Rugăciunea Luceafărului către Domnul și Părintele ceresc este aceasta:

– „De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă
;

O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte
;

Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…

Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos…
Și din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos.”

Cum spuneam și altădată, Luceafărul I se adresează cu apelativele: Părinte și Doamne, care provin din terminologia creștină.

Mai mult, Îi adresează cuvintele „tu izvor ești de vieți”, așa cum se cântă la doxologia mare de la Utrenie:

„Doamne, către Tine am scăpat, învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumină”[1].

Eminescu putea citi această cântare în orice Ceaslov (carte de cult tradusă în românește de Antim Ivireanul, încă din 1715) și/ sau o putea asculta la Utrenie.

De fapt, „Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumină” este Ps. 35, 9.

Eminescu însuși Îl numește pe Hristos „izvorul de viețe” în poemul Învierea[2].

În altă parte[3] am înaintat o ipoteză pe care o cred valabilă, aceea că formula „Căci tu izvor ești de vieți/ Și dătător de moarte” parafrazează, în termeni liturgici, o expresie binecunoscută de la Iov 1, 21: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!”.

Nu lipsește doxologia nici din rugăciunea Luceafărului: „lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă”.

„A lumii scară-ntreagă” înseamnă ierarhiile îngerești și umane – și e posibil ca Eminescu să fi cunoscut Ierarhiile Sfântului Dionisie Areopagitul[4]. L-ar fi putut citi, în traduceri românești manuscrise, pe Sfântul Dionisie Areopagitul, spre exemplu într-un miscelaneu datând din 1764, care acum este ms. rom. B.A.R. 2468.

Bușulenga propunea a se lua în considerare că numele Dionis (din Sărmanul Dionis) ar putea proveni de la numele primului Episcop al Atenei[5]. Iar Nicolae Iorga vorbea despre nuvela: Sărmanul Dionisie[6].

Este evidentă permanenta ierarhizare a lumii în opera lui Eminescu, așezarea ei în trepte valorice.

Tot de la Sfântul Dionisie Areopagitul își putea însuși Eminescu și termenii teologiei apofatice, ajungând el însuși să filosofeze astfel:

„În adevăr, infinitul, absolutul e neînţeles de mintea noastră. Dar nu trebuie să uităm că nici ni le închipuim altfel, nici este putinţa de-a le esprima decât prin negaţiuni (s. n.). Prin urmare, ceea ce nu este inteligența noastră [umană], ceea ce nu este mișcare, ceea ce nu este materie este absolutul, este în sine încheiatul […] este ceea ce nu e nici moarte, nici nemurire, nici azi, nici mâni, nici etern, nici trecător, este ceea ce este[7].

Definițiile coincid cu revelația lui Dumnezeu către Sfântul Moise: „Eu sunt Cel ce sunt. […] Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!” (Ieș. 3, 14).

Argumentele nemuririi, pe care Părintele ceresc i le va oferi Luceafărului, converg acestor semnificații: „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte”.

Însă Luceafărul nu este consubstanțial cu Dumnezeu, el însuși recunoscând că: „Din chaos, Doamne,-am apărut/ Și m-aș întoarce-n chaos…/ Și din repaos m-am născut./ Mi-e sete de repaos” – unde setea de repaos indicată aici este cea despre care am vorbit deja – setea „care-l soarbe” – este o „sete de patimi” (cum va zice Blaga) și nu dorința după repaosul ceresc sau odihna veșnică.

Și totuși Dumnezeu îi spune: Noi nu avem nici timp, nici loc”…Însă acest noi trebuie înțeles în sensul în care cei care sunt fii ai lui Dumnezeu, deși creați/ aduși în ființă într-un anumit moment temporal, primesc darul de a fi dumnezei după har, fapt despre care am vorbit îndeajuns ceva mai devreme.

În variantele manuscrise, între cererea Luceafărului și răspunsul lui Dumnezeu mai există o strofă, din care observăm că Luceafărul nu Îl vede pe Dumnezeu, ci doar Îl aude:

„Fiori ’l trec atât de cruzi/ Și noaptea se ’nfurtună/ Și-i isvorăște în auz/ Un glas adânc ce sună:// – Hyperion, ce din genuni” [8]… etc.

Sau: „Și din adâncuri ce-l ascund/ Încât nu știi de unde/ Se naște-un glas adânc profund/ Încât abia s’aude” [9].

Sau: „Îl sorb adânc fiorii cruzi/ Ai golurilor crude/ Și i se naște în auz/ Un glas ce-abia s’aude [10] etc.

E foarte interesant de observat cum încerca să marcheze, aici, distanța/ depărtarea pe care tendința Luceafărului spre păcat îl face să o aibă față de Dumnezeu.

Sfântul Augustin spune, într-un comentariu, că Sfinții Protopărinți Adam și Eva, după ce au încălcat porunca, în Rai, au vorbit cu Dumnezeu auzindu-I glasul puternic – ba chiar și Cain a vorbit cu El și a auzit glasul Lui[11].

Așa încât precizările lui Eminescu despre auzul glasului dumnezeiesc sunt în sensul interpretărilor teologice ortodoxe.

Apropiindu-se de Dumnezeu ca să îi ceară dezlegarea de nemurire, Luceafărul simte…moartea/ haosul/ neființa „care-l soarbe”.

Își simte golul interior într-un mod foarte profund, rezonând cu golurile neființei din care a fost scos atunci când a fost creat.

Deși ni s-a spus că „creșteau în cer a lui aripe”, iar zborul a părut a fi spre Dumnezeu, în același timp, prin dorința de a lepăda cele dumnezeiești („greul negrei vecinicii”) și a se apropia de cele materiale și pernicioase, el parcurge, lăuntric, aceeași distanță în sens invers, încât aude cu greu glasul lui Dumnezeu, fiind „purtat” de patimă.

Însă Eminescu nu face decât să afirme, din nou, o realitate duhovnicească, pe care în chip neîndoielnic a aflat-o enunțată de foarte multe ori în cărțile vechi ortodoxe pe care le-a citit: aceea că apropierea de Dumnezeu te face să-ți vezi păcatele și să-ți simți vidul interior.

În basmul din care s-a inspirat Eminescu, zmeul zboară „la scaunul lui Dumnezeu”[12] ca să-I ceară să devină muritor. Asemenea, în Fata-n grădina de aur, zmeul se suie „la tronul cel etern” și: „L-a Lui picioare în genunchi s-așterne/ Și-ndreaptă ruga-i milei cei eterne[13].// ­ O, Adonai!”…etc.

În Luceafărul, Eminescu a mai păstrat numai imaginea creșterii în cer a aripilor acestuia, fără amănuntul narativ al ajungerii la tronul lui Dumnezeu, adăugând, în schimb, sugestiile pertinente ale zbaterii lăuntrice dureroase a Luceafărului.

Semnificațiile din variantele manuscrise ale auzului slab cu care percepe glasul puternic și adânc al lui Dumnezeu sunt însă de o mare subtilitate duhovnicească și trădează profunda intimizare a poetului cu substanța cărților vechi citite.

Luceafărul zboară spre Dumnezeu și se întâlnește cu…vidul propriu, cu conștiința lipsei de temelie existențială în sine însuși, pentru că fundamentul creațional al tuturor făpturilor este Dumnezeu.


[1] Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993, p. 72.

[2] A se vedea:

http://ro.wikisource.org/wiki/Învierea_(Eminescu).

[3] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, op. cit., p. 222, n. 671.

[4] A se vedea: Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, lectură și comentariu de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, https://archive.org/details/SfantulDionisieAreopagitulDespreIerarhiaCereasca2010.

Și: Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, lectură și comentariu de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, https://archive.org/details/SfantulDionisieAreopagitulDespreIerarhiaBisericeasca2010.

[5] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, op. cit., p. 84.

[6] Cf. N. Iorga, Eminescu, ediție îngrijită, studiu introductiv, note și bibliografie de Nicolae Liu, Ed. Junimea, Iași, 1981, p. 39.

[7] M. Eminescu, Opere, XV, ed. inițiată de Perpessicius, p. 270.

[8] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 404.

[9] Idem, p. 412.

[10] Idem, p. 436.

[11] A se vedea: Sfântul Augustin Episcopul Hipponei, Despre Sfânta Treime, în: Traduceri patristice, vol 4, traduceri și comentarii de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 372-379, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/10/traduceri-patristice-vol-4/.

[12] Cf. D. Caracostea, op. cit., p. 28.

[13] În Dumnezeu și om, magii călătoresc după stea și ajung să Îl vadă pe Hristos născut Prunc: „la culcușu-eternei mile”. Cea care l-a făcut pe poet să simtă „farmecele milei” în copilărie (Rugăciunea unui dac).

Did you like this? Share it: