femeia garbovaIubiții mei,

când căutăm motive pentru ca să nu ajutăm pe cineva e pentru că nu vrem să facem nimic pentru alții.

Suntem concentrați doar pe noi, doar pe ceea ce noi considerăm a fi bine…binele nostru…și din acest motiv nu vedem deloc binele altora.

Însă binele nostru ține de binele altora. Doar dacă și alții se bucură, ne putem bucura și noi, pentru că binele e cel care ne bucură pe toți.

Și în Evanghelia de azi [Lc. 13, 10-17], când Domnul explică vindecarea și arată că sărbătoarea e pentru om, pentru binele omului și nu omul pentru sărbătoare, cei care erau porniți împotriva Domnului s-au rușinat [v. 17]. Pentru că ei prețuiau mai mult odihna lor, liniștea lor, părerea bună despre ei decât binele făcut oamenilor.

Iar dacă azi și noi credem la fel, că e importantă doar slujba noastră la Biserică dar nu și sănătatea duhovnicească reală a oamenilor, adică dacă considerăm slujba mai importantă decât oamenii, greșim la fel de mult.

Pentru că slujbele Bisericii se fac pentru oameni, pentru mântuirea oamenilor, pentru binele lor veșnic și nu se fac pentru ele însele, pentru că așa trebuie să le facem.

De aceea, slujbele noastre trebuie explicate oamenilor pe înțelesul lor, ca fiecare să înțeleagă că este implicat în slujirea în fața Domnului, pentru că fiecare om care e prezent în Biserică contribuie la slujbă.

Preotul începe, conduce și încheie slujba conform cărții de cult, dar el slujește împreună cu cântărețul de la strană și cu corul și cu oamenii din Biserică. Rugăciunea fiecărui credincios din Biserică se unește cu rugăciunea preotului și e o singură rugăciune. După cum toți cei pe care îi pomenim pe Sfântul Disc, la Proscomidie, sunt una în fața Domnului și se curățesc prin sângele Lui cel preasfânt.

Așa stând lucrurile, slujbele și viața Bisericii sunt cele care ne unesc pe unii cu alții pentru că ne sensibilizează reciproc. Ne fac responsabili de confrații noștri.

Stăm la slujbă lângă ei, suntem cu ei, vorbim cu ei, ne ajutăm unii pe alții, trăim la unison slujirea pe care i-o aducem Domnului, pentru că avem cu toții un parcurs comun. Toți ne îndreptăm spre Împărăția lui Dumnezeu, toți dorim veșnicia cu El în măsura în care am conștientizat acest lucru.

garbovaPentru că sărbătoarea nu e numai un act de prezență la Biserică ci o trăire harismatică în fața Domnului, în rugăciune și în curăție duhovnicească, o curățire permanentă de păcate pentru a ne împărtăși cu Domnul, pentru a ne bucura împreună cu El, pentru a ne bucura cu întreaga comunitate a Bisericii noastre.

slaveaIar ea este paradigma oricărui om care vrea să iasă din păcat, să o rupă cu păcatul.

Pentru că păcatul înseamnă aplecarea noastră numai spre rău, numai spre noi, numai spre plăcerile noastre. Pe când pocăința înseamnă ridicarea privirii noastre spre Dumnezeu de la Care vine toată viața și iertarea noastră. Pocăința înseamnă ridicarea privirii noastre din pământ către Dumnezeu.

Dar pentru ca pocăința noastră să fie vie și transfiguratoare, să fie eclesială/ bisericească, adică să ne unească cu Dumnezeu și cu Biserica Lui, noi trebuie să primim dezlegarea noastră de păcate prin preot. Căci prin el, la Sfânta Spovedanie, când noi ne spunem păcatele, Dumnezeu ne iartă în mod tainic dar simțit, ne eliberează în adâncul nostru de păcate, de toate pentru care noi ne căim, pentru care ne pare rău și pe care vrem să le lăsăm în urma noastră.

Și fiind astfel eliberați de păcate și plini de har, de bucurie dumnezeiască, noi putem vedea cu adevărat sărbătoarea. Putem prăznui dimpreună cu Dumnezeu și cu oamenii.

Acesta e motivul pentru care venim la Biserică în continuu: pentru a ne împăca continuu cu Dumnezeu și pentru a ne bucura împreună cu oamenii. Pentru că numai când suntem împăcați cu Dumnezeu, noi putem să ne bucurăm de oameni și de noi.

Dar când suntem distanți față de Dumnezeu, când nu ne apropiem prin durere, prin lacrimi, prin mărturisire și toată fapta bună de Dumnezeu, suntem distanți și față de noi. Ne simțim reci și neîmpliniți. Ne simțim uscați de bucurie.

Pentru că bucuria e ca o apă care izvorăște și gâlgâie în ființa noastră și ne inundă cu totul. Însă tristețea e ca o noapte neagră care ne cuprinde și în care ne e frică de orice zgomot pe care îl auzim. Pentru că tristețea e singură

Și singurătatea interioară păcătoasă, cea în care nu avem îndrăzneală la Dumnezeu și în care trăim obsesiv deznădejdea este starea în care mulți dintre noi trăim claustrați. De aici multele excese de nervozitate, de erotism, de agresivitate.

Pentru că lăcomia după mâncare, după bani, după pornografie ascunde în ea lipsa de lăcomie după sfințenie.

Omul, omul creat de Dumnezeu, a fost făcut pentru a dori viața cu Dumnezeu. Singura împlinire a omului e binele, pentru că binele e voia lui Dumnezeu.

Însă când nu te mai împlinește binele, normalitatea, comuniunea, relația…ești avid de non-relații.

Pentru că noi nu putem avem relații personale cu banii, cu mâncarea, cu cumpărăturile, cu lascivitatea, cu violența, cu infatuarea.

Relații personale poți să ai doar cu oamenii, cu Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu și, mai întâi de toate, cu Dumnezeu.

Relații personale ai cu persoanele și relațiile cu ele te personalizează, te fac să fii și mai om. Pe când patimile care ne înrobesc ne fac tot mai puțin oameni, pentru că ne scot din binele nostru.

Pentru că Domnul numește demonizarea și patima în Lc. 13, 16: legătură a Satanei. Satana ne leagă de patimi și ne încovoaie pătimaș. Numai Dumnezeu ne dezleagă de patimi și ne dă libertate duhovnicească.

Și până nu trăiești interior eliberarea ta din robia Satanei nu cunoști adevărata libertate. Pentru că adevărata libertate e să nu fii robit patimilor. Să nu fii condus de patimi.

Așadar, iubiții mei, Dumnezeu ne pregătește prin minunile și cuvintele Sale pentru o profundă și duhovnicească primire a Lui. Ca să fii delicat cu oamenii trebuie să înveți delicatețea de la Dumnezeu. Pentru ca să fii bun cu oamenii trebuie să te bucuri de bunătatea lui Dumnezeu și să înveți din ea milostivirea.

Pentru că fiecare dintre noi învățăm pe fiecare zi să fim tot mai umani și tot mai duhovnicești în același timp. Căci în măsura în care devenim tot mai oameni e semn că suntem tot mai plini de slava lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul bun! Dumnezeu să ne bucure în toată fapta bună! Dumnezeu să aibă milă de noi acum și în toți vecii, pentru că mila Lui e viața noastră! Amin.

Did you like this? Share it: