill the entire temple, floods it[3]. The holiness of temple is the direct consequence of the glory of God and it is kept as long as God wants to manifest in this. The initiative is fully of God and His glory overwhelms on priests, which are no longer able to liturgise from cause of

doxaSolomon’s words from III Kings 8, 12, cf. ed. BOR 1988, support the ecstatic character of cloud, which is seen by all the priests of the inauguration of the temple: „Dominus dixit ut habitaret in nebula[4]” („The Lord said that dwells in cloud”, cf. VUL).

The cloud or the darkness where God dwells is one of the expressions of God’s transcendence, across from the low power of the people of to define the personal reality of God and their relation with God. God, says Solomon, is not in cloud, but beyond of cloud or of darkness and He is just intuited, felt into a certain degree, which overwhelms on the faithful.

From the fact that God fills the temple and that the priests experientize the glory of God is understood that God is not inabordable. But He is intimizable, outside any boundedness or human conceptualization. God and His reality are not exhausted at the cognitive level, but are only indicated.

The darkness of God is overwhelming light, is plenary irradiation of imperishable life of God, is something from God, which touches the human person and makes it to be proper of God. The divine darkness fills on man of knowledge and does not vacuum him mentally or emotionally of every trace of understanding of our union with it.

Saint Solomon expresses God’s transcendence without as to diminish with something the immanent character of God’s presence in world. The glory which filled the temple is of God and it does not materialize through its epiphany but is giving to the people to their sanctification.

The apparition of the glory of God did not make on God the prisoner of our world, but has revealed to us the energetic presence of God, through which He lets Himself known and loved by the faithful.


[1] Cf. ed. BOR 1988.

[2] Into a typological and spiritual commentary of much exactness, Saint Bede said, that the temple built by Solomon was an image of „Holy universal Church” [Sanctae universalis Ecclesiae], cf. Venerabilis Bedae, Epistola ed Eumdem Accam, De templo Solomonis, in PL 91, col. 737C.

[3] In the commentary of Saint Bede at Kings, this identifies the cloud, which filled the temple of Solomon, from I Kings 8, 10, with the glory of God, bringing guarantee for this fact Lk. 2, 14, cf. Venerabilis Bedae, Quaestiones super libros Regum, in PL 93, col. 445C.

[4]nebula

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno