Luceafărul [8]
Luceafărul ajunge undeva, într-un loc care pare la capătul spațiului și al timpului.
Nu știm dacă el a crezut cu adevărat să s-ar putea să existe un asemenea loc în univers (în orice caz, contravine ideii moderne de univers infinit) sau dacă vorbește numai alegoric despre o asemenea posibilitate, dorind să indice cumva, în mod poetic, faptul că s-a apropiat de Dumnezeu:
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.
Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
Versurile sunt foarte greu de înțeles. Remarcăm faptul că aici nu este „ochi spre a cunoaște”, precizare pe care a făcut-o și în Scrisoarea I, atunci când vorbea despre starea de fapt de mai înainte de a fi lumea: „era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază”.
Mai spune că aici „nu-i hotar”, deci nu există spațiu de definit, și că „vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște”: cea mai frumoasă metaforă temporală pe care o cunosc.
Ea definește inexistența timpului – pentru că și timpul este o creație a lui Dumnezeu, pe care El a făcut-o concomitent cu lumea, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare în Hexaemeron – și, cu toate acestea, spune mai mult decât simplul fapt că timpul încă nu exista.
În teza noastră doctorală am vorbit despre metaforele neființei la Eminescu[1], prin care poetul încearcă o plasticizare/ o exprimare a a acesteia, numind-o „ceață sură” (Fata-n grădina de aur), „sure văi de chaos” (Scrisoarea I, Memento mori), „a chaosului văi” (Luceafărul) etc.
Plasticizând-o/ metaforizând-o, însă, o aducea cumva spre ființă, anunțând poetic plasticizarea gândului lui Dumnezeu, prin care lumea a luat ființă din nimic.
Acum, în același mod, plasticizează…inexistența timpului, spunând că „vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște”.
Nu poți să-ți imaginezi, la nivel mental, așa ceva, cu toată metafora plastică a lui Eminescu.
Nu există timp, dar totuși, în acest neant există o zbatere spre naștere.
Deși e un lucru inconceptibil, poetul imaginează o zbatere a neființei pentru a deveni existență.
Nimicul/ neantul e definit ca „o sete care soarbe”. Și Luceafărul simte că încearcă să îl absoarbă și pe el.
Am comentat acest aspect de curând și rămân la aceeași optică:
„La Dosoftei, această sorbire este întotdeauna nefastă: „Domnul /…/ le va da focul să-i soarbă-n năvală” (Ps. 20, 25-26); „moartea l-va sorbi-n pripă” (Ps. 48, 48), „de-ar veni moartea/ Să-i concenească cu toată soartea,/ De vii cu totul iadul să-i soarbă,/ Să nu mai hie cu lumea-n hoarbă” (Ps. 54, 37-40); „Cu urgie să dea-n râpă,/ Să-i soarbă de vii cu pripă” (Ps. 57, 39-40), „Iar aceia ce-m[i] cearcă răul/ Fără de veste să-i soarbă tăul [balta (iadului)]” (Ps. 62, 35-36) etc.
Eminescu ar fi putut reține această impresionantă perspectivă, a iadului ca o gaură neagră care soarbe, atunci când a conceput câteva versuri, celebre de altfel, din Luceafărul: „Nu e nimic, și totuși e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”.
S-ar putea obiecta că Luceafărul zboară și ajunge în apropierea lui Dumnezeu, pentru că va vorbi în curând cu Părintele său, și deci nu se poate deduce neapărat o legătură cu Dosoftei [și cu semnificațiile din psalmii săi].
Însă iadul este lăuntric, este patima/ uitarea oarbă din sufletul celui care cere de la Dumnezeu dezlegarea de nemurire pentru „o oară/ oră de iubire”.
O variantă manuscrisă a poemului[2] pare mai explicită în această privință, Luceafărul ajungând:
Unde nu-i centru, nici hotar
Nici rază a cunoaşte
Şi unde vremea înzădar
Încearcă a se naşte
Al nefiinţei adăpost
Şi al uitării oarbe
Ce soarbe toate câte-a fost
Şi tot ce este soarbe.
Fiori de moarte ’l străbat
Şi aripele-şi strânge
Şi este data cea de ’ntâiu
Că el începe-a plânge.
Luceafărul ajunge (în viziunea poetică a lui Eminescu) cumva la hotarele neființei, atinge, altfel spus, prin dorința sa pătimașă, hotarele neființei care e uitare și care soarbe.
Și dacă ne amintim definiția Sfinților Părinți dată răului/ păcatului, anume că acesta este amprenta neființei/ a nedesăvârșirii asupra omului, cred că putem înțelege mai bine astfel, prin intermediul lui Dosoftei și al spiritualității și gândirii ce emană din literatura română veche, versurile lui Eminescu.
Patima e un hău care absoarbe sufletul și îl face să uite veșnicia condiției sale spirituale”[3].
Uitarea oarbă („E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”) denumește tocmai această situație.
Cu alte cuvinte, păcatul este o aspirație spre neant. Tot Sfântul Ioan Damaschin ne spune că Lucifer
„este cel dintâi care s-a depărtat de bine și a căzut în rău. Răul nu este nimic altceva decât lipsa binelui, după cum și întunericul este lipsa luminii. Căci binele este lumina spirituală; în chip asemănător și răul este întuneric spiritual”[4].
Prin urmare, opinia noastră este că Eminescu a încercat să-și reprezinte și să ne reprezinte cumva această alunecare sau tendință spre hăul/ vidul spiritual, în forme poetice plastice.
[1] A se vedea: Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 403-404, http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.
[2] M. Eminescu, Opere, vol. II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 402.
[3] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. I. Dosoftei, op. cit., p. 45-46, http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.
[4] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p. 49.