Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 4 decembrie 2014

Predică la Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Liciei [6 decembrie 2014]

Sfantul Nicolae al Mirelor LicieiIubiții mei[1],

credința ortodoxă trăiește în oameni! În măsura în care sunt oameni care o trăiesc și o apără și o propovăduiesc altora, ea rezistă și se extinde. Însă când nu mai luptăm pentru credința ortodoxă, pentru credința Bisericii una, în locul credinței celei drepte se extinde necredința, păgânătatea.

MiraDe aceea, în predica la Sfântul Apostol Andrei am vorbit despre minunea imensă a credinței ortodoxe pe pământ românesc, pentru care trebuie să fim foarte recunoscători lui Dumnezeu, atâta timp cât românii au rămas ortodocși timp de 2.000 de ani, în ciuda tuturor vitregiilor istoriei. Pentru că și ungurii au fost ortodocși o perioadă după care au devenit romano-catolici. Dar noi am rămas ortodocși și nu ne-am islamizat și nici nu ne-am catolicizat sau protestantizat în mod integral, cu toate presiunile din partea fiecărei tabere.

Însă, dacă am rămas ortodocși, avem datoria sfântă de a propovădui credința ortodoxă spre mântuirea tuturor oamenilor. De a trăi ortodox și de a ne sfinți viața în Biserica lui Dumnezeu, cea care îi face pe cei mulți una, pe fiecare personalizându-l în mod duhovnicește.

NicolaosA fost un elev silitor și un tânăr credincios[8], așa cum trebuie să fim toți. Încât Sfântul Nicolae nu părea un tânăr ci un om bătrân[9] în comportamentul său. Un om cu înțelepciune.

A fost luat și educat de unchiul său, care era episcop, și el l-a hirotonit diacon și preot. Iar la hirotonia sa întru preot, unchiul său a prorocit faptul că va fi „un nou soare” pentru lume[10]. Căci Sfântul Nicolae nu a profitat de faptul că era rudă cu episcopul ci el era, cu adevărat, vrednic de preoție. Și în toată viața sa, cât și acum, el s-a arătat și se arată ca un soare care ne luminează pe toți cu rugăciunile și cu minunile sale.

Pentru că cineva, care e făcut preot fără să merite, e o povară pentru Biserică. Pe când cel ce e plin de râvnă și de viață curată și de teologie sfântă poartă Biserica în sine, este o gură vie a Bisericii și ajută Biserica și în timpul vieții și după adormirea sa, pentru că el e viu la Domnul.

Iar Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, Părintele nostru, e viu la Domnul și noi simțim din plin rugăciunile și binecuvântările sale.

Pe unchiul său, episcopul, îl chema tot Nicolaos[11]. Și când unchiul său a plecat în Palestina, Sfântul Nicolae a primit conducerea episcopiei în locul său[12]. Și el și-a arătat din plin bunătatea sa față de oameni. Bunătate care e rodul vieții sfinte.

Vorbeam anul trecut despre milostenia sa tăinuită și despre rostul ei: acela de a nu forța pe oameni să facă binele[13]. Însă milostenia nu trebuie să se facă numai pe ascuns ci și pe față, în mod public, pentru că exemplul bun îi educă pe oameni. Și avem nevoie de multe lecții practice prin care să îi educăm pe oameni. Pentru că nu mulți înțeleg evlavia noastră tainică, teologia noastră, râvna noastră pentru Dumnezeu dar nu pot să treacă peste evidențele faptelor bune. Căci lucrul dăruit, lucrul făcut pentru alții este lucrul care rămâne în mintea tuturor.

Sfântul Nicolae le scapă pe cele trei tinere de prostituție și le mărită. Banii săi le așează pe fete la casele lor[14]. Și acesta e binele real făcut altora: faptele prin care noi îi scăpăm pe oameni din rele și îi ducem spre cele bune.

Călătorind pe mare, spre Palestina, Sfântul Nicolae liniștește furtuna[15]. Înviază pe un mort, tămăduiește mulți bolnavi, îi izgonește pe demoni din oameni[16]. Se închină cu pace și cu bucurie dumnezeiască la sfintele locuri de la Ierusalim, însă Domnul l-a trimis în patria sa[17]. Și a asculta de Dumnezeu e cel mai mare bine, pentru că El dorește ca viața noastră să se petreacă în anumite coordonate.

Dar pentru a afla voia lui Dumnezeu cu noi trebuie să ne curățim continuu de patimi și să trăim virtuos, în mod sfânt. Pentru că numai astfel putem înțelege luminările Lui față de noi.

Și Domnul i-a vestit Sfântului Nicolae că trebuie să devină episcop[18].

Nu Sfântul Nicolae a vrut să fie episcop, ci Dumnezeu l-a vrut episcop! Și El l-a trimis către oameni, pentru ca să se preaslăvească prin el numele Său[19]. Și Sfântul Nicolae a ascultat de Domnul, și-a lăsat liniștea sa[20] și a primit să fie hirotonit episcop.

Preotul Nicolae a venit în Mira, din voia Domnului, ca un om sărman, care nu avea unde să-și plece capul[21]. Murind arhiepiscopul cetății, episcopii căutau un bărbat pe care să îl hirotonească episcop. Și când episcopii caută cu evlavie un candidat la episcopie, Dumnezeu li-l dăruie! Pentru că vedem că ei nu au vrut să aleagă pe unul dintre ei, lucru foarte comod de altfel, ci au căutat voia lui Dumnezeu.

Unul dintre episcopii electori a avut o vedenie și a primit de la Domnul răspunsul pentru treapta de episcop[22]. Și când Nicolae a venit, episcopii s-au umplut „de mulțumire dumnezeiască și de mângâiere duhovnicească”[23] și nu de invidie. Pentru că erau oameni duhovnicești și așteptau să primească un episcop de la Dumnezeu și nu unul după judecata umană. Și mult ar trebui să urmăm voia lui Dumnezeu atunci când hirotonim diaconi, preoți și episcopi, pentru că astfel am alege pe cei pe care îi alege Dumnezeu mai întâi.

Sfântul Nicolae a primit să fie episcop, pentru că știa, din vedenia pe care o avusese, voia Domnului cu el. Căci Maica lui Dumnezeu, în acea vedenie, i-a pus pe umerii săi omoforul arhieresc[24]. Și ce fel de episcop era el, ne-o spune Viața lui: Sfântul Nicolae „era blând, fără de răutate și smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. Hainele lui erau simple și hrana pustnicească, pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi și aceea seara”[25].

Pentru că nu uitase faptul că episcopul nu e doar primul în ierarhia Bisericii ci și primul exemplu de urmat al turmei sale. De aceea el era „oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune și model credincioșilor”[26].

Sfântul Nicolae a participat la Primul Sinod Ecumenic, din 325, unde l-a pălmuit pe Arie pentru hulele sale. Gestul său a fost sancționat de către Sfinții Părinți sinodali… Dar unul dintre ei, în vedenie, L-a văzut pe Domnul și pe Maica Sa cum îl doresc pe Nicolae episcop[27]. Pentru că faptele Sfinților nu trebuie judecate după aparențe ci după profundele mișcări ale sufletului lor. Căci altfel îi confundăm pe cei care fariseizează fapta bună cu cei care o trăiesc în adâncul ființei lor.

Sfântul Nicolae a hrănit poporul în vreme de secetă[28]. El a scapăt oameni de la moarte[29]. Și a adormit pe 6 decembrie 343, la vârsta de 73 de ani[30], după o scurtă perioadă de boală[31]. Încă se mai păstrează mormântul său, într-o Biserică de secol 6, cu hramul său, din Mira[32]:

mormantul Sfantului NicolaeIar din Sfintele sale Moaște au izvorât mir care i-a însănătoșit pe cei bolnavi[33]. În secolul al 11-lea, Sfintele sale Moaște au fost furate din Mira și duse în Italia, la Bari[34], fiind păstrate în Basilica di San Nicola din Bari[35]:

cripta de la Bari

Sfintele sale Moaște arătau așa în 1953, atunci când s-a deschis cripta din Bari pentru ca ele să fie examinate științific[36]:

in 1953Fragmente din mâna sa dreaptă le avem spre închinare la București[37].

mana sa e la BucurestiIar copiii așteaptă cadouri de Sfântul Nicolae, pentru că așteaptă bunătate de la noi. Și când ne arătăm bunătatea, ne arătăm harul primit de la Dumnezeu.

Tot astăzi, platforma noastră, Teologie pentru azi, împlinește 8 ani de existență și de dăruire. Pentru că, luminați fiind de Sfântul Nicolae, în ziua lui de pomenire, am ales să nu lăsăm lumina sub obroc ci să o punem în sfeșnic și ea să lumineze tuturor.

Și suntem mulțumitori lui Dumnezeu pentru câte ne-a întărit să facem și pentru cele pe care ne luminează și ne întărește să le facem în continuare.

Pentru că credința ortodoxă, experiența diversă a lumii și cultura română au nevoie de o continuă aprofundare și clarificare, de o continuă reactualizare în termenii momentului, pentru ca să fie ziditoare pentru fiecare dintre noi.

De aceea, iubiții mei, e nevoie să ne angajăm benevol în proiecte de întrajutorare a oamenilor! Pentru că e nevoie și de cantine pentru săraci și de spitale și de Biserici și de școli, dar, în același timp, e nevoie și de studii și de cărți și de predici și de luminare a oamenilor.

Pentru că omul nu e doar trup și nu e doar suflet ci e o unire minunată și paradoxală dintre suflet și trup. Și până la despărțirea sufletului nostru de trup, până când vom pleca din lumea aceasta, trebuie să ne împodobim ființa cu teologie și cu fapte bune, cu evlavie și cu har, cu bunătate și cu răbdare.

Căci astfel îi urmăm Sfântului Nicolae, cel bun și iubitor de oameni, pe care Dumnezeu l-a călăuzit în toată viața sa.

Doamne, Dumnezeul mântuirii noastre, Cel ce ne întărești și ne luminezi prin Sfinții Tăi, miluiește-ne și pe noi, nevrednicii robii Tăi, prin sfintele rugăciuni ale Sfântului Tău Arhiepiscop Nicolae, pentru ca să ne nevoim duhovnicește și să ne odihnim întru bucuria slavei Tale, Dumnezeule! Îți mulțumim Ție, Doamne, pentru toate binefacerile arătate în viața noastră și pentru toată bucuria și iertarea. De aceea fie preaslăvit numele Tău, împreună cu al Tatălui și al Sfântului Duh, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale, ale Sfântului Nicolae astăzi pomenit, ale Sfinților și Îngerilor Tăi, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de joi, 4 decembrie 2014. Zi ploioasă și rece. Zi închisă.

[2] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas și

http://en.wikipedia.org/wiki/Myra.

[3] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Lycia.

[4] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas.

[5] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Patara,_Lycia.

[6] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas/ Viețile Sfinților pe luna decembrie, tipărite și adăugite cu probarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, ed. a 2-a, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2000, p. 123.

[7] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. cit., p. 124.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 124-125.

[10] Idem, p. 125.

[11] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas.

[12] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. cit., p. 125.

[13] A se vedea:

http://www.teologiepentruazi.ro/2013/12/05/predica-la-pomenirea-sfantului-arhiepiscop-nicolae-al-mirei-lichiei-6-decembrie-2013/.

[14] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. cit., p. 126-128.

[15] Idem, p. 129.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 130.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 131.

[23] Idem, p. 131-132.

[24] Idem, p. 132.

[25] Idem, p. 133.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 135.

[28] Idem, p. 136.

[29] Idem, p. 137, 141.

[30] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas.

[31] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. cit., p. 143.

[32] Imagine preluată de aici:

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Grab_Nikolaus.jpg.

[33] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. cit., p. 143.

[34] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas.

[35] Imagine preluată de aici:

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Tombenicolas.jpg.

Pagina principală:

http://en.wikipedia.org/wiki/Basilica_di_San_Nicola.

[36] Cf.

http://www.stnicholascenter.org/pages/anatomical-examination/.

[37] A se vedea:

http://www.ziarullumina.ro/reportaj/mana-sfantului-nicolae-ferecata-inima-capitalei. Imaginea e preluată de aici: https://mugureinflorit.files.wordpress.com/2010/12/05mana_thumb_630_380.jpg?w=728&h=443.

Luceafărul [9]

Rugăciunea Luceafărului către Domnul și Părintele ceresc este aceasta:

– „De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă
;

O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte
;

Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…

Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos…
Și din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.”

Cum spuneam și altădată, Luceafărul I se adresează cu apelativele: Părinte și Doamne, care provin din terminologia creștină.

Mai mult, Îi adresează cuvintele „tu izvor ești de vieți”, așa cum se cântă la doxologia mare de la Utrenie:

„Doamne, către Tine am scăpat, învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumină”[1].

Eminescu putea citi această cântare în orice Ceaslov (carte de cult tradusă în românește de Antim Ivireanul, încă din 1715) și/ sau o putea asculta la Utrenie.

De fapt, „Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumină” este Ps. 35, 9.

Eminescu însuși Îl numește pe Hristos „izvorul de viețe” în poemul Învierea[2].

În altă parte[3] am înaintat o ipoteză pe care o cred valabilă, aceea că formula „Căci tu izvor ești de vieți/ Și dătător de moarte” parafrazează, în termeni liturgici, o expresie binecunoscută de la Iov 1, 21: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!”.

Nu lipsește doxologia nici din rugăciunea Luceafărului: „lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă”.

„A lumii scară-ntreagă” înseamnă ierarhiile îngerești și umane – și e posibil ca Eminescu să fi cunoscut Ierarhiile Sfântului Dionisie Areopagitul[4]. L-ar fi putut citi, în traduceri românești manuscrise, pe Sfântul Dionisie Areopagitul, spre exemplu într-un miscelaneu datând din 1764, care acum este ms. rom. B.A.R. 2468.

Bușulenga propunea a se lua în considerare că numele Dionis (din Sărmanul Dionis) ar putea proveni de la numele primului Episcop al Atenei[5]. Iar Nicolae Iorga vorbea despre nuvela: Sărmanul Dionisie[6].

Este evidentă permanenta ierarhizare a lumii în opera lui Eminescu, așezarea ei în trepte valorice.

Tot de la Sfântul Dionisie Areopagitul își putea însuși Eminescu și termenii teologiei apofatice, ajungând el însuși să filosofeze astfel:

„În adevăr, infinitul, absolutul e neînţeles de mintea noastră. Dar nu trebuie să uităm că nici ni le închipuim altfel, nici este putinţa de-a le esprima decât prin negaţiuni (s. n.). Prin urmare, ceea ce nu este inteligența noastră [umană], ceea ce nu este mișcare, ceea ce nu este materie este absolutul, este în sine încheiatul […] este ceea ce nu e nici moarte, nici nemurire, nici azi, nici mâni, nici etern, nici trecător, este ceea ce este[7].

Definițiile coincid cu revelația lui Dumnezeu către Sfântul Moise: „Eu sunt Cel ce sunt. […] Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!” (Ieș. 3, 14).

Argumentele nemuririi, pe care Părintele ceresc i le va oferi Luceafărului, converg acestor semnificații: „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte”.

Însă Luceafărul nu este consubstanțial cu Dumnezeu, el însuși recunoscând că: „Din chaos, Doamne,-am apărut/ Și m-aș întoarce-n chaos…/ Și din repaos m-am născut./ Mi-e sete de repaos” – unde setea de repaos indicată aici este cea despre care am vorbit deja – setea „care-l soarbe” – este o „sete de patimi” (cum va zice Blaga) și nu dorința după repaosul ceresc sau odihna veșnică.

Și totuși Dumnezeu îi spune: Noi nu avem nici timp, nici loc”…Însă acest noi trebuie înțeles în sensul în care cei care sunt fii ai lui Dumnezeu, deși creați/ aduși în ființă într-un anumit moment temporal, primesc darul de a fi dumnezei după har, fapt despre care am vorbit îndeajuns ceva mai devreme.

În variantele manuscrise, între cererea Luceafărului și răspunsul lui Dumnezeu mai există o strofă, din care observăm că Luceafărul nu Îl vede pe Dumnezeu, ci doar Îl aude:

„Fiori ’l trec atât de cruzi/ Și noaptea se ’nfurtună/ Și-i isvorăște în auz/ Un glas adânc ce sună:// – Hyperion, ce din genuni” [8]… etc.

Sau: „Și din adâncuri ce-l ascund/ Încât nu știi de unde/ Se naște-un glas adânc profund/ Încât abia s’aude” [9].

Sau: „Îl sorb adânc fiorii cruzi/ Ai golurilor crude/ Și i se naște în auz/ Un glas ce-abia s’aude [10] etc.

E foarte interesant de observat cum încerca să marcheze, aici, distanța/ depărtarea pe care tendința Luceafărului spre păcat îl face să o aibă față de Dumnezeu.

Sfântul Augustin spune, într-un comentariu, că Sfinții Protopărinți Adam și Eva, după ce au încălcat porunca, în Rai, au vorbit cu Dumnezeu auzindu-I glasul puternic – ba chiar și Cain a vorbit cu El și a auzit glasul Lui[11].

Așa încât precizările lui Eminescu despre auzul glasului dumnezeiesc sunt în sensul interpretărilor teologice ortodoxe.

Apropiindu-se de Dumnezeu ca să îi ceară dezlegarea de nemurire, Luceafărul simte…moartea/ haosul/ neființa „care-l soarbe”.

Își simte golul interior într-un mod foarte profund, rezonând cu golurile neființei din care a fost scos atunci când a fost creat.

Deși ni s-a spus că „creșteau în cer a lui aripe”, iar zborul a părut a fi spre Dumnezeu, în același timp, prin dorința de a lepăda cele dumnezeiești („greul negrei vecinicii”) și a se apropia de cele materiale și pernicioase, el parcurge, lăuntric, aceeași distanță în sens invers, încât aude cu greu glasul lui Dumnezeu, fiind „purtat” de patimă.

Însă Eminescu nu face decât să afirme, din nou, o realitate duhovnicească, pe care în chip neîndoielnic a aflat-o enunțată de foarte multe ori în cărțile vechi ortodoxe pe care le-a citit: aceea că apropierea de Dumnezeu te face să-ți vezi păcatele și să-ți simți vidul interior.

În basmul din care s-a inspirat Eminescu, zmeul zboară „la scaunul lui Dumnezeu”[12] ca să-I ceară să devină muritor. Asemenea, în Fata-n grădina de aur, zmeul se suie „la tronul cel etern” și: „L-a Lui picioare în genunchi s-așterne/ Și-ndreaptă ruga-i milei cei eterne[13].// ­ O, Adonai!”…etc.

În Luceafărul, Eminescu a mai păstrat numai imaginea creșterii în cer a aripilor acestuia, fără amănuntul narativ al ajungerii la tronul lui Dumnezeu, adăugând, în schimb, sugestiile pertinente ale zbaterii lăuntrice dureroase a Luceafărului.

Semnificațiile din variantele manuscrise ale auzului slab cu care percepe glasul puternic și adânc al lui Dumnezeu sunt însă de o mare subtilitate duhovnicească și trădează profunda intimizare a poetului cu substanța cărților vechi citite.

Luceafărul zboară spre Dumnezeu și se întâlnește cu…vidul propriu, cu conștiința lipsei de temelie existențială în sine însuși, pentru că fundamentul creațional al tuturor făpturilor este Dumnezeu.


[1] Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993, p. 72.

[2] A se vedea:

http://ro.wikisource.org/wiki/Învierea_(Eminescu).

[3] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, op. cit., p. 222, n. 671.

[4] A se vedea: Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, lectură și comentariu de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, https://archive.org/details/SfantulDionisieAreopagitulDespreIerarhiaCereasca2010.

Și: Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, lectură și comentariu de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, https://archive.org/details/SfantulDionisieAreopagitulDespreIerarhiaBisericeasca2010.

[5] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, op. cit., p. 84.

[6] Cf. N. Iorga, Eminescu, ediție îngrijită, studiu introductiv, note și bibliografie de Nicolae Liu, Ed. Junimea, Iași, 1981, p. 39.

[7] M. Eminescu, Opere, XV, ed. inițiată de Perpessicius, p. 270.

[8] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 404.

[9] Idem, p. 412.

[10] Idem, p. 436.

[11] A se vedea: Sfântul Augustin Episcopul Hipponei, Despre Sfânta Treime, în: Traduceri patristice, vol 4, traduceri și comentarii de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 372-379, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/10/traduceri-patristice-vol-4/.

[12] Cf. D. Caracostea, op. cit., p. 28.

[13] În Dumnezeu și om, magii călătoresc după stea și ajung să Îl vadă pe Hristos născut Prunc: „la culcușu-eternei mile”. Cea care l-a făcut pe poet să simtă „farmecele milei” în copilărie (Rugăciunea unui dac).

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno